Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dialectica argumentelor în filosofia limbii

Dialectica argumentelor în filosofia limbii

Este știut că toate limbile naturale conservă și relevă standardul de gândire al vorbitorilor lor și, în aceste condiții, a formula exigențe egale pentru toate limbile este o lipsă de intuiție fiindcă ele nu au avut o dinamică asemănătoare pretutindeni și, prin urmare, nicio limbă nu se face vinovată că nu are răspuns pentru întrebări pe care gândirea nu i le-a pus încă. Ducând lucrurile puțin mai departe, se poate spune că lipsa din limbă a unor forme flexionare sau a unor sensuri presupune, implicit, și lipsa lor din gândire; această teză rămâne valabilă inclusiv când sinonimia a atins excesul de zel căutând sensul sau când sintagmele au presimțit lipsa, nevoile, noul. Tot așa, ne gândim la prezumtiv, ca mod verbal consacrat exprimării ipotetice – ipoteza nu a intuit ineditul în chip explicit, ci l-a admis doar circumstanțial cât să testeze confianța unei alte posibilități –; lucrurile însă avansează aproape exclusiv în sensul cunoașterii obiective. Istoria limbilor naturale este, în cele din urmă, mărturia necontenită a întrebărilor gândirii și a răspunsurilor idiomatice, și ele tipice, după cum vedem în numai câteva exemple.
Știm, de pildă, că dintotdeauna și pretutindeni reprezentările temporalității au fost dificil de exprimat dat fiind gradul lor de abstractizare și lipsa de referenți reali, materiali. Astfel, aoristul grecilor și al slavilor era chemat să răspundă funcțiilor aspectuale în exprimarea caracterului momentan al unei acțiuni, lipsa durativității sau a repetivității ei (ceva mai aparte, aoritstul gnomic, de pildă, instituia în atemporalitate experiențe larg valabile). Și astăzi el se mai păstrează în unele limbi, în jurul unor funcții (aorist ingresiv, aorist incoativ), forma acestor verbe fiind cea a unei acțiuni terminate în momentul vorbirii, precum perfectivul la trecut în limba bulgară, ori se folosește destul de rar în scopul exprimării coparticipării sau al adeziunii afective: limbile romanice au exprimat aceste sensuri prin perfectul simplu. Vorbim, deci, despre limbile naturale, capabile să cultive o serie de expresii ale aproximării, ale vaguității mai ales în legătură cu procesele cognitive. Teoria limbilor perfecte, irecuperabil pierdute, îndelung vehiculată, criticabilă și criticată viguros, promova ideea desăvârșirii acestora fără să le fi cunoscut în raport cu nevoile mai vechi sau mai noi ale gândirii.
Pentru părinții Bisericii, de la Origen la Augustin, era indubitabil că ebraica reprezenta limba perfectă pe ideea că fusese limba primordială a omenirii: argumentul era că numele cu care ea desemna se suprapuneau întrutotul pe natura lucrurilor, ceea ce-l îndreptățea pe Locke să socotească lexemele în măsură să consacre idei.1 Mai mult, Giambattista Vico, fără să fi exclus aceeași ipoteză a limbii perfecte, acreditase hieroglifica cu aceste calități – ca limbă a zeilor, ei urmându-i limba semnelor (a simbolurilor) și, în fine, limba epistolară. Or, tot de la Vico, s-a admis ideea că limbile s-au diversificat precum popoarele care le vorbesc sub efectul condițiilor climatice care au condus la diferențieri de fire și de moravuri. De un statut similar, dar cu și mai multe argumente, s-a bucurat sanscrita, din care se trag „cele două limbi ale culturii noastre clasice (greaca și latina, n.n.) și, în ciuda dezvoltării științifice mai târzii, întreaga ramură a limbilor germanice.”2
Evoluțiile ulterioare ale limbilor, adăuga Wilhelm von Humboldt, au urmat calea dictată de simțul lingvistic al fiecărei națiuni. Astfel, el a remarcat3 detașarea limbii chineze în exprimarea gândirii pure. Or, fiindcă nu avem niciodată evoluții complet izolate ale limbilor, în interiorul lor, pentru că nu sunt simple structuri formale, nu se produce numai uniformitate. Astfel explică lingvistul până și „aversiunea limbilor semitice față de compunere”4, spre deosebire, de pildă, de limba delaware din America de Nord care performează această manieră de îmbogățire a lexicului precum limba germană în Europa. Rațiunile pentru care Humboldt socotea limba sanscrită limbă perfectă aveau în vedere că și „limbile derivate din sanscrită se apropie totuși cel mai mult de această formă perfectă și sunt deopotrică limbi în care formarea spirituală a speciei umane s-a realizat în modul cel mai fericit.”5 Cunoașterea temeinică a limbilor, a evoluției lor particulare în familii, permitea savantului o serie de observații sintetice care se referă la procesele cunoașterii, la existență, reconsiderând lucruri simple ale reflectării; de pildă, instituirea unor observații exterioare de adevăr care își vor păstra valabilitatea și care se vor repercuta asupra experienței viitoare de viață, factuale sau de orientare proiectivă. Argumentele lexicale legate de conceptualizare (bunăoară, toate limbile conțin conceptele de bucurie, necaz, mirare, uimire, odihnă6 etc.) confirmă teza lui Humboldt după care conceptele devin obiecte în raport cu subiectul gânditor și limba le reflectă întocmai. Acest adevăr îl confirmă Ernst Cassirer în legătură cu familia lingvistică Bantu în care, printr-un prefix particular, o anumită clasă desemnează „omul ca personalitate activ independentă, în timp ce o altă clasă cuprinde ființele însuflețite, dar nu personale (omul fiind inclus în această ultimă clasă când nu apare acționând independent, ci ca instrument sau reprezentant al altcuiva, respectiv ca mesager sau agent).”7 Semantica are, deci, dinamica ei în fiecare limbă și astfel s-a putut observa8 că în ebraică pronumele reflexiv este exprimat în cuvinte care trimit la suflet sau persoană, dar și prin substantive ca față, carne, inimă, după cum latinescul persona însemna inițial față sau masca actorului, precum în germană figura presupune și statura omului. O astfel de dinamică a cunoscut-o și pronumele personal eu, din sanscrită până la sinele existențialiștilor, până la actualul său sens postulat în conștiință ca reprezentare a unui conținut printr-o sinteză obiectuală (la Cassirer9, de pildă) conceptualizată și ca substantiv, dar și ca verb.
Pe de altă parte, lingviștii au făcut o necesară observație plecând de la unitatea de limbă: ea nu este datorată automat consangvinității etnice, iar o familie de limbi nu este neapărat și o familie antropologică10, etnismul însă, în accepția lui Saussure de legătură socială, nu ar fi suficient pentru a socoti că limbile sunt și cea mai plauzibilă sursă de argumente privitoare la preistoria popoarelor care le vorbesc, capcană în care cădeau Adolphe Pictet11, Fridrich Schlegel și Jakob Grimm cu vederile lor ce țineau de orientarea romantică a lingvisticii occidentale. Or și Saussure merge pe o linie rigidă socotind că „un procedeu lingvistic nu este determinat, în mod necesar, de cauze psihice”12, limitându-se la semitism și îndoindu-se că limbile oferă informații plauzibile despre obiceiurile și instituțiile popoarelor care le vorbesc, ceea ce nu e suficient să desființeze și teza că în limbă se reflectă caracterul psihologic al unei națiuni.
Totdeauna, însă, în limbă se presimte gândirea, de la nume (denominație și sens) la concept și, de acolo, figurativ, la simbol, iar mai departe, cu loialitate în slujba gândirii, spre idei. Constrângerile idiomatice prin gândire s-au resimțit totuși în istoria fiecărei limbi: în limba greacă, de pildă, pasivul nu se distinge cu claritate față de celelalte diateze nici ca formă, nici ca semnificație, iar gândirea greacă nu a suferit din această cauză. Surprinzător, limbile amerindiene13, în relațiile lor primitive de proprietate, au identificat și au făcut distincție lexicală categorică între tipurile de posesie; posesia naturală sau netransferabilă, respectiv posesia artificială sau transferabilă, nevoie pe care alte limbi nu au simțit-o așa de timpuriu. Am mai putea adăuga aici numeroase exemple date de Wilhelm von Humboldt din limba kavi și din alte limbi polineziene și înțelegem că Vico ar fi avut deplină dreptate dacă ar fi socotit că și tipul de relații sociale cultivate de anumite popoare (triburi), adăugate influențelor climatice, au determinat tipul de gândire care a pretins astfel de raporturi și le-a putut exprima ca atare. Ulterior, complexitatea relațiilor dintre oameni14 s-a exprimat în limbile naturale prin varietatea tipurilor de experiențe în nume (substantive, verbe, numerale, adverbe) care frecvent au fost conceptualizate; alt tip de gândire a trecut de la sens la semn și la simbol (simbolismul vedic, simbolismul cabalistic etc.).
Nu am în obiectiv observații explicite de istoria filosofiei limbajului, însă încerc să cred că filosofii analitici, după așteptate aprofundări reprezentaționiste și referențiale ale conceptualizării în limbă, mai ales a categoriilor de cunoaștere, adevăr, credință, destin etc., au adus argumente speciale pentru o ulterioară reconciliere între filosofia minții, științele cogniției și informatică, de unde și dificultățile limbajelor artificiale care s-au îndepărtat, explicabil, de subtilitățile limbii naturale, de partea ei dinamică, progresistă, care poate urma o traiectorie diferită, dictată de nevoile comunicării interumane. Pe de altă parte, paradigmaticul, cu toate neajunsurile lui, are propria evoluție, perfectibilă doar în exercițiul comunicării.
Dacă unele probleme ale morfologiei s-au soluționat în timp nu numai în contextul familiilor lingvistice (ablativul, de pildă, nu este o categorie flexionară specifică latinității, ci și limbilor fino-ungrice, dar și limbii sanscrite; instrumentalul, cu trimiterile lui la inanimatele cu care se mijlocesc acțiunile, a ajuns din indo-europeană predilect în limbile slave), reprezentarea în limba vorbită a solicitărilor gândirii gnomice, de pildă, se soluționează cu mijloace specifice fiecărui idiom. În studiile ei de limbă engleză (200915) care se concentrează asupra prezentului gnomic văzut în dinamica limbii engleze începând de la prima femeie dramaturg din spațiul anglo-saxon (Elizabeth Cary, 1585 – 1639; The Tragedy of Mariam), profesoara Karen Raber, specializată în limba și literatura engleză renascentistă, analizează modalitățile morfologice flexionare chemate să exprime înțelepciunea conservată în aspectul oral al limbii prin formele prezentului simplu ale verbului în contextul celor șapte funcții ale lui care reprezintă stări permanente, adevăruri generale, acțiuni obișnuite, comentarii live, acțiuni performative, aspecte ale trecutului, ale prezentului istoric și chiar ale viitorului, mai ales în cazul propozițiilor care actualizează (aici și acum) evenimentele. Pentru acțiunile în desfășurare se preferă forma de prezent progresiv, deși simpla prezență poate fi acceptată în limbajul colocvial ca implicând acțiuni în derulare (situația se apropie de cea a imperfectului din limba română) – chestiuni ale înțelegerii care le-a găsit, pe cale de consecință, forme corespunzătoare de exprimare. În germană, spre deosebire de engleză, există o singură formă de prezent; deci nu există prezentul continuu.Verbele aici au forță semantică diferită și conjugările țin seama de asta: verbele slabe, fără excepție regulate, pot fi conjugate la orice timp pornind de la forma de infinitv, pe când cele tari și mixte, neregulate (befehlen, beginnen, beißen), au forme care trebuie memorate ca atare. Limba franceză, în spirit propriu, aduce și ea problema tranzitivității; unele verbe, în funcție de context, pot fi când tranzitive, când intranzitive, ca și în română.
Dintotdeauna, însă, în fața neputințelor de a veni cu un răspuns concret, limba a recurs la forme tranzitorii, la provizorat, la inventivitate, fiindcă gândirea în sine nu face gramatică, ci o lasă în seama limbii și ține cont de ea. De aceea derivarea (conștientă de limitele ei) a fost chemată să asigure provizoratul și a făcut-o satisfăcător încă din sanscrită (vidya/ avidya; cunoaștere/ necunoaștere; para-vidya/ cunoaștere supremă, înțelepciune; para-brahman/ ființă supremă etc.), din greaca veche (augmentația silabică adăugată radicalilor care încep cu consoane – prefixul er; dar și compunerea cu prefixoide: ßιος, είδος etc.), din latină (arborator/ potcovar; argentarius/ bancher; pulchra/ pulcherrima – frumoasă/ foarte frumoasă) etc. În raport cu acestea și cu evoluțiile limbilor s-au semnalat, chiar fără sprijinul psihologiei, deflexiunile filosofiei limbajului, fiindcă, mai înainte de toate, în concretețea raportului gândire – limbaj nu au fost nici rătăciri, nici trădări, nici eșecuri, iar poziția gândirii față de limbă a fost una leală, de cerere și răspuns.
Filosofia limbajului, însă, vizând esența și rolul acestuia în cogniție, în cultura omului și implicit în comportamentul lui, a avut rătăcirile ei: dacă pentru tradiția greco-romană lingvistica a urmat filosofiei limbajului, în spațiul hindus16, de pildă, lingvistica descriptivă s-a născut chiar înainte de apariția scrisului și, deci, înainte de filosofia limbajului. Nominaliștii Evului Mediu, deși de formație teologică, au intuit corect raportul gândire – limbaj, modurile de semnificare și conceptualizarea. Prin Humboldt, filosofia limbajului se situează pe o poziție nouă – cea a limbajului care modelează gândirea. Secolul al XX – lea, însă, legitimează în același sens două direcții distincte; cea anglo-americană și cea continentală. Prin Husserl, Croce, Cassirer, Gadamer și Heidegger, filosofia limbajului rămâne totuși consecventă cu sine, dar ispita limbilor artificiale (Frege, Russel, Whitehead) aduce obiective noi. Aventura continuă odată cu deplasarea atenției spre științele comunicării, iar prin relațiile lor inferențiale și intenționale, cu filosofia analitică a lui Rorty, Brandom, Searle ș.a. care presimțeau abaterile și se îndreptau spre filosofia minții și spre științele cognitive. Consecvențele lingvisticii dictate de studierea sistematică a limbajului nu puteau fi, însă, tulburate, iar filosofia limbii rezistă provocărilor care vin dinspre științele moderne și dinspre limbile artificiale tocmai prin dialectica argumentelor și prin determinarea lor socială.

 

 

Note
1 Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Ed. Polirom, Iași, 2002, p.74
2 Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității, Ed. Humanitas, Buc., 2008, p.230.
3 Op. cit., p.272
4 Idem, p.280.
5 Idem, p.270.
6 Ernst Cassirer; Filosofia formelor simbolice, vol.I, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 237.
7 Op. cit., p.229.
8 Idem, p. 228
9 Op. cit., p. 227
10 Fedrdinand de Saussure; Curs de lingvistică generală, Ed Polirom, Iași,m 1998, p. 226.
11 A se vedea încercarea lui de a reconstrui proto-indo-europenismul prin Origines indo-européennes: Essaie de paléontologie linguistique (1859–63), tradiția promovată de Fridrich Schlegel și de Jakob Grimm fiind mai mult una romantic, nesusținută sufficient cu argumente.
12 Op. cit., p. 230.
13 Cassirer, op. cit., p. 243.
14 André Martinet; Elemente de lingvistică generală, Ed. Științifică, Buc.,1970, p.225
15 Early Modern Ecostudies: From Shakespeare to the Florentine Codex, Ed. Palgrave Macmillan, 2009
16 Chandogya Upanishad, una dintre cele mai vechi scrieri de acest gen (sec. VIII î.Hr), temeiul Școlii filosofice Vedanta, vorbește (Prapāthaka I, 4.1.5) despre corespondențele cosmice ale limbajului.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg