Personajele dialogului
În dialogul platonic personajul Gorgias urmează în mod fidel figura istorică. Retorul ne este prezentat ca un gentilom în vârstă, cu maniere elegante și politicoase, încă în stare să țină sub control un auditoriu prin fascinația conversației: aplauzele publicului în casa lui Callias sunt un ecou al succesului extraordinar pe care Gorgias l-a avut la Atena în cursul misiunii sale diplomatice din 427 î. I. Hr. Este dificil să afirmăm că Platon se juca într-un anumit fel cu cuvintele, făcându-l pe Gorgias să vorbească la modul gorgian, ca în dialogul Simposion cu discipolul său Agathon.1
Platon însă nu ne dă o reprezentare negativă despre persoana retorului: impresia pe care o avem este că în dialog s-a făcut o netă separație între om și profesia reprezentată de el. Arta retorică este condamnată în mod decisiv de Platon tocmai datorită neutralității sale prin care ea este reținută ca fiind în măsură să controleze orice formă de cunoaștere umană, în care este cuprinsă și conștiința morală: acestă amoralitate face ca retorica să fie foarte periculoasă.
Dar campionul unei arte atât de negative este, personal, un om simpatic și corect, în măsură să se confrunte cu Socrate și la final să accepte înfrângerea. Gorgias și-a dobândit simpatia cititorului și datorită comparației cu vorbărețul său discipol.
Polos este prezentat ca fiind discipolul lui Gorgias, la rândul său profesor de retorică. Despre el știm, dincolo de informațiile furnizate de lexicul Suda2, și de ceea ce ne spune Platon, direct sau indirect, în dialogul Gorgias și într-un fragment din Phaidros3,că era reprezentantul tipic al celei de-a doua generații de sofiști. S-a născut la Agrigent și a scris un tratat de retorică, pe care Socrate spune că l-ar fi citit; Suda îi atribuie un tratat despre limbaj, iar în Phaidros se vorbește de practica sa de a inventa cuvinte noi. În Gorgias, Polos este reprezentat în mod foarte negativ, așa cum am văzut, fie în plan uman cât și în cel doctrinar. Modul său de a acționa este gregar și arogant: putem să vedem acest lucru la începutul dialogului, când pretinde că-l poate înlocui pe Gorgias, și apoi de-a lungul conversației. Polos nu acceptă nicio disciplină dialectică, face apel deseori la sarcasm sau îl acuză pe interlocutor de lipsă de sinceritate. Nu are nici nobilitatea naturală și carisma lui Gorgias, nici mărinimia și generozitatea lui Callicles; mai ales, nu înțelege calitățile morale și umane ale lui Socrate, căruia îi opune o atitudine suspendată între pasivitate și intoleranță.
Dar lucrul cel mai grav, din punct de vedere al prospectivei platonice, este că Polos profesează acea etică a aparenței care este idolul polemic al dialogului.
Întreg dialogul Gorgias este îndreptat împotriva acelora care privelegiază lucrurile neînsemnate față de cele profunde, actualitatea trecătoare față de eternitate, opinio communis față de adevăr. Motivul pentru care figura lui este introdusă în dialog este tocmai faptul că el duce dezbaterea conform doctrinei sofiste. Retorica este exaltată de Polos pentru puterea pe care ea i-o conferă celui care o posedă: dar aceasta este numai o putere șubredă, deoarece se-ntoarce împotriva celui care o deține. În acest punct, nu mai este vorba de a defini natura și limitele retoricii, ci de a decide ce trebuie făcut cu adevărat în viață. În acest moment ia cuvântul, personajul anti-Socrate , Callicles.4
Despre Callicles nu avem informații din niciun izvor, dacă nu de la Platon însuși. Mulți dintre studioși s-au gândit că este vorba de un personaj de fantezie, sau de faptul că sub numele său s-ar ascunde o figură istorică identificabilă: în acest caz, este vorba despre unchiul lui Platon, Crizia, care a fost liderul celor Treizeci de Tirani, adică a lui Alcibiade, Isocrates, Teramenes, Aristippos, Caricles, Policrates etc. Dar poate fi vorba și de un personaj real, dacă se consideră că nu este în stilul lui Platon de a folosi caracteristici fictive și că în reprezentarea lui Callicles intră multe exemple realiste, ca de exemplu legătura sa cu Demos, figură istorică și prietenia sa cu Tisandru, Andron și Nausicyde5, de care ne vorbesc și alte izvoare antice. Dacă Callicles a trăit cu adevărat și a fost un tânăr de condiție nobilă cu un intelect strălucitor, cu adevărat interesat de cariera politică, ne putem întreba de ce numele său n-a lăsat nicio urmă în istoria ateniană; și unicul răspuns probabil este faptul că a murit tânăr în clima luptelor politice din Atena din ultimii ani ai secolului al V-lea. Dacă acest lucru este adevărat, avertismentul pe care-l face, menționându-l pe Alcibiade ca o posibilă victimă a demosului atenian, va fi o profeție post eventum. Acestă chestiune rămâne deschisă și, în orice caz, fascinația personajului rezidă și în valența sa simbolică: în el Platon vedea umbra multor tineri, doritori să facă bine și dezgustați de compromisurile politicii tradiționale; posibil că se vedea pe sine însuși în intențiile sale de a face politică de tânăr.
Din Scrisoarea a VII-a știm că Platon în tinerețe ar fi dorit să se dedice politicii, spre care îl îndreptau extracția sa socială și o naturală predispoziție spre cariera politică. Dar înainte de toate, dezastrul provocat de cei Treizeci de Tirani și apoi contradicțiile restaurării democrației, responsabilă printre altele de condamnarea la moarte a lui Socrate, l-au pus pe gânduri, făcându-l să aleagă calea filosofiei și a învățăturii filosofice.
De-a lungul vieții Platon a menținut o atitudine complexă și contradictorie față de activitatea politică: ca bun grec, a recunoscut dintotdeauna importanța politicii, considerând-o, cel puțin din punct de vedere teoretic, alegerea cea mai bună și mai generoasă pentru un tânăr arătos; dar rigidul cadru moral și o lipsă totală de pragmatism l-au împiedicat să definescă și în același timp să aprecieze politica dincolo de schemele abstracte și integraliste.
Platon a trăit la intersecția dintre două culturi, cea arhaică a cetății, bazată pe oralitate, pe religie și pe teamă, și cea elenistică a națiunii, construită pe scriitură, pe moralitate și pe toleranță.
Înnăscutele sale considerații morale l-au determinat să condamne concepția tradițională despre politică ca o luptă, în care ceea ce contează este victoria proprie și a formațiunii din care face parte.
Dar o înnăscută și o puternică apartenență la aristocrație l-au făcut să teoretizeze un Stat dominat de o castă de aleși; poziția lui Callicles se bazează pe aceleași contradicții: odată cu condamnarea democrației ca dominație a mediocrilor și a lașilor, adică bazate pe rațiuni de etică și de simpatie, au luat decizii prin care aceștia au încercat să obțină poziții de privilegiu și de forță.
Callicles reia idealurile lui Ahile și ale lui Solon: fericirea constă în a se mulțumi pe sine însuși și pe prieteni și a-i vedea pe dușmani că suferă. Ceea ce tânărul Callicles nu-i poate ierta lui Socrate este disponibilitatea sa de a fi ofensat în mod direct și personal, fără a se simți obligat să se răzbune.
Rolul “dramatic” al lui Callicles în dialogul Gorgias este acela de a-și asuma cu forță propria poziție existențială opusă aceleia a lui Socrate. În momentul în care cel de-al treilea interlocutor intră în acțiune, dezbaterea era deja încheiată: interogarea lui Gorgias i-a permis lui Socrate să definească conștiința negativă a retoricii; discuția în contradictoriu cu Polos i-a permis să repună problema într-o cheie morală: ce este binele și ce este răul pentru oameni.
Cu Callicles se discută despre alegerile ce trebuie făcute în viață: modelul socratic, viața ca o căutare constantă a adevărului, care este supusă criticii și contrapusă unui model eroic, viața ca o căutare continuă a victoriei.
În 408 î.I. Hr, aceasta este data probabilă, în care Euripide a reprezentat Antiope, dominată de lupta dintre cei doi frați, Amphion, celebrul muzician și Zeto, păstorul. În această tragedie Euripide abordează o temă de mare actualitate, în care discută despre superioritatea vieții active, dominată de polypragmosyne, adică de viața contemplativă, dedicată otium-ului (timpului liber creativ) și meditației.
În Gorgias Platon reia acea dezbatere, chiar dacă într-un context diferit, de puternică tensiune morală: partea lui Zeto îi revine lui Callicles, cea a lui Amphion lui Socrate. Deoarece concluziile lui Socrate dobândesc o mai mare forță ce au caracteristica unui îndemn, este necesar ca la rândul său Callicles să reprezinte o forță la fel de puternică.
De fapt tânărul Callicles este personajul înzestrat cu cele mai alese daruri, lucru pe care Socrate însuși îl recunoaște; este curajos și sincer, gata să-i urmeze ideile până la cele mai extreme consecințe. Mai mult arată o sinceră prietenie față de interlocutorul său, deoarece recunoaște în Socrate, dincolo de divergențe, o nobilitate spirituală, care i-l apropie și mai mult.
Vehementul monolog în care Callicles cu o sinceritate trufașă și în același timp emoționantă, clarifică ideea sa de justiție și reușește să extragă din violența imaginilor și din atitudinea celor care-i vor binele un extraordinar imbold: mulți cititori ai dialogului Gorgias, printre care și unii iluștri, au găsit intervenția sa mai convingătoare decât cea a lui Socrate.
În Gorgias Socrate este, din motive diferite, personajul cunoscut de cititorii lui Platon. Mai ales în prima parte a dialogului, demonstrează o atitudine binecunoscută: ironia, gustul pentru întrebări bine meșteșugite, profesiunea ignoranței. Dar de-a lungul conversației se produce în el o schimbare, care ne face să vedem un Socrate nou: vedem o neobișnuită amărăciune în cuvintele sale în care filosoful denunță dificila situație în care se găsește la Atena: face discursuri lungi, chiar dacă inițial și-a manifestat preferința pentru dialectică.
În finalul dialogului transfigurarea personajului este cmpletă: Socrate vorbește ca un Profet, depozitarul unui fel de revelație divină, care trebuie să fie acceptată.
În plan filosofic, Socrate din dialogul Gorgias reamintește anumite doctrine binecunoscute și care fac trimitere la nucleul istoric al învățăturii socratice: virtutea și cunoașterea, injustiția nu trebuie comisă în niciun fel, nici măcar ca răspuns la o injustiție suportată din partea altora.
Nouă este importanța dobândită de reflexia escatologică: un sistem de credințe pozitive referitoare la destinul sufletelor după moarte luminează normele etice ce trebuie să conducă comportamentele pământenilor.
Dacă confruntăm precisa și liniștitoarea escatologie din dialogul Gorgias cu îndoielnicile reflexii despre moarte din dialogul Apologia lui Socrate putem înțelege cum Socrate din Gorgias se îmbogățește cu determinate caracteristici proprii metafisicii platoniciene. Lucru confirmat, printre altele, și de numeroasele elemente pitagoriciene din întreg dialogul.

 

Pathos și comunicare

 

La nivel politic niciun compromis nu este posibil, comentează Eric Voegelin6. Forma politică a cetății corupte este războiul civil. Cazul lui Polos ne-a arătat că acordului intelectual nu-i urmează în mod necesar o înțelegere a situației la nivel existențial. Nivelul comunicării, dacă mai există unul, se găsește în profunzime. La acest nivel face apel Platon, altfel dialogul cu Callicles nu face altceva decât să repete ceea ce s-a petrecut cu Polos. Acestui nivel, mult mai profund al dialogului, Platon îi dă numele de pathos. (481c).
Pathosul este ceea ce oamenii împărtășesc, oricât de schimbătoare ar fi în intensitatea lor, evenimentele existențiale. Pathosul nu definește o acțiune, ci o experință de pasivitate: este tot ceea ce i se poate întâmplă omului, ceea ce el suferă, ceea ce-l surprinde în mod neașteptat, este ceea ce-i pătrunde miezul existențial, ca de exemplu experiența eros-ului (481c-d).
Toți oamenii sunt în mod egal expuși pathosului, chiar dacă diferă între ei prin modul cum reușesc să rezolve problemele. Până și în această operă din tinerețea lui Platon se vede o influență a lui Eschil, cu remarca că panthema (suferința) experimentată în propria sa viață duce spre o mathema (lecția învățată) diferită la fiecare om. Comunitatea pathosului, conclude Voegelin stă la baza comunicării.
În spatele atitudininilor fixe constrânse de matricea ideologică ce separă oamenii între ei, stau suferințele (pathemata) care-i unesc. Oricât de falsă și de grotescă poate fi poziția intelectualistă, pathosul ce formează nucleul originar, posedă adevărul oricărei experiențe imediate.
Dacă cineva reușește să ajungă până la acest nivel, și este în măsură să trezească în el conștiința condiției sale umane, comunicarea la nivel existențial devine posibilă.
Concluzia dialogului Gorgias formulează condiția pentru care legătura cu o umanitate comună poate fi păstrată chiar atunci când legătura cu umanitatea s-a rupt. (Condamnarea lui Socrate).
Condiția este o credință într-o comunitate transcendentă genului uman. Această realitate îl face pe răufăcător impenetrabil la apelul uman, mergând până la capăt cu anihilarea fizică a eroului. Ordinea care a fost ruptă în viață va fi restituită în lumea de dincolo.
În logica inimii, Judecata Morților reprezintă răspunsul la falimentul comunicării cu viața.
Răsturnarea filosofiei existențiale
Era evident că personajul Callicles nu era un adversar mediocru. El nu se va lăsa blocat ca predecesorii săi în contradicțiile în care cad cei indeciși, ci va înfrunta mai degrabă sfida existențială a lui Socrate opunându-i propria filosofie a existenței. Pathosul, înțeles de Socrate în sensul unei vulnerabilități omenești ce atinge inima existenței a devenit în mâna lui Callicles o dizgrație ce nu trebuie acceptată. Această schimbare a semnificației înseamnă un regres al calității discursului și face clară direcția înspre care merge interpretarea pe care Callicles o dă vieții.
Viața nu trebuie citită în termenii eros-ului care tinde spre agathon, ci în termenii physis-ului mai puternic sau mai slab. Realitatea fundamentală este physis-ul, iar victorioasa sa afirmare constituie semnificația existenței. Ordinea sufletească, care pentru Socrate își are izvorul în mistica erotică, este eliminată ca fiind o convenție inventată de naturi mult mai slabe pentru a le putea limita pe cele mai puternice.
Nimeni nu preferă cu adevărat să suporte o injustiție, în loc s-o comită, iar cei care afirmă acest lucru demonstrează că au o natură de sclavi; nimeni din cei care au o natură nobilă ar fi dispuși să admită ceva asemănător (483a-c). Aceasta nu este atitudinea unei canalii de cea mai joasă speță ca Polos, care este convins de faptul că este un ticălos de nivel minor; este vorba mai de grabă de o transevaluare a valorilor care este pusă în evidență de o poziție existențială contrarie aceleia a lui Callicles și conștientă de faptul că o poate menține numai pentru a putea contrazice poziția lui Socrate.
Cu distincția dintre physis și nomos el atinge punctul de sprijin al erotismului socratic:
„În realitatate, tu, Socrate, afirmând că ești în căutarea adevărului, recurgi la argumente demagogice (vorbești numai despre ceea ce atrage masele) și despre lucruri lipsite de consistență, despre ceea ce nu este frumos după natură și este frumos după lege.” (482e)
Dar de ce Callicles, ca om politic ce este, se opune atât de mult unui predicator moral ca Socrate ?, care cel mult îi va ține buni pe tipii servili în timp ce nu reușește să-i inoportuneze pe cei superiori care vedeau foarte bine unde este înșelătoria. Este vorba de o situație complicată, conclude Voegelin, care se distinge de toți ceilalți comentatori prin accentul pus pe caracterul moral al personajelor. În acest sens apelul socratic reprezintă cu adevărat un pericol pentru politician.
A spune că convingerea este o invenție implică faptul că inventatorul trebuie să fie conștient, la un anumit nivel al conștiinței, de caracterul artificial al preceptelor morale. Polos a fost destul de explicit în ce privește acest punct, afirmând că nimeni nu-i poate da dreptate lui Socrate și că toți, de fapt, îl invidiază pe tiran. Constrângerea impusă de convenție este atenuată tacit de către victimele tiraniei. Atunci când o societate a ajuns la acest nivel de corupție, din punctul de vedere al lui Callicles care în acel moment era de dorit, armonioasa consimțire a crimei ar fi putut fi cu adevărat tulburată de cineva care ar fi încercat să convingă lumea că de fapt convențiile existente n-ar exista. Adevărul lor și-ar putea găsi confirmarea la nivelul experienței originale care le-a generat și că ele trebuie luate în serios. Dar un mare număr de persoane ar fi căzut în capcană datorită predicilor lui Socrate, situație ce ar fi putut deveni neplăcută pentru Callicles și pentru cei de felul său.

 

Judecata celor Morți

 

Care este natura autorității ce este în măsură să emită judecata? Platon ne revelează această natură la sfârșitul dialogului, prin intermediul mitului Judecății Morților. Callicles i-a reamintit lui Socrate soarta ce-l așteaptă din partea Curții de justiție ateniene. În unul din ultimele sale răspunsuri Socrate susține că preferă să moară cu un suflet drept decât să plece în lumea de dincolo cu un suflet plin de injustiție. Ar fi vorba, de fapt, de cel mai mare rău dintre toate (522e). Rațiunile acestei soluții sunt expuse în mit.
Mitul din dialogul Gorgias, conclude E. Voegelin, este primul dintr-o serie privitoare la filosofia ordini și istoriei. Construcția sa este simplă și totodată conține, în formă prescurtată, marea parte a motivelor care vor fi eprimate, printr-un simbolism mai articulat, în miturile succesive din dialogurile ce au urmat, ca de exemplu în Republica, Omul politic și Timaios. Mitul din Gorgias își datorează importanța sa simplității sale și faptului că pune bine în evidență experiența spirituală a cărei expresie este. Platon introduce în Gorgias, pentru exemplificarea mitului, epocile lui Cronos și pe cea a lui Zeus. În epoca lui Cronos și de puțin timp în cea a lui Zeus, sufletele erau judecate în timpul vieții. Ceea ce înseamnă că judecata se baza pe rolul pe care sufletul l-a avut în existența sa lumească. Acum sufletele sunt judecate când sunt moarte, adică în goliciunea lor, fără nicio privire asupra poziției pe care au ocupat-o în lume.
Pentru Socrate bariera între existența pământeană a sufletului și existența sa după moarte a căzut. Catarsi înseamnă existența sufletului în amândouă lumile, separate de limitele existenței corporale. Catarsi la care nu se poate ajunge în timpul vieții pământene va fi urmată în existența post mortem. Și deci pedeapsa (timoria) pe care sufletul va trebui s-o suporte în lumea de dincolo nu este despărțită de pedeapsa pe care o suportă în viață pentru a se purifica. Timoria purificatoare reprezintă un proces social, aplicabil atât oamenilor cât și zeilor. Cei care sunt atinși de ea sunt cei pentru care erorile (hamartemata) sunt vindecătoare și sunt în măsură să suporte purificarea ce provine din durere și suferință. Nu există o altă cale „în această lume sau în cealaltă” pentru a fi eliberați de rău (525c).
În această idee a catarsis-ului prin suferință „în această lume sau în cealaltă” este dată încă o dată recunoașterea influenței lui Eschil care indica înțelepciunea ce provine din suferință, ca o lege a psihicului, atât pentru oameni cât și pentru zei
Sufletul vindecător se găsește dintotdeauna în fața judecatății; se poate afirma că criteriul pentru a putea stabili dacă un suflet este vindecător stă în faptul că se lasă judecat; „numai sufletele bune se găsesc în infern”, așa cum a formulat odată problema Nicolai Berdiaev. Problema ar fi avut totodată consecințe neașteptate dacă n-ar fi fost înțeleasă într-un sens non existențial, ci dogmatic. Dacă simbolul pedepsei în cealaltă lume n-ar fi fost înțeles în sens dogmatic, sufletele mai puțin bune ar ajunge în scurt timp la ideea că ar fi mai bine să ajungă de cealaltă parte pentru a vedea ce se-ntâmplă; dacă suferința este soarta care le așteaptă pe toate sufletele, atunci merită așteptată partea de suferință de dincolo, care echivalează cu o afirmație dogmatică. Între timp sufletul celor răi poate face experiența unei ființe criminale.
Este vorba de o tipică problematică de deraiere dogmatică care afectează, de exemplu, unele forme de calvinism.
Dacă destinul sufletului este predestinat, unii ar putea ajunge imediat la concluzia că tot ceea ce facem n-are nicio importanță. Această derariere dogmatică, determinată de imposibilitatea înțelegerii adevărului existențial pe care mitul dorește să o exprime, Platon a prevenit-o cu amenințarea condamnării în eternitate a sufletelor care par imposibil de vindecat. În simbolismul mitic condamnarea eternă este corelată cu refuzul comunicării la nivelul mitului a sufletului; în termeni existențiali condamnarea eternă echivalează cu o auto-scomunicare, (adică cu tăierea legăturii care face posibilă comunicarea).
Revelația divinului în istorie, conclude Eric Voegelin7, merge înainte; autoritatea este prerogativa acelora care trăiesc în bună înțelegere cu Dumnezeu; cel rău nu va putea obține nimic, cu excepția faptului că-și va pierde propriul suflet.

 

 

Note
1 Simposion, 194e-197e. Socrate la rândul său (198c) glumește cu culorile gorgiene ale discursului lui Agathon.
2 Enciclopedia Suda este un lexic bizantin din secolul al X-lea. Lexicul conține circa 31000 de titluri extrase din izvoare antice pierdute, ordonate în mod alfabetic și care se referă la multe discipline: geografie, istorie, literatură, filosofie, științe, gramatică. Cea mai recentă ediție este Teubner, 5 vol. 1928-1938, republicată în 1971.
3 Phaidr. 267c
4 Cfr. Giuseppe Zanetto, Introdzione, Platone, Gorgias, Cratilo, Fabri editori, Milano 2001, pp. 7-29.
5 487c
6 Eric Voegelin, Gorgias în Ordine e storia, vol. III, Vita e Pensiero, Milano 2023, p. 32
7 Ibid. op. cit., p. 47