Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Diavoli şi îngeraşi

Diavoli şi îngeraşi

 

Radu Țuculescu
Măcelăria Kennedy
Iaşi, Editura Polirom, 2017

 

 

Cu un portofoliu invidiabil (romane, povestiri, literatură pentru copii, teatru, traduceri din poezia de expresie germană), Radu Țuculescu este unul dintre prozatorii de cursă lungă, rari în literatura română. În 2015 publică la Polirom romanul Mierla neagră, ambițioasă construcție simfonică, între vîrfurile creației sale. La nici doi ani, revine cu Măcelăria Kennedy, roman publicat de aceeaşi editură. Cartea este o sonatină (pentru că autorul, absolvent al Conservatorului clujean păstrează, în scris, rigoarea şi structura muzicală) şi un erotikon al vremii noastre.
Mica localitate Luna de Jos orbitează Clujul metropolitan, viețile locuitorilor se întretaie după cum dictează „Ceasornicarul orb”. Mecanismele comediei, feeriei ghidează întîlniri şi iubiri fulgerătoare, trădări şi gelozii, sau descoperirea tîrzie – în asfințitul vieții – a amorului consolator. Lumea e, în genere, aceea pe care o avem, zilnic şi silnic, sub ochi: mediocră, debusolată, căzută în tentația lascivității şi consumerismului. Portretist remarcabil, Țuculescu păstrează şi aici o salvatoare doză de cruzime, un cinism calculat față de peronaje (titlul, a cărui geneză nu o spoilerim, trimite la carnalitatea şi carnajul grosier în care ne îmbăiem 24 de ore din 24). Parcă în permanență bete, stăpînite de stimuli şi receptori lubrici, personajele (pictor sau măcelar, oameni de radio şi televiziune, muzicanți, intelectuali sau țărani) patinează pe gheața comediei erotice sub care dispar uneori. Măştile ascund – în unele cazuri prea puțin – persoane reale din Clujul sau Ardealul prietenilor autorului. Sînt colorate în toată gama afectivității: de la placiditatea Matildei, soția măcelarului ajuns patron, la erotismul pasional şi paradoxal lucid al documentaristei Doris, de la naivitatea platonică a ultimului evreu din Luna, batrînul Sami Goldenberg, la tupeismul şi brutalitatea redactorului-şef Ovi, unul dintre oamenii de paie puşi să păstorească radioul public. Într-unele secvențe Radu Țuculescu se lasă contaminat de frivolitatea actanților, a mediului (cunoscut şi răscunoscut), ai senzația că scrie uşor, prea uşor, refuzînd să adauge adîncime situațiilor şi personajelor. Vorba autorului însă: „Noi nu scriem studii de specialitate, doar povestim întîmplări şi descriem personaje, reproducem dialoguri şi descoperim, în cele mai neaşteptate locuri, unul sau doi îngeri. Fiecare poate trage concluzii personale, dacă are chef să o facă.”(pp. 93-94).
Nu doar îngerii patronează toposul Lunei de Jos, decorativi şi pufoşi, lipsiți de puterile cu care îi credităm: maleficul şi reprezentații săi sînt adevărații patroni ai universului contemporan românesc. Şi aici intră în scenă Marele Petric, seducătorul invitat să conferențieze în cadrul Zilelor comunei, plătit cu bani buni ca să injecteze naționalismul şi xenofobia în creierele plăpînde şi agresate oricum televizual, politic etc. ale sătenilor. Marele Petric, ridicol şi întraripat, violent şi persuasiv, e una din premonițiile-primejdiile evocate în paginile acestui roman, un personaj care ne agresează, să recunoaştem, tot mai des în ultimii ani. Spune Petric (alter ego-ul unui, de exemplu, Dan Puric): „Pe unde, oare, şi-a făcut ucenicia Iisus? A călătorit, căci călătoria înseamnă cunoaştere. În anii primei tinereți, a trăit aici, pe meleagurile noastre, alături de preoții geto-daci, învățînd tainele levitației. A meditat pe vîrful munților noştri şi a dormit în colibele ciobanilor! A mîncat mămăligă cu brînză şi ceapă. A învățat să pescuiască şi să strivească strugurii sub tălpi. Peşti şi vin! Împreună cu preoții noştri a călătorit şi în India, unde şi-a perfecționat tehnica tămăduirii prin atingerea cu palmele.” (p. 132) Delirul protocronist, manipularea prin convocarea pulsiunilor viscerale ale unui individ sau popor sunt, în mod tragic, atît de prezente astăzi, diseminate prin televiziuni, radio şi internet, prin conferințele organizate, vai!, nu doar în satele uitate de lume, ci chiar pe scena unor instituții respectabile (dar ce instituție de la noi a rămas nemînjită în vreun fel, nepenetrată de nechemați, aşadar respectabilă? – decelez în re-construcția, romanescă, a unui asemenea discurs gongoric şi patibular mîhnirea şi disperarea unui prozator lucid, cu priză la real). Ce se poate salva cînd feericul, inocența sînt atinse şi distruse, lent, de acizii lascivității şi urii? Poate că numai imaginile luminoase ale unui trecut, nici el atît de luminos pe cît ne-ar plăcea, micile ritualuri şi micile gesturi, naivitățile şi timiditățile care subminează, constant, nesimțirea din jur:
„Pe Sami îl străbătu un fior nedefinit, ceva ce ținea de un trecut prea îndepărtat care, iată, a apărut cu o putere şi o prospețime suprinzătoare şi a declanşat, cîteva clipe, vibrații de duioşie în sufletul său.
Deschise uşițele din sticlă mată ale dulapului din sufragerie, un dulap vechi, stil brîncovenesc, din lemn de stejar cu intarsii. Scoase două ceşti de cafea şi cele două farfurioare aferente, cu atenția unui ceasornicar care desface mecanismul unui ceas vechi şi prețios. Praful depus pe micul serviciu de cafea marca anii de cînd Rifka şi fiica părăsiseră țara şi pe el totodată. Păşi, ca pe ouă, pînă în bucătărie şi se opri în dreptul chiuvetei. Ezită, înainte de a răsuci robinetul. Oare se supără cineva dacă le spăl şi le folosesc din nou? O întrebare atît de complicată, încît în cele din urmă îşi pierdu rostul.” (p. 199)

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg