Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

(Dez)locuiri

(Dez)locuiri

A fi acasă și terifianta amenințare ce se ivește dintr-o dată: cine poate garanta că dezlocuirea nu va arunca într-o zi în aer tot ceea ce considerai familial?

*

Înstrăinarea călugărilor este doar maniera de a face vizibilă străinătatea noastră originară. Suntem pe fața pământului încolțiți de neființa ce stă să vină, de aceea, a alege să fii străin înseamnă a fi ales deja un acasă pe care nimeni, niciodată, nu ți-l mai poate răpi.

*

Acasă și neacasă: pentru a scăpa de cel din urmă, de cel fatal și ineluctabil, trebuie să-l alegi, iată paradoxul.

*

Pe acest pământ, acasă este doar o formă a provizoratului, doar o beție a uitării. A nu te lăsa în voia lui în mod definitiv înseamnă a fi găsit continuitatea dramatică a Adevărului dezlocuit: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-și plece capul” (Mt 8, 20).

*

Fiecare locuire e un posibil rapt: în orice clipă poți să-ți dai ultima suflare. Doar inconștiența ne ține în viață, inconștiența vieții înseși.

*

Nu vreau ca acasă să-mi fie zeu, ci caut, uneori nu fără înfrigurare, ca Dumnezeu să-mi devină în sfârșit acasă. O posibilă definiție a rugăciunii?

*

A căuta să locuiești întru Dumnezeu este o experiență care poate friza imposibilul: exercițiile filosofice, când sunt afectate de idolatria gândirii, rămân sterpe. În fapt, paradoxul simplu afirmă că așezarea în Dumnezeu înseamnă așezarea lui Dumnezeu în noi, exercițiu pe care doar rugăciunea îl știe când și când, înainte de a-l uita.

*

„Eu, la o infinită distanță, Tu, la o infinită apropiere”, așa ar putea fi descrisă fractura interioară ce deschide spațiul rugăciunii.

*

Sunt momente când conceptele și demonstrațiile filosofice rămân în urmă: atunci viața aceasta nu-i decât calitativ inferioară celei viitoare. Se poate trăi în prezența tainică a lui Dumnezeu și de această parte a cezurii morții: să fii aici ca și cum ai trăi în viitorul eshatologic, adică să lași binele să irumpă de pretutindeni oricât de puțin, în pofida părelnicei lui slăbiciuni, în pofida răului.

*

Să faci un singur lucru într-o întreagă zi cu activități nenumărate, să te lași exersat de același, pe când multiplul pare, la o vedere exterioară, că te-ar fi sufocat, ce experiență a prezenței lui Dumnezeu! A fi aici, a fi înaintea lui Dumnezeu, a fi întru Dumnezeu, toate cuvintele spun prea puțin despre liniștea în care imperativele devin cuvinte de dragoste, lăsând sensul să irumpă. Cel aflat pe cale, cel pe care rugina uitării nu-l macină cunoaște bucuria de a-și pune acțiunile proprii înaintea lui Dumnezeu. El se aseamănă unui copil în a cărui lume se află alături de această realitate și Cel nevăzut de ceilalți oameni, Prietenul atotputernic, de la Care și pentru Care sunt toate câte sunt și câte împlinește.

*

Suntem alcătuiți din daruri care vin de altundeva: nașterea, viața, învățătura, prietenii, ființa proprie, totul arată ca o intersectare a unor daruri multiple. Eul ca un dar peste dar, ca un chiriaș al propriei ființe, nu-și aparține cu adevărat decât prin libertate. Sau, după cum ne reamintește filosofic Scriptura, „voi nu sunteți ai voștri” (1 Co 6, 19).

*

Ființa nu este precedată de dar, ființa este darul însuși. Însă nu este darul ființei insuficient? Ar îndrăzni oare cineva să afirme fără teamă că va greși, că se mulțumește doar să fie? Nedeterminarea pură (Hegel) este aici un neajuns. Poate că viața ne-a fost dată pentru a găsi mai multul darului, mai multul ființei. (Dumnezeu pare aici mai îndreptățit decât o întorsătură de frază.)

*

Uneori, pentru a-i iubi pe oameni, mă folosesc de moarte: fragilitatea lor în fața sfârșitului are forța de a converti indiferența sau ura în dragoste. Amenințările neantului conferă celuilalt o particularitate anume, îl expune iubirii.

*

Dacă dragostea este o specie a înfrângerii de sine, atunci cel mândru, învingătorul, nu ia nimic, absolut nimic: el se va înșela cu iluzia iubirii, confundând posibilitatea cu deplina împlinire și, stând în întuneric, se va hrăni cu idoli și cu neînțelegere.

*

Dacă admitem că Hristos a fost un fel de revoluționar, trebuie să subliniem că a fost un revoluționar fără ură, adică a produs acel tip special de revoluție sesizabilă la cei mai dezinteresați dintre marii creatori.

n

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg