Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Destinul temelor lui Donald Trump

Destinul temelor  lui Donald Trump

Se încheie o președinție a Statelor Unite ale Americii care a ieșit din obișnuit sub multe aspecte. De la început până la capăt.
Acum patru ani am publicat în „Cotidianul” articolele – Temele lui Donald Trump și Praguri (reluate între timp în volumul A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Am spus atunci ce este nou în temele lui Donald Trump și am anticipat unele desfășurări.
Nu se poate vorbi despre o realitate de magnitudinea Americii fără stăpânirea de date precise. Recunosc că m-am bucurat în timp să cunosc Statele Unite mai ales din turnee de conferințe, după 1989, și din două burse de cercetare („Woodrow Wilson”, 1992, și „National Endowement for Democracy”, 1996). Am și publicat, ca rezultat, două cărți documentate în incomparabilele biblioteci de peste ocean – Relativismul și consecințele sale (EFES, Cluj-Napoca, 1998) și Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (Editura Academiei Române, București, 2017) – și introduceri la volume de traduceri.
I-am cunoscut îndeaproape pe cei mai importanți gânditori americani ai epocii – Richard Rorty, care a și fost oaspetele meu la Cluj-Napoca și în Transilvania, Hillary Putnam, Nicholas Rescher și alții din generații noi. Am fost în 1975 în grupul de tineri români, deplasați în diferite locuri din SUA, cu susținerea Fundației Ford, pentru a cunoaște America, și primiți în final în Biroul oval al Casei Albe, de președintele Gerald Ford. Am avut, în timp, ca bursier, ocazia întreținerii cu senatorul Al Gore, la Smithsonian Institution, iar la Capitoliu, cu senatorul Joseph Biden. Ca ministru al educației naționale am avut o analiză de neuitat împreună cu secretarul american al educației, Richard Riley, în capitala americană. Ca ministru de externe al țării mele am avut convorbiri cu secretarul de stat Hillary Clinton, la Chicago și Paris. Am avut ocazia discuției cu președintele Barack Obama. Mulți profesori iluștri și lideri academici americani mi-au fost oaspeți la universitatea clujeană sau la ministerul educației naționale. Am susținut conferințe la Harvard, Columbia, Pittsburg, New School, New York, Riverside, University of Chicago, Columbus-Ohio, Washington DC, Athens și în alte universități și institute.
Am fost setos să cunosc resorturile democrației, societății și gândirii americane. Impresionat de la început de tradiția americană a argumentării în viața publică și a cultivării argumentelor mai bune, mi-am dat seama, cum am și scris, de altfel, în cărți, că America este puternică prin raționalismul ei – un raționalism orientat de un proiect profund. Poți fi în America propriu-zisă partizanul unor abordări sau adeptul unui partid, dar aceasta nu te face habotnic, ci te îndeamnă să găsești punți argumentative față de optica celui din fața ta, fie el și rival. Partizanatul și rațiunea nu se opun în cultura Americii la modul rudimentar din alte țări. Americanii știu bine ce fel de viață este de căutat în lumea dată.
Admir temeinicia profesională și deschiderea minților din SUA și personalitățile lor. După discuțiile cu Hillary Clinton, de exemplu, am avut încă o dată sentimentul solidității greu de concurat a SUA sub aspectul formării personalităților. Pregătire instituțională impecabilă, cultură, capacitatea de a sesiza rapid unghiurile de vedere, prevalența adevărului, mișcarea lejeră pe diapazonul limbilor moderne – pe acestea le-am văzut la demnitarul american. Le menționez pentru a confirma că nu credeam că Hillary Clinton va pierde alegerile din 2016. La votul popular a și câștigat cu un plus de trei milioane de voturi.
Este prea devreme spre a face bilanțul administrației Donald Trump. Se poate spune că aproape totul a fost neobișnuit. Am avut prilejul să trăiesc la Washington DC încercările de a înlocui un alt președinte. Ceea ce a fost în ultimii ani a fost și mai tensionat.
În 2016 a fost cea mai puțin elegantă campanie prezidențială. Donald Trump a fost cel mai bogat cetățean american ajuns președinte. El nu a îndeplinit niciodată vreo funcție publică. El a fost cel mai vârstnic președinte la primul mandat – Ronald Reagan l-a întrecut doar la intrarea în mandatul al doilea.
Punând în cauză establishment-ul, Donald Trump a stârnit susținere semnificativă în societate. Ba chiar a făcut ca partidul său să câștige în 2016, în același timp, Senatul și Camera Reprezentanților! Deși cu afinități conservatoare, Donald Trump a lărgit adresarea spre muncitorii industriali („working class”, cum a formulat el), fapt care l-a dus la desprinderea în câștigător. În cursul campaniei, Donald Trump a făcut afirmații riscante, pe care rivalii le-au exploatat. Ronald Reagan a venit la Casa Albă pe un val cultural, fiind precedat de curentul neoconservatorilor de atunci. Donald Trump avea de creat un curent care să-l susțină.
Împotriva lui Donald Trump s-a ridicat cea mai vastă rezistență cunoscută – la un moment dat, abia un ziar din Las Vegas l-a sprijinit. Toate sondajele l-au dat pierzător. A înfruntat o strategie de discreditare fără de menajamente. Abia Vaticanul a fost din capul locului deschis, premierul Ungariei s-a pronunțat în favoarea sa, iar primul ministru al Israelului și conducerea Rusiei i-au dorit victoria. Restul a fost mai degrabă împotrivă.
Până în ultima clipă – deci și înainte de votul Colegiului Electoral și în preajma confirmării din partea Congresului american din ianuarie 2017 – Donald Trump a fost țintă. Cu câteva ore înainte de a depune jurământul a fost acuzat că ar fi câștigat cu ajutorul unei puteri străine și a susținut de la tribuna din fața Capitoliului cel mai întunecat discurs inaugural.
În unele acțiuni Donald Trump a reușit, în altele nu. A pus economia în mișcare cu rare precedente. Pandemia l-a lovit din greu, după ce el însuși a subestimat pericolul. A vrut să comunice direct cu populația și a subminat, în pagubă, comunicarea tradițională. Numirile de personal, cu prea puține excepții, au fost pripite și neconvingătoare.
S-a spus la timp că Donald Trump a sesizat cât de acute sunt unele probleme în societate, chiar dincolo de ceea ce partidul său, oponenții și media recunoșteau. Așa stând lucrurile se pune întrebarea: dispar oare temele sale odată cu plecarea de la Casa Albă? Să reflectăm.
În anii nouăzeci, cu administrația Bill Clinton, globalizarea, înțeleasă ca revizuire și înlăturare a barierelor vamale între țări, concepută de grupul din jurul lui Robert Reich, a intrat pe scenă, cu toate implicațiile: trecerea la piața globală, mobilitatea capitalurilor, dislocarea forței de muncă, intensificarea competiției. Globalizarea a fost lansată ca politică economică și a redat competitivitatea industriei americane, în interior și în exterior. Dar pe soclul globalizării economice s-a format repede o ideologie: globalismul.
Conform globalismului, politicile sociale, democratizarea, dezvoltarea ar ieși din atributele statelor naționale și s-ar decide de acum din anumite centre ale lumii. Tot ce ar rămâne de făcut națiunilor ar fi să-și deschidă frontierele și să se supună.
Ideologia globalismului dă de furcă și în zilele noastre. Unii cred, evident fals, că am fi la „sfârșitul istoriei” și nu ar mai fi nimic de schimbat. George Soros s-a pus în fruntea acestei optici și o reprezintă în zilele noastre.
Din nefericire, însă, la globalism sunt încă mai mult reacții, izvorâte din nemulțumire și teamă – reacții de înțeles, desigur – decât contraargumente. Or, contraargumente precise există și ar trebui luate în seamă.
Când spun aceasta am în vedere, doar ca un exemplu, analize americane care arată că SUA au a-și privi mai exigent angajamentele în diferite țări, în raport cu persoane și grupuri. Nu a fost doar cazul României, dar a fost și al României, atunci când, în 2012, s-a sprijinit necondiționat o persoană respinsă la vot de poporul român, care a adus în fapt mari daune democrației – de pildă, subordonarea justiției față de serviciile secrete sau înlocuirea cooperării internaționale cu simpla adaptare. Chiar analize ale armatei americane (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W. Norton & Company, New York, London, 2015, p. 148) au arătat, pe exemple, că liberalizările, privatizările, ajustările structurale sprijinite de SUA au fost instrumentate nu o dată, în diferite regimuri din lume, de corupții și cleptocrații locului, pentru a dezvolta de fapt societăți corupte.
Donald Trump a semnalat energic nevoia unei „corecturi a globalizării”, pe care economiști de prim plan (de la Krugman și Stieglitz la Attkinson, Piketty și Bootle) și personalități de pondere din Europa o reliefează de ceva vreme. Pierre Mannent a argumentat că nu este posibilă democrație decât în cadrul național, Jürgen Habermas a arătat că nu sunt posibile politici sociale în afara acestui cadru. Am argumentat, la rândul meu, că nici la dezvoltare nu se ajunge fără a activa acest cadru.
Ar fi greșit, în orice caz, să se vadă în „corectura globalizării” revenirea la protecționism. Nu este vorba de așa ceva! Este vorba de a da soluții mai adânci și realiste la chestiuni deloc simple.
În tradiția republicană, Donald J. Trump a reluat tema reducerii impozitelor, pe care a prelungit-o cu restructurarea lor. Nu era ceva complet nou, afară de radicalitate. Donald Trump a redat ascuțime reducerii impozitelor pe fondul temei mai largi a asigurării competitivității.
Donald Trump a sesizat că suntem în plină migrație a popoarelor și a impus o nouă politică a imigrării. SUA, ca cea mai atractivă țară, este mereu sub presiune. Pe de altă parte, rămâne o întrebare a cooperării internaționale dincoace de ceea ce a decis Donald Trump: cum faci ca în cooperare să nu-l devalizezi pe altul prin faptul că îi pierde cei mai calificați pe care îi are? Întrebarea este pentru mulți actori ai vieții internaționale.
Donald Trump a acuzat degradarea politicii în „corectitudine politică (political correctness)” arătând că aceasta are urmări grave. Mulți se drapează cu principii, sub care comit malversațiuni respingătoare, iar fenomenul nu este nicidecum doar american. Donald Trump a adresat explicit o critică acestei maladii, care nu a aflat nici acum leac.
În Statele Unite se acuză de decenii, cel puțin de la asasinarea președintelui John Kennedy, acțiunea unui „deep state” – un fel de „stat paralel”, ce talonează și controlează de fapt statul de drept democratic în care cetățenii sunt chemați să aibă încredere. Donald Trump a adus tema în discuția publică. Reușita lui rămâne discutabilă, dar că democrația este inevitabil subminată cu astfel de stat nu a putut nimeni de bună credință să conteste.
Statele Unite dispun, prin acumulările istoriei, de cea mai fiabilă justiție. Multe atuuri – de la calitatea formulării legilor, trecând prin folosirea curților cu jurați, la pregătirea temeinică a juriștilor în universități – conferă justiției americane superioritatea. Este explicabil, de altfel, că autoritățile SUA luptă ca cetățenii americani să fie judecați în tribunale americane.
Dar chiar în cea mai performantă justiție Donald Trump a semnalat tentația procurorilor și a unor judecători de a face ei legea, la distanță de legile votate în Congres, și a reacționat. El a insistat continuu că legile nu se fac în tribunale!
Este destul să observăm că și pe fondul protestelor din 2020 cu privire la aplicarea nediscriminatorie a drepturilor, forțele politice americane s-au pronunțat pentru a ameliora cadrul juridic. A fost clar că legi bune sunt indispensabile și că acestea s-au adoptat, în materia suprimării discriminărilor, de-a lungul deceniilor, de la Lyndon Johnson încoace. Dar a fost la fel de clar că, fie și când legile sunt bune, mai trebuie lucrat pentru a face ca oamenii să se poată bucura de justiție în mod egal. Justiția este ceva ce nu se sfârșește cu „aplicarea legii”, cum cred activiști juridici cu formație sumară, ci presupune grijă față de situația celuilalt, îndoială, neliniște etică. În SUA această conștiință juridică este cultivată.
În același timp, Donald Trump a sesizat că, în societatea mediatică, faptele depind de mediatizare și a deschis critica exploatării mercantile a informațiilor. Nu este vorba în reacția sa doar de nemulțumirile fatale ale unui decident față de mediatizarea acțiunilor sale. Este vorba de ceva mai mult, pe care realitatea îl atestă continuu – anume comercialismul ce a cuprins și ceea ce în tradiția europeană numim „sfera publică (Öffentlichkeit)” a vieții din societate.
Donald Trump și-a asumat că democrația liberală are nevoie de o energie nouă, prin încurajarea comportamentului de întreprinzător. El a dat seama de faptul că societățile democratice sunt scindate și a pus problema regăsirii unității comunităților de viață, dincolo de diferențierea din sânul lor. Nu a rezolvat-o, dar tema rămâne și în urma sa.
În politica internațională Donald Trump a propus o reconsolidare din interior spre exterior. Hegemonia americană a fost și pentru el axioma. În evaluarea sa, America a câștigat de prea puține ori în războaiele în care s-a angajat în deceniile recente. „Suntem – scrie el – într-o situație în care trebuie să ne punem în față sarcina de a face America din nou măreață. Noi toți.” (Donald J. Trump, Great again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016, p. 8). Donald Trump a plecat de la observația că „nu a fost niciodată un timp atât de periculos ca cel de astăzi” (p. 47). Conform opiniei sale, nu se poate face față primejdiilor fără „a acționa dintr-o poziție de putere” (p. 48).
În fapt, Donald Trump și-a asumat maxima lui Theodore Roosevelt: vorbește blajin, dar poartă la tine un băț. În vederile sale, „totul începe cu o armată puternică. Totul.” (p. 64). Opțiunea sa nu era fără ambiguități, care au ieșit în relief mai ales în finalul mandatului, cu deosebire la unii colaboratori, dar va stârni mințile și de aici înainte.
Donald Trump a insistat asupra faptului că intervențiile în diferite țări nu au adus neapărat câștiguri Americii. Kuweitienii au fost eliberați de armata americană, dar s-au dus la Paris cu banii și s-au lăudat că nu le plac americanii (p. 51). În Irak, America a cheltuit 2000 de miliarde de dolari, dar ce a ieșit? Cu Iranul s-a negociat lăsându-i acestuia de la început să înțeleagă nevoia administrației americane de a bifa un acord, încât este „o posibilitate foarte reală” (p. 57) ca, în curând, America să aibă în față o nouă putere nucleară.
Este mereu tentant pentru cei care simplifică grosier situația internațională să opereze cu termenii cei mai severi: „inamic”, „dușman”. Donald Trump nu a cedat mirajului simplismului. El a vorbit realist de „concurenți”.
Pentru Donald Trump, „Rusia și China vor rămâne, pe termen lung, neîndoielnic, cei mai mari competitori” (p. 59) ai Americii. Cu China, scria el, „s-a intrat deocamdată doar în competiția economică”, dar aici este deja „un duel în care de multă vreme [America] pierde” (p. 59). Renegocierile de tarife vamale, din care unele s-au semnat la Casa Albă la sfârșitul anului 2019, voiau să echilibreze situația.
Donald Trump a încercat reexaminarea politicii externe pe două direcții conjugate: mai buna fundamentare a deciziilor și revenirea, de la climatul tensionat, care irosește posibilități și energii, la cooperarea supraputerilor pentru a soluționa problemele existente. Soluția Nixon-Kissinger a fost cea asumată din nou de către administrația lui Donald Trump, multă vreme. El știa bine că prin cooperarea supraputerilor se poate opri terorismul internațional, ceea ce s-a și realizat, cel puțin deocamdată. Opțiunea lui Barack Obama de „încercuire (containment)” a rivalilor nu l-a atras.
Fapt notabil, Donald Trump nu a declanșat războaie, ci și-a propus să aducă acasă soldații. El a început dezlegarea nodului Orientului Mijlociu – cu mutarea ambasadei americane la Ierusalim, capitala Israelului, și cu recunoașterea reciprocă dintre Israel și state arabe. Faptul ar putea fi o cotitură a istoriei.
Donald Trump și-a asumat explicit adevărul că democrația nu funcționează fără meritocrație și a adresat una dintre cele mai severe critici corupției din sferele guvernamentale. El a arătat că măreția Americii presupune valorificarea mai profundă a democrației, împotriva prescurtărilor proceduraliste. Nu a dus departe această optică, iar faptul l-a costat.
Donald J. Trump avea, la rândul său, de găsit o soluție care să scoată economia din alternative epuizate, precum Keynes versus Hayek sau Gallbraith versus Samuelson. De asemenea, o soluție care să ducă societatea dincolo de controversa civismului, care i-a opus pe Sandel și Levin. Ambele teme rămân.
America avea de optimizat relația dintre autonomia inițiativei private și imperativele societății, dintre libertatea persoanei și măsurile de securitate. O soluție dincolo de „progresismul” și „conservatorismul” de pe scena de acum, care, în mod evident, exploatează, fiecare, neajunsuri, dar nu dispun de viziuni cuprinzătoare asupra societății, a rămas necesară. Nici „progresismul” și nici „conservatorismul”, care se alimentează din fragmente ale tradiției americane, nu vor putea motiva durabil societatea americană.
Era digitală a pus pe agenda zilei securitatea cibernetică. Deja este a doua oară când în SUA se acuză intervenția externă în alegeri și falsificarea rezultatelor. Digitalizarea a pus pe agendă și protecția vieții private. Panoptismul câștigă teren, dar fără această protecție, democrația nu va putea fi funcțională. Și democrația se cere regândită în era digitalizării, dar ne-am înșela amarnic dacă ar fi confundată cu „resetarea” de care unii vorbesc în Europa fără să știe despre ce este vorba. Democrația nu se poate nici construi și nici apăra decât cu democrație.
Donald Trump avea de luat opțiuni într-o lume intrată în „dezordine”, cum spun cei mai buni analiști americani, germani și francezi, și de căutat conlucrarea. Este adevărat – la urmă, el sau cel puțin oameni ai săi, au șubrezit cu mâna proprie tocmai conlucrarea.
Istoria ce vine nu va confirma nici ea simplismul. Ne amintim că Ronald Reagan a fost perceput ca ceva amenințător când a venit la Casa Albă și a lăsat în urmă o schimbare democratică în lume. Barack Obama a venit pacificator și a lăsat în urmă conflicte. Donald Trump a anunțat schimbări pe bază de acorduri, dar lasă în urmă crize, în circumstanțe, desigur, diferite. Acum, Joseph Biden vine, foarte probabil tot pentru un mandat la Casa Albă, care va fi solicitat de pandemie, relansarea economică și restabilirea încrederii. Sunt însă teme atinse sau abordate de Donald Trump, care, prin forța realității, rămân pe tapet.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg