Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dialectica hegeliană ca imaginativ poietic rațional al științei contemporane

Dialectica hegeliană ca imaginativ poietic rațional al științei contemporane

Pentru a putea desluși tema studiului asupra Spiritului la Hegel, privit din perspectiva imaginativului poietic rațional, va trebui mai întîi, pe scurt, să definim termenul de imaginativ poietic rațional.
Ceea ce va constitui neobişnuitul excursului nostru va fi nu atît problematica în sine ci, mai degrabă, unghiul din care va fi privită problema filosofiei lui Hegel. Acesta este motivul pentru care nici măcar nu vom încerca o abordare fundamentată în tradiție, adică în cadrele precis statuate de istoria filosofiei occidentale, de vastele opere de interpretare scrise în marginea operei hegeliene. Intenția noastră se rezumă doar la a re-pune problema, la a deschide perspective care să suscite gîndirea, pentru a merge mai departe pe drumul ce călăuzeşte spre scopul inițial, dar şi spre cel final, al oricărei voințe de operă: adevărul.
Mulți hegelieni ar fi, de la început, tentați să conteste o asemenea încercare, măcar din perspectiva uneia dintre cele mai adînc inoculate prejudecăți culturale: filosofia sau știința, ca produs al cercetării discursive, raționale, aşadar ca analiză și sinteză mai mult sau mai puțin articulată rațional și statuată în observația și cercetarea naturii omului sau Spiritului îşi poate permite să ignore adevărul ca produs al imaginativului poietic rațional.
Noțiunea de imaginar dar și noțiunea de imaginativ au căpătat în timp, odată cu implantarea fermă a mentalității ştiințifice prost înțelese, o notă de desuetudine. Şi poate că, într-un anumit fel, dacă dăm noțiunii de imaginativ o valență halucinatorie, delirantă sau fantezistă, chiar aşa şi este. Arta, spre exemplu, dar și filosofia sau știința nu sunt un rezultat al imaginativului ca facultate a reveriei şi halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea ce noi vom numi capacitate imaginativă rațională. Spre deosebire de nota de iraționalitate pe care o conține noțiunea comună de imaginativ, imaginativul poietic rațional primeşte valența de posibilitate rațională, de facultate specifică a intelectului de a crea lumi posibile. De aceea, spunem noi, doar imaginativul este facultatea umană capabilă de a re-crea lumea ca atare, dintr-o perspectivă a raționalității implicite. Dar această capacitate imaginativă este mai mult decît atît. Ea este facultatea specifică omului, și numai lui, de a crea lumi posibile a căror sens rațional este atît explicit cît și implicit. Această capacitate este responsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere a realității dar și de poieza acesteia. Tot această capacitate specifică omului și numai lui este responsabilă de înțelegerea și situarea opozitivă a omului față de lume, dar și de absolut tot ceea ce a creat vreodată acesta, de la opera de artă la opera filosofică, la „descoperirea” științifică și dezvoltarea tehnică (2). Omul schimbă lumea, o făurește, o înțelege, o organizează în Sistem, îi dă valoare doar datorită acestei capacități unice imaginative care face posibilă lumea ca lume. Realitatea ca ființare ici-colo disponibilă, pusă în afara relației stabilite de subiect ca eu cunoscător și re-creată în imaginativul poietic rațional, este lipsită de existență, de relație unificatoare dătătoare de sens. Omul creează existența, lumea, arta, și o valorizează. Fără această valorizare, dată de subiectul cunoscător, obiectualitatea este me on ti.
Astfel, ontologia greacă și structura imaginativului poietic filosofic grecesc iau naștere sub auspiciile Rațiunii iar acest fapt i-a determinat pe filosofii greci să afirme întîietatea gîndirii discursive despre Ființă ca reducere la Unu. Această credință a lor stă sub semnul postulatului că esența lumii este rațională iar substanța ei este Logosul, adică Rațiunea. Așa se explică și faptul că pentru greci omul este singura ființă păstrătoare a adevărului întrucît el este și singurul deținător al Rațiunii. Astfel a fost posibilă afirmarea tezei după care acordul dintre gîndire și realitate este de esența adevărului Ființei.
Filosofia lui Hegel este și ea tot o filosofie a Rațiunii iar la baza sa stă sistemul imaginativului poietic rațional de tip european, care derivă din cel pur subiectiv grecesc, și care stă sub semnul obiectivismului. Numai că ambiția de reformator al filosofiei îi și reușește lui Hegel, spre deosebire de gînditorii anteriori care aduceau realitatea la UNU, considerînd diversitatea și multiciplitatea doar iluzii ale simțurilor (3). Oricum, în ciuda uriașei construcții filosofice hegeliene, esența problemei nu este rezolvată, dialectica hegeliană, ca și știința, dealtfel, neajungînd la concluzii irefutabile tocmai datorită lipsei unui concept atractor autentic care să poată stabiliza nefîrșitele contradicții ale fenomenului.
Valorificînd și recunocînd valoarea întemeiatoare a gîndirii filosofice kantiene, Hegel nu va ezita să valorifice gîndirea criticistă. În Știința Logicii, Hegel surprinde meritele incontestabile ale lui Kant în statuarea criticismului, dar îi și reproșează acestuia caracterul formal al cercetării bazate, în fond, pe analiza logică și reproșîndu-i că nu trece dincolo de obiect ca obiect al cunoașterii, criticismul limitîndu-se la acesta și neavînd de a face cu obiectul însăși. Datorită acestui fapt, Hegel va postula superioritatea vechii metafizici asupra criticismului, întrucît aceasta se raporta la obiectul însuși, ceea ce în opinia noastră constituie un fals deoarece, ca subiect gînditor, percepînd realitatea mediat prin intermediul conștiinței, omul nu poate avea înțelegerea nemijlocită a obiectului, a realității, așa cum spunea undeva și biologul Iakob von Uexüll. În schimb, fundamentul pe care Hegel își va construi teza după care obiectul poate fi cunoscut în sine însuși stă în formula lui Spinoza, după care determinațiile gîndirii sunt și cele reale și invers: Ordo et conexio rerum idem est ac ordo et conexio idearum. El va arăta că Rațiunea este o putere dincolo de puterea de înțelegere a intelectului și de aceea ei și numai ei îi este accesibilă cunoașterea absolutului. Mai mult, Hegel afirmă că Intelectul nu cunoaște nimic în sine (4).
Kant arătase, dealtfel, că intuițiile și conceptele stau într-un echilibru dialectic, nici unele nici altele neputînd valoriza singure, prin urmare, critica lui Hegel la Kant după care gîndirea nu este doar nemijlocită ci și mijlocită nu stă în picioare deoarece Kant afirmase deja acest lucru.
Ambiția lui Hegel este însă aceea de a da o ontologie dialectică, așa cum în vechea metafizică doar Heraklit, la vremea lui, mai încercase. Această ontologie dialectică are la bază unitatea diversului, iar conceptul atractor al unei construcții ontologice superioare vechii metafizici este Spiritul. Pentru Hegel și pentru structura imaginativ-poietică rațională a Sistemului său, cunoașterea rațională este sinteza contrariilor ca esență adevărată a existenței. Iar întrucît existența este infinită, constructul imaginativ poietic rațional hegelian va porni de la simplu spre compus, de la unu la multiplu. Acest fapt este însă discutabil iar, în opinia noastră, Rațiunea ca și cunoaștere a Absolutului nu poate fi susținută cîtă vreme Natura depășește Rațiunea și o pune în inferioritate, oricît s-ar strădui aceasta să surprindă infinita contradictorialitate a realului. De aici și eșecul vădit al filosofiei naturii hegeliene.
Tot sub semnul discutabilului stă și ontologia dialectică hegeliană, atîta vreme cît analiza și sinteza gîndirii ontologice are la bază doar formalismul logic, chiar dacă „cu conținut”, întrucît formalismul logic nu poate vedea adevărul decît formaliter. Astfel, logica hegeliană este fundamentul cunoscutei relații individual-particular-general, care în relația sa dialectică dezvoltă ontologia hegeliană. De aceea este Știința logicii atît de diferită de oricare tratat de logică, întrucît ea încearcă să surprindă și să ordoneze dialectica contradictorie a existenței. Totuși, această triadă care ar constitui ontologia dialectică hegeliană nu este pe deplin dusă la bun sfîrșit, la acea mult visată unitate a contrariilor, întrucît Hegel va ignora în mod oneros problema individualului pe care o va substitui necesității absolute. Astfel, Hegel, care preconiza filosofia ca știință a celei mai reale dintre realități, respectiv Spiritul, nu va putea „închide” această construcție imaginativ-poietică rațională în ecuația propusă: individual-particular-universal, tocmai datorită limitelor Rațiunii umane care nu se poate ridica la Rațiunea contradictorie a naturii. De aceea, Hegel va opta pentru conceptul suprem al gîndirii istorice care este Spiritul (5). Istoria lumii este, astfel, istoria Spiritului. Însă și Spiritul, chiar dacă considerat de Hegel ca fiind suprema realitate, acest monism nu este realizat printr-un construct rațional sistematic ci printr-o conversiune a concretului la Spirit, ceea ce este un procedeu discutabil. Astfel, dualismele clasice ale filosofiei, res extensa versus res cogitans sau subiectiv și obiectiv, Ideal și Real se anulează și se aglutinează în noțiunea de Spirit.
Din acest motiv, Fenomenologia Spiritului nu este doar o gnoseologie ci și o ontologie, întrucît doar Spiritul are caracteristica supremă a realității. În ontologia hegeliană, Spiritul și relațiile sale de ființă sunt substanța lumii. În constructul său imaginativ rațional, Spiritul epuizează complet structurile realității, el însuși fiind realitatea obiectuală absolută de sine stătătoare. Prin urmare, adevărul Rațiunii este chiar realitatea ei și chiar Spiritul. Astfel, spiritul universal este cel care se va confunda cu istoria universală în dezvoltarea ei. Însă în ontologia dialectică hegeliană, Spiritul nu este doar substanță ci și subiect, unificînd astfel domeniul cunoașterii și aducîndu-l la sinteza supremă. Acest fapt și această frumoasă iluzie l-au făcut pe Hegel să creadă că filosofia se sfîrșește cu el, așa cum mai tîrziu „ontologia Dasein-ului” l-a făcut pe Heidegger să afirme același lucru.
Toată dezvoltarea noțiunii de Spirit, din ale cărui mișcări contradictorii, dialectice, se naște lumea, dă ontologia hegeliană, dezvoltată în Fenomenologia Spiritului în toată splendoarea manifestărilor sale istorice. Și totuși, această identitate dintre ființă și gîndire, obiectualitate și idealitate, realitate ici-colo disponibilă și conștiință, idealism subiectiv și/sau idealism obiectiv nu va putea rezolva problema obiectivității deoarece are pretenția, în mod straniu, de a reduce întregul fenomen la unitatea Spiritului, ceea ce este o imposibilitate, deoarece indiferent de structura unui concept atractor, fie el Spiritul, nu va putea fi surprinsă niciodată unitatea dialectică a realității, întrucît ea este într-o continuă devenire și schimbare (6), este Phainomenon și Apophansis. De aceea, obiectivitatea absolută a Spiritului este o falsă obiectivitate. Și această obiectivitate este înglobată de către imaginativul poietic rațional, care este subiectivitate pură. Jocul hegelian al autoînstrăinării, ce ține de obiectivitatea Spiritului sau natura care este esența înstrăinată a Ideii, nu este decît un construct subiectiv ce duce mai mult spre speculațiunea pură și spre subiectivismul însăși. Este oare Spiritul în filosofia hegeliană un concept atractor în jurul căruia se poate construi obiectivitatea? Ne îndoim, cîtă vreme însăși Rațiunea umană este inferioară Rațiunii contradictorii a naturii. Mai mult, este pusă în discuție însăși posibilitatea unei ontologii dialectice legate de principiul devenirii universale. Și cum Filosofia Naturii a lui Hegel este evident un eșec, ne îndoim de posibilitatea dovedită a unei metafizici dialectice care să fie lipsită de un fundament unic, ultim și imuabil și pe care aceasta (metafizica) îl presupune, întrucît ne îndoim profund de justețea unei logici umane care poate să nu țină cont de identitatea formală a gîndirii.
Acestă problemă este pusă și în analiza obiectivității științei contemporane și imaginativului poietic rațional specific acesteia. Iar din punctul nostru de vedere, nu Rațiunea este ceea ce îl face creativ și inovativ pe om ci capacitatea imaginativă poietică rațională. Acest concept care ne aparține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat în filosofia europeană (cel puțin atît cît o cunoaștem noi) implică acea capacitate specifică numai omului de a crea lumi posibile (nu de tipologie leibniziană care sunt de „tip model”). Această creație autentică specific umană este dată de structura intelectului uman, așa cum o descrie, la bază, Kant și de posibilitatea de a percepe cele două așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv timpul și spațiul. Capacitatea imaginativă poietică rațională, spre deosebire de schimbătorul și nestatornicul imaginației luat în derîdere, oarecum, de către Sf. Augustin, creează lumi care se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Toate descoperirile științifice, toate sistemele filosofice, tehnica, informatica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile sunt rodul acestei capacități imaginative care are posibilitatea de a crea ex nihilo (7). Singura ființare capabilă de această creație și care este clar și de netăgăduit existentă este omul. Această capacitate imaginativă creează din nimic, așa cum Dumnezeu a creat din nimic, însă creația sa este una care stă, pe de o parte, pe cele două constante constitutive ale imaginativului poietic aprioric (timpul și spațiul care nu sunt nicidecum date fizice și nu au o consistență materială, o spunem fără să clipim în ciuda uimirii fizicienilor sau matematicienilor) și, mai ales, pe Rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a se realiza prin această capacitate imaginativă care este și capacitatea esențială în cercetarea științifică fundamentală și filosofie. Ce implică acest lucru? Nimic altceva decît faptul că lumea nu este doar creația lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și singular, ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o nimeni (nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.), poate fi creată de mintea umană. Ce om sănătos la cap ar putea astăzi să conteste zborurile spațiale, rachetele, lumea paralelă realității care este cea virtuală, dezvoltată din nimic, cu ajutorul informaticii, pe criterii strict raționale, logico – matematice. Astfel realitățile pe care le-a creat știința și care, inclusiv la nivelul subzistenței umane, înlocuiesc realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex nihilo! De aceea, în spațiile acestor lumi noi create (tehnică, informatică, robotică, etc.) există alte raporturi de necesitate și alt tip de adevăr decît adevărul ontologic așa cum îl cunoaștem dezvoltat de către metafizica occidentală, inclusiv de către cea hegeliană (8). Ce este însă mai mult decît discutabil este faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit, la modul autentic, acestor noi adevăruri ale lumilor posibile, în ciuda apariției evidente a unui alt tip uman, a unui alt tip de raportare la lume, a unor alte valori şi adevăruri, într-o dezvoltare şi dinamică uluitoare şi care, încet, încet, tind să descopere şi să se confunde cu o altă realitate şi o altă morală decît cea percepută și acceptată de om milenii de-a rîndul.
Aşadar, problema nu se pune dacă filosofia sau știința trebuie sau poate să ignore adevărul ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela de a considera filosofia, și implicit celelalte domenii ale spiritului, ca produs al imaginativului şi scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest sens, precum filosofii presocratici, poeții, filosofii, dar și cercetătorii naturii, în speță cei care se ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „deținători de adevăr”, în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este unul originar, iar metoda se găsește în metaforă – în cazul poeziei – cum, bunăoară, metoda științei este matematica și a filosofiei Rațiunea. În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît şi caracteristica imaginativului poietic rațional de conținător şi păstrător al adevărului, respectiv vom determina și conținutul factic al imaginativului poietic european și implicit al celui hegelian care îi stă fundament.
În acest sens, dezbaterea mondială asupra capacității de a descifra structura biologică a unui virus pe care îl cunoaște toată lumea dar nu îl poate reproduce nimeni, dată de pandemia coronavirusului, a suscitat și suscită extrem de multe controverse, iar texte, de altfel simpliste, precum cel al filosofului italian Giorgio Agamben, au reușit să inflameze spiritele între adepții științei sectare, ai religiei și cei ai adevărului privit ca operator ontologic fundamental, respectiv al metafizicienilor.
Există adevărurile exhibate de organizații mondiale care se ocupă de sănătatea publică și care sunt de fiecare dată contradictorii sau rizibile, adevărurile contradictorii ale diferitelor laboratoare științifice, adevărul experimental al medicinei clinice și adevărul metafizic al filosofului care constată că în această sarabandă a adevărurilor, adevărul se ascunde în ființarea microscopică a unui virus care nu vrea să iasă din ascunderea sa.
Capacitatea adevărului de a se manifesta ca adevăr stă tocmai în capacitatea sa de a ieși din ascundere (aletheia). Acest lucru a fost dezbătut încă de greci și nu a fost adus în înțelegere completă nici măcar pînă în contemporaneitate.
Adevărul privit din perspectiva științei, cu ochelarii de cal ai diverselor metodologii, aparate și tehnici, se relevă a fi unul extrem de greu de adus la un numitor comun și de cele mai multe ori nu ajunge la esența sa de scoatere din ascundere. Filosofii, de la Hegel și Heidegger încoace, nu mai sunt „stăpînitori de adevăr”, cu atît mai puțin oamenii de știință ajunși subiecte de amuzament al opiniei publice, iar preoții noii tehnologii a informației nu trec de stadiul unor idioți cu pretenții.
Nu mai este o îndrăzneală a afirma că europeanul foloseşte noțiunea de adevăr într-un mod pe care l-am putea considera cel puțin arbitrar, totalitar și unilateral. În timp, definiția tomistă, adecvatio rei ad intellectus, a prins din ce în ce mai mult teren, ajungînd să se impună aproape total. În acest sens, exemplul științelor este mai mult decît relevant. În virtutea acestui fapt, noi, cum arătam, nu mai gîndim adevărul decît formaliter, adică ca o adecvare a intelectului la lucru, la factualitatea și reitatea disponibilă. Ceea ce este esențial în adevărul științelor are însă de a face cu tehnica planetară și cu noțiunea de funcționalitate. Epoca modernă și știința contemporană gîndesc lumea doar în funcție de funcționalitatea sa. Această mașină funcționează și atunci ea poate fi asimilată funcțiunii adevărate, care este deplasarea de la un punct la altul, acest medicament funcționează și acest fapt demonstrează capacitatea științei de a rezolva probleme. Adevărul devine funcționalitate și rezolvare. Adevărul trebuie gîndit însă în temeiul a ceea ce este adevărat și în scoaterea din ascundere a acestui adevăr. Ceea ce este adevărat nu are nici un fel de afinitate nici cu funcționalitatea și nici cu rezolvarea unor probleme ce țin de particularitatea extremă a ființării, deși Hegel încearcă să o propună în filosofia sa, dar fără a reuși, cu adevărat, să o determine.
Starea de neascundere a adevărului se manifestă tocmai în ce are ea mai ascuns, respectiv în apariția proprie fenomenului. Virusul pe care îl caută toată lumea se ascunde în aparițiile multiple date se simptomele variate ale bolnavului. Sub aceste aparențe stă adevărul care trebuie determinat de către omul de știință și de către filosof.
Hegel încearcă să dezvolte dialectica nu neapărat prin analiza contradictorie a realității ci prin intermediul imaginativului poietic rațional, prin intermediul căruia creează un sistem de conexiuni care nu sunt neapărat cele pe care le-am putea găsi în structura fenomenului.
Istoriei evenimențiale Hegel îi substituie o istorie a Spiritului, care nu este altceva decît o istorie a culturii (9) re-creată în imaginativul poietic rațional specific filosofiei și sistemului propus de aceasta. Putem vorbi astfel de o posibilitate, de o posibilă ontologie dialectică care rămîne sub semnul condiționării atîta timp cît modalitatea speculației hegeliene este pusă sub semnul întrebării de însăși dinamica contradictorie a fenomenului. Sub aspectul obiectivității punerii în aspect a adevărului, autorul Științei Logicii îl poate doar mijloci prin capacitatea poietică imaginativă de tip rațional, specific logicii și raportării la lume a omului.
În aceeași situație se află savantul care urmărește structura enzimatică și proteică a virusului, care va căuta doar adevărul ascuns în ARN-ul acestuia sau în capacitatea unei enzime de a se lega de un receptor uman. Este un adevăr care se vrea scos dintr-un strat și mai abscons, cel al realității microscopice. Dar oare are și acest savant posibilitatea reală de a scoate la lumină adevărul ascuns în structura și schimbarea continuă a structurii virusului? Parțial, vom spune, și doar dacă acest fapt va funcționa în ciuda caracterului său schimbător. Acest ceva neschimbător din timpul care face fenomenul să devină este chiar esența timpului și ține de supratemporalitate, adică de adevăr. Numai că, în însăși această cercetare, nu numai în cea hegeliană, poate apărea fenomenul în-depărtării de adevăr, atîta vreme cît cel ce va căuta adevărul nu va avea în vedere un sens creator al acestuia. Ce vrem să spunem cu aceasta? Anume faptul că nimeni nu va găsi ceea ce este stabil într-o structură temporală, respectiv fenomenală, atît timp cît el nu va fi capabil să re-creeze această structură la nivelul imaginativului poietic, cel care dă existență și adevăr. Știința nu descoperă ci creează, așa cum și filosofia adevărată nu observă și analizează ci creează. De aceea sistemul ontologic dialectic hegelian este unul ce ține de logica creației filosofice și nu de cea a descoperirii. Ceea ce descoperă, pune în funcțiune și rezolvă, este tehnica planetară ca modalitate de sinteză și punere în practică a unor adevăruri suprapuse. În acest fel, mersul cu mașina se suprapune mersului pe jos, lovitura presei pneumatice se suprapune loviturii date cu ciocanul, iar lumea virtuală constituită din diverși altgoritmi se va suprapune realității și, în cele din urmă, o va substitui. Ceea ce îngrijorează în esența tehnicii este tocmai această capacitate de a funcționa, întrucît funcționarea cheamă funcționarea, iar compusele tehnicii planetare malefice vor clama cîndva funcționarea în detrimentul vieții autentice. În gîndirea tehnicii planetare, omul trebuie să funcționeze în marele angrenaj al funcționalității lucrurilor. Acesta este pericolul suprem pentru ființarea care este omul, substituirea existenței trăite cu funcționarea. Rupîndu-se de viață și trăind lumile paralele ale altgoritmilor care crează virtualitatea, omul este dirijat, manevrat și subjugat unei funcționalități lipsite de dimensiunea existenței reale și a adevărului. Adevărul este sustituit cu informația reală sau falsă în funcție de dorința manipulatorie a statelor sau a diverselor organizații sau chiar indivizi. Nu e nevoie de nici un fel de distrugere fizică a ființei umane întrucît această distrugere se manifestă în chiar raporturile tehnice pe care le creează lumea tehnicii planetare.
Tehnica planetară încearcă să se substituie tradiției și formației spirituale pe care patria – școala limbii și etnicității – a transmis-o omului. Acest lucru a făcut-o neîntrerupt de la greci la filosofia idealistă germană și pînă în filosofia lui Hegel, Nietzsche și Heidegger.
Ce are însă de a face imaginativul poietic rațional de tip științific și știința contemporană cu filosofia lui Hegel? Răspunsul este simplu: o ciudată adversitate față de prezența statornică, de Ființă, de fundamentul ultim al metafizicii care este conceptul atractor: UNU.
Singularitate uluitoare a filosofiei lui Hegel stă tocmai în această ontologie și gîndire dialectică, care este proprie și gîndirii științifice contemporane (10). Toată dialectica spiritului și efortul titanic de re-construcție subiectivă prin intermediul imaginativului poietic rațional, care înglobează atît intuițiile, conceptele dar și Rațiunea și Spiritul unei filosofii care stau sub semnul unității contrariilor, a sintezei unității Spiritului și, în cele din urmă, a încercării surprinderii adevărului fenomenului, se află la baza existenței și dezvoltării științei contemporane. Dacă știința contemporană s-a încoronat drept regină a spiritului, atunci regele și îndrumătorul ei este filosofia dialectică hegeliană al cărei adevăr absolut este Spiritul, filosofie căreia îi datorează realizările11 dar și eșecurile lamentabile.

 

 

Note
1 Vede, Mircea Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020.
2 Vidi, Hermann Glokner, Der Begriff in Hegels Philosophie, în Hegel Sudien, Beiheft 2, 1965, H. Bouvier &Co, p. 129 și 141.
3 D. D. Roșca, Studii și eseuri filosofice, București, Ed. Științifică, 1970, pp. 129 – 140.
4 G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, p. 5 – 7.
5 Vidi, Karl Löwith, Aktualität und Inaktualität Hegels, în Hegel-Bilanz, hrgs. von R. Heede und J. Ritter, Frankfurt am Mein, Vittorio Klostermann, 1973. pp 4-6. Aici Spiritul este văzut în sensul dezvoltat de Löwith.
6 Vidi, C. Noica, Douăzeci și șapte trepte ale realului, București, Ed. Științifică. 1969, p. 14.
7 Vede, M. Arman, Op. cit., passim.
8 Manfred Riedl, Theorie und Praxis îm Denken Hegels, Ullstein, Frankfurt am mein-Berlin –Wien, 1965.
9 Vidi, A. Messer, Gesichte der Philosophie von Kant bis Hegel, 8. Aufl., Leipzig Quelle&Meyer, 1932 p. 124 și 127.
10 Vide, Dieter Henrich, Hegel im Kontext, Frankfurt am Mein, Suhrkamp, 1967, p.10. Achiesăm la poziția lui Heinrich după care gîndirea lui Hegel a fost preluată și în alte scopuri decît cele privitoare la analiza asupra gîndirii sale.
11 Suntem de acord cu Hans Georg Gadamer care acuza ilicitul oamneilor de știință și încercarea lor de a minimaliza meritele lui Hegel și care blamează tendința diferiților „savanți” de a-l scoate din actualitatea teoretică uitînd că de fapt, știința, la fel de exactă sau inexactă ca și filosofia, îi datorează enorm dialecticii hegeliene. Vezi în acest sens: H.G. Gadamer, Hegels Philosophie und ihre Nachwirkungen bis heute, în Vernunft im Zeitalter des Wissenschaft, Frankfurt am Mein, Surkamp, 1976, p. 37.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg