Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Diavolul și moartea sunt mai înțelepți decât noi

Diavolul și moartea sunt mai înțelepți decât noi

 

 

Tudor Runcanu
Cuibul bufniței
Editura Eikon, București, 2018

 

 

Din anul doi de studenție („Litere”) am avut privilegiul să-l am mentor și prieten pe Marcel C. Runcanu, redactor la revista clujeană Tribuna, o mare speranță a literaturii române cu un început remarcabil încununat cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor: romanul Sepia (1973). M-a susținut, imediat ce mi-a citit poezia, proza scurtă și reportajele pentru cotidianul Făclia, altruist și generos! În 1987, eram încă student, vine la redacție (eram zilnic la „taclale” cu el, Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad și Titi Zărnescu) băiatul său, Dodo (clasa a 7-a), cu o minge de baschet – mergea la antrenament. De ce vă povestesc asta?! Pentru că mă întâlnesc, peste mulți ani (2016), cu… Dodo, alias Tudor Runcanu! Și el un om împătimit întru cultură – de câțiva ani director, cu succes, la Radio EBS. La una din întâlniri îmi oferă romanul său de debut, Cuibul bufniței, cu un simplu „Lectură plăcută!”, fără alt comentariu. Titlul m-a incitat, la fel curiozitatea: ce a „făcut” ereditatea și destinul fiului cu talentul tatălui?! Volumul are o inedită ilustrație pe copertă: un tablou al pictorului (clujean) Leonard Vartic: un bărbat în vârstă, cu un câine (ca o umbră!) negru, pe stradă.
Firul diegetic e, de la început, plin de mister și supansuri ale căror „descifrări” (inclusiv decodările lectorului) vin, lent și bine dozat, pe măsură ce citim. Prima frază a protagonistului Elias (namen ist omen!) ne dezvăluie dimensiunea accentuat spiriuală, disipată în acțiunile, deseori, „supra-realiste”: „Dacă infinitul nu face referire la ființă, infinitul nu există. Nu are nici un sens”. Parcă ar fi un citat din Noica! E gândul irumpt când își „contemplă” cele trei degete tăiate de la mâna dreaptă. Intrăm în absurdul și „supra-realul” vieții, pentru că nimic nu mai e normal în traiul oamenilor: așteptăm, cu el, „să-i curgă sângele”, ceea ce nu se întâmplă! Aflăm cu ce se ocupă, apoi vine poștașul și iese, la concurență cu câinele său, să primească o invitație la doamna Olga, personajul cel mai engimatic al orașului, unde se țin ciudate întruniri cu notabilitățile (mereu aceleași) locului, pentru a juca, pe bani, cărți. Abia după patru pagini (!), spre sfârșitul „capitolului” (22 la număr și foarte scurte, media: opt pagini) aflăm că are proteze la ambele mâini. Autorul posedă un umor sec și suculent, în același timp, ce ne amintește de marele scriitor rus (descoperit, mai întâi în Occident, la 20 de ani după moartea sa, într-un „spital de psihiatrie”, în 1942, acuzat de „defetism” de regimul stalinist) Daniil Harms. Fidel acestui stil, Tudor Runcanu ne spune că „singurul lucru care îl regreta cu adevărat era un tatuaj pe care și-l făcuse cândva, pe vremea liceului” (p. 9).
Eli e „Dumnezeu” în ebraica veche și ultimele cuvinte ale lui Isus, pe cruce, au fost: „Eli, Eli Lama Sabactani! / Dumnezeule, de ce m-ai părăsit!”. Elias-ul lui Tudor Runcanu e Astrolog prin „vocație” și Tâmplar din pasiune. Nimic nu e întâmplător în această carte: tâmplar (cei care construiau casele și uneltele trebuitoare pentru viața umană) a fost și Iosif, tatăl lui Isus – iar Astrologia este „știința” misterelor (dincolo de Vălul lui Isis) Universului. „Deși toată lumea îl știa ca pe un foarte precis prezicător, Elias era tâmplar […] Nimeni nu știe dacă are sau nu rude” (p. 17). Doar, se pare, un frate Iosif – Iosif e tatăl lui Isus, și el un desăvârșit tâmplar! În ciuda protezelor, „taie lemnul atât de exact încât mobila să pară perfectă chiar înainte de a fi finisată”. Oare cine este el!? „Atunci când se afla în fața hărților cerului, Elias intra într-un soi de transă ciudată. Creierul său se dilată îngrozitor […] încât nu i se mai puteau stabili limitele. […] Ceea ce aflau oamenii care veneau la el urma să le schimbe destinul” (p. 24) fiind „interesat mai degrabă de soarta oamenilor” (p. 25). Toate acestea și descrierea unei ședințe de „prezicere” ne duce cu gândul la un fel de nou Isus… și El cu brațele „pironite” de destin!
Eul auctorial (care știe tot) ne anunță, scurt, că antebrațele și le-a pierdut de mult și, „conform” suspansului bine „temperat”, vom afla abia spre sfârșit cum s-a întâmplat, iar „misterele” rămân la „latitudinea” și posibilitățile cititorilor. Să dăm o „mână” (nu o proteză!) de ajutor… Sunt multe subtilități metaforic-alegorice ascunse „sincretic” în textul „vizibil”, încât e dificil și pentru un „profesionist” să le deceleze, integral, la prima lectură – oricum, textul e scris captivant, încât te invită la o a doua „privire” atentă, care va dezvălui mai mult. Capitolul 2 e despre… Timp! Ceasornicarul Cezar (un fel de Cronos, Zeu al Timpului!), „Îngrijitorul” ceasului din turnul central (se pare că model e Sighișoara, cu Cetatea de sus, restul orășenilor stând în casele ce-l înconjoară la poale), caută amiciția lui Elias pentru a-l ajuta la întreținerea și reglarea periodică (la șase săptămâni) a uriașului mecanism. Ora exactă o ia, atunci, de la Radio Luxemburg, regiunea de unde au venit sașii, în secolele XI-XII: „ora lumii” și a României se dă în Occident! Cum aflăm cronotopul? Doar din deducții, conform descrierilor (orașul, de exemplu) și a unor informații aparent „aleatorii”: la radio se aude o muzică străină, ba plăcută (clar, swing), ba una îndrăcită, rock-ul la modă „dinolo”: anii ’60… Dar totul are un aer atemporal, universal valabil. Despre Olga se știu povești ciudate, nici Cezar nu e clar ce „hram poartă”, toate personajele sunt „aureolate” în nori de mister și simboluri!
Și totuși, autorul „inserează” un fel de „contrapuncte” lirice la ductusul supra-realist și „daniil-harms-ironic” al vieții pentru a ne „salva” din cotidian: Elias privește prin fereastra de piatră a turnului: „Soarele dimineții proiecta, deasupra colinelor, minunate orologii de foc. Deasupra, calești de puf făceau aproape imposibil traficul pe cerul albastru” (p. 15). Fiecare capitol e o „întâmplare” emblematică: în următorul vine un „Circar” cu un turc-robot care îi bate pe toți la șah: „Mașinării de tot felul vor stăpâni pământul. Vremea oamenilor a trecut!”. Deși n-a jucat de mult, Elias reușește, primul, să-l învingă – mecansimul se desface în bucăți și iese un pitic diform, care fuge să nu fie linșat, iar șeful său dispare… Și Isus a demascat manipularea omenirii! Locul preferat al lui Elias e pe acoperiș și umblă, imponderabil, peste oraș – mai este Unul care mergea pe ape!
Încep „interstițiile” cu istoria pierderii brațelor în război, contribuind la creșterea suspansului, dar și a misterului care devine tot mai dens spre la final! Să-l elucidăm cu meta-textul… Scenele de război și prizonierat oferă prilejul de a demonstra absurdul și atrocitatea acțiunilor „oamenilor”: soldatul Elias e luat în locul celui care mergea într-un lagăr de muncă și fugise în halta unde era el la post! Ajungem la întâlnirea de la Olga, unde organizează și gătește un adevărat banchet luculic, la care toți mănâncă și beau orgiastic. Elias nu: își dă seama că e un truc pentru a le ameți simțurile și conștiința și a le lua toți banii la jocul de cărți ce urma! Notabilitățile locului nu se pot abține, lacome să primească atâtea delicatesuri (descrieri apetisante cer ca lectorul să citească sătul!) pe gratis, cel mai rapace fiind… preotul. La a doua „ședință” e mai mult în expectativă, tocmai când li se prezintă o minune a artei culinare a gazdei: „Supă de bufniță, fiartă în cuibul ei”! Avea să fie ultima, deoarece Elias află, mai târziu, că toți au murit rămânând nemișcați la masă, de parcă s-a oprit timpul… El avusese o aventură erotică – în „subsolul” casei – descrisă în cheie metaforică bizar-originală, fără vreo aluzie „vizuală” explicită: „în adâncuri, lumea urma să se întoarcă invers și, cu cât coborau mai adânc, simțeau cum Pământul începe să își schimbe axele. […] Își împrumutau unul altuia bucăți întregi de carne, vase întregi de sânge pline ochi, țesuturi, plasmă” (p. 86-87). Olga dispare și va veni, în oraș, un „detectiv”, Eusebiu (pios, evlavios) – la sfârșit aflăm că acesta crede că ea ar fi… mama sa! Acțiunea intră într-o sarabandă tot mai accelerată, alternând „prezentul” cu fuga din lagăr și aventurile lui Elias cu Eusebiu – o plimbare cu balonul, o inițiatică excursie cu bicicletele, când ultimul i-o arată pe Olga cu un ciudat grup de „homunculi”. „Cel care va gusta își va întâlni strămoșii!”, îi îmbie ea și cei doi beau din niște cranii (!) lustruite de vreme, licoarea făcută de ea într-un ceaun mare, plin de fermecate ierburi aromate. Apoi „Își vede neamul, pentru a doua oară, ieșind din burta balenei” (p. 129) și continuă viziunile, cum i-a prezis.
Din nou, Realul / Vălul lui Isus se împletește cu „Suprarealitatea” / Adevărul ascuns sau „Adevărata Realitate”, potențat de sincopările lirico-metaforice. Cum ar fi cele trei superbe pagini (151-153) de descriere a distilării – Elias cu Cezar și Eusebiu – fructelor în divinul elixir alcoolic! Fiecare rând „real” al cărții are și o „meta-/supra-realitate”, ca fraza care ne duce, subtil, la esența Ființării: „În viață e foarte important să știi să îți scoți umbra la plimbare”, gândi Elias…” (p. 150). El ne spune că „umbra” e Adevărată Realitate, nu ce sesizăm / percepem noi la „prima vedere”… Când se trezesc, nici o urmă că, acolo, ar fi fost o tabără! Situația actuală e comparată cu celebrul tablou al lui Géricault, Pluta Meduzei: oamenii, luni de zile în derivă pe ocean, au devenit canibali! Colegul din lagăr, Pascali, compune Simfonia Pluta Meduzei și va fugi. A reușit: după instaurarea păcii, Elias aude, la radio, premiera la Viena!
Elias știe că: „Poate ar trebui să încercăm să regândim totul…”, Eusebiu dă soluția: „Domnule Elias, mereu am considerat că doar cei care vor stăpâni visul, vor stăpâni și universul” (p. 156). Intrăm în meta-text: Va învinge cel care știe să transforme Idealul în Realitate! Restul e Neant! Revenim la prima fraza: „Dacă infinitul nu face referire la ființă, nu există…”
La final, Elias ajunge (prin „coborâre”!) într-o speluncă rău famată, unde îl întâlnește pe ciudatul „proprietar” al robotului-turc, acum un scripcar care a fost, odată, „Prospero, violonistul diavolului”! Știa tot despre el și întâmplările din ultima vreme, îl însoțise și în „zborurile” pe acoperișuri. Ca spiridușul din Furtuna lui Shakespeare! Îi oferă o altă călătorie specială: să aleagă una din monedele sale de argint, să o arunce în halba de bere și să bea. În trei pagini are trăiri fascinante încheiate, plin de speranțe, în casa Olgăi. Însă ea aruncă un sac peste el, poruncind servitorului: „Pregătește oalele! În seara asta gătim supă de bufniță!”. E soarta oamenilor când pierd înțelepciunea / „bufnița”!
Tudor Runcanu ne „captivează” într-un „real” cu permanente „alunecări” într-o supra-realitate de tip sud-american (Miguel Angel Asturias), dar nu una legată, indisolubil, de și în mitic, ci o lume care lasă să se întrevadă eternele meta-realități ascunse privirilor noastre, actuale, „obturate” de prea multă știință și tehnică! A reușit un roman care fascinează pe tot parcursul, atrăgând atenția, individual și ca omenire, să știm să ne împlinim visele, altfel toată inteligența și înțelepciunea noastră, cu noi în frunte, vor ajunge pe mâna Răului!

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg