Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dică-leagănă

Dică-leagănă

 

Pantoful
Inima să mi se frângă de păcat,
C-am iubit ce-n lume nu mi-a fost iertat!

 

 

…La numai optsprezece ani împliniți simțea că se săturase de viață. „Zile amărâte ca ale mele, nu doresc nici dușmanilor-dușmanilor mei”, spunea Rița răpusă parcă de suferință, în rarele clipe când apuca să i se destăinuie vecinei coanei Marioara. Iar tanti Caterina simțea o plăcere în a o trage de limbă despre orice, curioasă să afle tot ce se întâmpla dincolo de gard. Fapt e că din curtea lor nu auzise niciodată certuri; nici între stăpâni, nici cu fetele din casă, dar nici între ei și ceilalți vecini… Poate că ofurile răsuflate de Rița nu i-ar fi ajuns la ureche dacă simțul său de intrigantă de cartier nu i-ar fi spus că lucrurile stau altfel cu această fată. Din primele zile după ce s-au întors de la mare a observat că Rița nu mai era fata zglobie, atentă și surâzătoare pe care o știa. De la primele vorbe a înțeles că o duce greu, că e necăjită, că nu reușește să-i fie pe plac coanei Marioara dar și că, o vreme, până la găsirea unei înlocuitoare, biata Rița trebuia să sufere capricii și nedreptăți care îi făceau viața un iad. „Te bate?”, o întrebase tanti Caterina, când se întâlniseră a doua oară, întâmplător, la magazinul de pe strada vecină. „Nu.”, a venit răspunsul fetei. „Adică, nu mă mai bate. M-a bătut doar o dată… Cu pantoful m-a bătut. După ce am venit de la mare… După aia, nu… Dar, de atunci, trai pe vătrai! Vai de capul meu!” „Dar ce-ai făcut?”, s-a interesat coana Caterina. Rița a plecat ochii în pământ și a început să plimbe cu vârful pantofului o pietricică. „Ai furat din casă?”, s-a interesat intriganta. „Nu, Doamne, ferește!” „Atunci?!” Era dispusă să răspundă oricăror întrebări indiscrete despre familia care o adoptase și o plimbase la mare, dar, despre motivul bătăii primite de la coana Marioara, niciodată. „E, dacă nu vrei să-mi spui, n-o face! Voiam doar să te ajut, pentru că, așa, incultă, cum mă crede doamna, mai știu și eu câte ceva!” a adăugat, și a lăsat ca, în răgazul de tăcere scurs, Rița să-și descarce sufletul. „E, și eu, ca fetele, știți dumneavoastră!” a șoptit într-un târziu, privind-o scurt, cu ochi încețoșați. Apoi, rușinată, a scos batista din sân oprind printre sughițuri slabe primele lacrimi ce-și croiau drum pe obraz. Coana Caterina n-a înțeles prea mare lucru; Rița însă a grăbit pasul spre casă, reproșându-și slăbiciunea că-i vorbise despre vina de a se fi comportat ca o fată.
„Măi, fată, eu te pot ajuta!”, i-a zis cu următoarea ocazie coana Caterina, de astă dată, sincer îngrijorată de starea fetei. Era galbenă la chip, apatică, fără vlagă – aproape că târa de sacoșa cu sifoane pline. „Te pot duce la ăia la sindicat, la partid… Îi faci o lăcrămație și nici cu o floare n-o să te atingă! Păi?!”
Nu, nici moartă nu putea face una ca asta! Trebuia să sufere și să rabde! Mai ales că se știa vinovată! Fusese proastă și neatentă cu marinarul blond; de unde să-l ia acum și să-l oblige s-o ia de nevastă, mai ales că purta în pântec un copil? Un copil care va veni pe lume fără să-și cunoască tatăl.
Nu știa nimic despre cel care-i încurcase viața. Trăia, murise? Încă de când valurile mării aduseseră la mal trupul marinarului necunoscut avusese o presimțire rea. Atât de rea și sâcâitoare încât, în timpul din urmă, în mintea ei își făcuse culcuș convingerea că acela fusese Mișa, iar soarta ei și a copilului va fi asemenea cu a lui –, în voia valurilor sorții.
Coana Marioara, care simțise schimbarea Riței, a urmărit-o atent, după care a înghesuit-o într-o magazie și i-a zis abrupt: „Fă, tu ești gravidă?” Muțenia Riței n-a dat rezultate. Coana Marioara a dat ocol cu privirea prin încăpere și, negăsind ceva potrivit, și-a scos pantoful și a început s-o lovească pe unde apuca. Fără milă, icnind, întărâtată, își însoțea loviturile cu întrebări și reproșuri: „De-asta te-am adus eu aici? Hai? și „Jap! Jap! Jap!” plesnea cu talpa pantofului unde nimerea. „Să-ți ridici poalele primului venit? Hai?” „Proasta dracului!” „Zi! Ești sau nu ești însărcinată? Hai?” „Nu știu!”, a răspuns printre icnete Rița. Atunci nu știa: nu fusese învățată, nu era sigură despre cauza anumitor stări… Obosită, coana Marioara s-a lăsat pe o cutie și a început să o întrebe cu silă cu cine, când și cum, apoi, dacă se simte fără putere și ar vrea să doarmă mai mult, dacă are grețuri și dacă… Și, pentru că Rița nu răspundea suficient de convingător, coana Marioara a dus-o pe cheltuiala ei la un doctor care i-a confirmat că pantoful își făcuse bine treaba cu fiecare lovitură. Evitase un scandal pe strada unde ea trecea drept o distinsă doamnă.
S-a sfătuit mai întâi cu Mircea, apoi a chemat-o și pe Rița. „Dacă în două luni nu te măriți, te trimit la proștii tăi de la țară! Deși n-aș vrea să mă fac de băcănie nici acolo, așa o să fac! Mai bine acolo, decât aici!” Coana Marioara luase o hotărâre grea, iar Rița o asculta prostită, cu ochii în podea, parcă nepricepând ce lucru grav făptuise. Pe de altă parte, binefăcătoarea a început să-și întindă antenele și să caute pe cineva care să vrea s-o ia de nevastă. După câteva săptămâni de cercetări zadarnice, nervozitatea plutea peste tot în gospodărie. Rița se gândea că cel mai bine ar fi fost fie să plece, ea și copilul, în lumea largă, ori să-și dea sufletul Satanei! Prefera să moară decât să-și ia în sarcină canonul măritișului cu cineva pe care nu-l iubea și care, cu siguranță, nu-i va iubi copilul.
Într-o seară, pe când întindea rufele, i s-a părut că aude melodia care înnebunise litoralul în ultima perioadă a concediului: „Stăteam pe malul mării,/Priveam pe mal în jos…/ Cineva, dincolo de gardul dinspre stradă, o fluiera insistent. Era pentru prima dată când auzea aici melodia care-i reamintea dureros de Mișa și, deși ar fi vrut să-l uite, gândul că ar fi putut fi chiar el i-a umplut sufletul de speranță… S-a repezit la poartă și a privit în dreapta și în stânga… Nu! Silueta celui care fredona pe stradă nu era a lui Mișa, dar, totuși, i se părea cunoscută! Când străinul s-a întors cu fața, chipul Riței s-a luminat de parcă văzuse pe unul dintre arhanghelii Domnului. A înaintat cu încredere înspre Ică, iar el, de îndată ce recunoscut-o, s-a umplut la rându-i de zâmbet și bucurie. A aruncat țigara, a iuțit pasul și s-au îmbrățișat patetic, așa, ca-n filmele de la cinema.
Au continuat să se vadă pe ascuns câteva seri, după care Rița i-a mărturisit doamnei Marioara că, dacă nu are ceva împotrivă, a găsit pe cineva care o vrea de soție și că ar vrea să i-l prezinte… Să-și dea și dânsa cu părerea, poate nu-i e pe plac, poate… „Bine, i-a zis, adu-l diseară la masă, să vedem ce stofă are!” „Ehe! Acum, pentru tine, nu mai contează stofa, Rițo!”, a constatat în sine doamna Marioara, mai mult decât bucuroasă că, uite, Dumnezeu le aranjează pe toate așa cum trebuie.
La masă, l-a cercetat amănunțit pe Ică. De unde e? Era dintr-o comună vecină cu locul natal al Riței. Câți ani are? Tocmai terminase armata, deci era potrivit pentru însurătoare. Avea ceva pământ? Puțin, dar și acela fusese luat de colhoz. Frați, surori? Doi. Căsătoriți? Nu, toți stăteau în aceeași casă. „Asta nu e bine pentru Rița, gândi. Trebuie s-o învăț să-și slujească doar soțul, altminteri va fi sluga tuturor.” Vicii? Fuma, dar aproape toți tinerii fumau! Bea? E, aici doamna Marioara a fost mai nemulțumită! Se îndemna cu Mircea al ei la băut, de-ai fi zis că sunt frați de cruce! Ba, mai mult! Spre sfârșitul mesei, deși bărbatul ei refuzase să i se mai umple paharul, bucuros, chiar euforic, Ică lua sticla de băutură și își turna de parcă el ar fi fost gazda. „Asta cu băutura chiar nu-mi place, pentru că niciodată nu zidește, ci, totdeauna strică! Spală-te cu el pe cap, Rițo! Poate mă înșel, – să dea Dumnezeu! – dar eu mă cam pricep la oameni!”, a reflectat doamna Marioara. În alte condiții, poate l-ar fi trimis la plimbare, dar acum, cu Rița însărcinată în ograda ei, tot ce putea face era să-i deschidă ochii. Dar, mai mult de a-i atrage atenția Riței să-l țină din scurt, nu avea de gând să facă. Așa că, l-a poftit, toată numai zâmbet să-i mai viziteze, să o scoată pe Riță în oraș când vine în capitală, că „e și ea singură, săraca”, la un dans, la un film – „am auzit eu că tineretul de azi preferă cinema-ul!” Ceea ce s-a și întâmplat de câteva ori, semn că Ică mușcase momeala.
În aceste ieșiri Rița a ajuns să-l cunoască mai bine; nu-i convenea deloc că bea până se amețea, că fuma și totdeauna îi mirosea gura urât și… era și cam lăudăros, și slobod la gură… Dacă situația i-ar fi fost alta, s-ar mai fi gândit, poate chiar s-ar fi opus îndemnurilor coanei care semănau mai mult cu niște îmbrânceli disperate dar, când își pipăia burta ori avea senzații de femeie gravidă, e! atunci înghițea tot ce nu-i plăcea la el, sperând să-l dea pe brazdă de-ar fi să se bată-n parte!
După vreo două luni, Ică a venit hotărât s-o ia la el acasă. Coana Marioara l-a convins ușor să rămână până a doua zi la ei. Până spre seară, ea și Rița au pregătit o masă deosebită, care s-a vrut a fi o masă de logodnă… „Din casa mea nu a plecat nimeni prin fundul curții!” le-a zis cu mândrie, dar și cu ușurarea că, de astă dată, rezolvase un caz greu. „Și nici cu mâna goală! i-a zis Riței. Eu ți-am pregătit niște lucruri de care o să ai cu siguranță nevoie dar, te rog, du-te prin odăi, prin cămară, prin magazii și ia tu ceva, ce-ți place!, și să fie al tău! Ca semn de iertare pentru supărările pe care ți le-am pricinuit”, a îndemnat-o, chiar împingând-o ușor de la spate.
Cât timp Ică și Mircea al coanei Marioara au mai sorbit câteva pahare, Rița a umblat năucă prin odăile pline ale celei care-i fusese până acum stăpână. Știa fiecare lucru din gospodărie, dar nu se putea hotărî ce să aleagă! În cele din urmă s-a întors fericită la coana Marioara care, de cum i-a văzut chipul, a fost la rându-i mulțumită că a mai întemeiat o familie.
*
— Mircea! Mircea!
— Ce e, dragă?, întrebă pe un ton plictisit soțul coanei Marioara.
— Nu găsesc perechea pantofului ăsta, zise aceasta, cu iritare în glas.
Domnul Mircea lăsă ziarul din mână și privi pe deasupra ochelarilor căzuți spre vârful nasului.
— Habar n-am! Adu-ți aminte când i-ai folosit ultima oară!
Coana stătu câteva momente pe gânduri și, deodată, se lumină la față:
— Da, da, știu! Deștept ești, mă! Draga de ea, sper să-i fie de folos!

Dică-leagănă

Mamă – suflet de părinte,
Mamă – inimă fierbinte!

— Hai, mă, tăticule, mai spune-o o dată p-aia cu „Dică, leagănă!”, începeau cele patru fetițe ale lui Riciu – când pe rând, când deodată…
Iar el nu mai avea scăpare și începea să le repovestească o întâmplare de care n-ar fi vrut să-și amintească, dar, uite, pentru că le-o spusese odată când fusese binedispus, lor le-a rămas în minte că era ceva hazlie și că-i face plăcere.

În fiecare seară intra ultimul în casă. Din ușă le țintuia cu o privire severă și le întreba: „Sunt cuminți, băieții tatii?” iar ele, cu ochii lipiți de ecranul televizorului, îi răspundeau invariabil: „Daa!” Așa vrea el, să le spună băieți! Pentru că de patru ori își dorise ca din burta umflată a nevestei sale să apară un băiat, dar de fiecare dată ieșise câte o fată.
— Binee! Acu mâncăm? Ce avem, Nuțică, de mâncare?
Nuțica, nevastă-sa, se repezea la bucătărie și, în timp ce mai gusta din oalele cu mâncare, le înșira numele… Fetele lui Riciu săreau din pat și încercau să se facă de folos: cele două, mai mari, apucau de masa rotundă cu trei picioare și o puneau în mijlocul camerei, iar cele mai mici așezau șase scăunele în jurul ei. Își ocupau locurile, nu înainte de a se îndemna printre dinți, cu voce joasă, dar poruncitoare: „Dă-te mai încolo! Nu vezi că nu încap?” Apoi, până ce mama lor învârtea în oalele de pe plită, ele împărțeau lingurile și străchinile puse teanc în mijlocul mesei. Uneori, se întâmpla ca vreo strachină sau lingură mai înflorată să fie dorită de mai multe mîini și… gata gâlceava! Atunci Riciu intervenea autoritar! De câteva ori împricinatele ori mâncau după ce terminau cei cu respect față de „sfânta masă”, ori se culcau nemâncate; asta, nu pentru că l-a deranjat pe el, ci pe Maica Domnului, care „stă în genunchi tot timpul mesei noastre” – zicea Riciu, în morala cu care-și justifica pedeapsa.
— Hai, Riciule și tu!, îi zicea Nuțica, atunci când mâncarea era caldă.
Înainte de a lua prima îmbucătură se închinau toți, căutând din priviri icoana… Și la sfârșit, tot astfel!
Riciu se tolănea apoi în pat și privea ecranul televizorului care arăta câte și mai câte, mai totdeauna lucruri fără legătură cu viața sa grea, de cap de familie, tată a patru fete, cărora trebuia să le facă un viitor. Și, pentru ca grijile să nu-l acapareze complet, tot fetele lui făceau ca gândurile să-i fie alungate cât mai departe… Se urcau încetișor lângă el și i se vârau sub brațele-i ostenite; două pe-o parte, două pe-o parte. Iar când Riciu începea să le mângâie cârlionții zburliți, prindeau curaj și începeau să-l roage cu voci slabe, dar insistente:
— Tăticule, ne spui și nouă o poveste?
La început se făcea că nu aude, apoi le zicea că era prea obosit și că-i e teamă că va adormi de îndată ce va rosti: „A fost odată ca niciodată…, …pe când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și tot i se părea că e ușor…” și „…nu vă îndrug moși pe groși.” Adevărul era că Riciu nu știa o poveste de la cap la coadă. Doar începuturile lor magice, dar niciodată nu ajungea la „ș-am încălecat pe-o șa, să vă spui povestea-așa!” Nu știa, pentru că părinții lui, – hm!, ce părinți! – nu-i spuseseră niciodată vreo poveste. Când era de vârsta fetelor, ei beau tot timpul și se certau! Prima carte a luat-o de la biblioteca școlii și abia atunci a citit două sau trei povești – și acelea pe furate, ascuns în podul cu fân. Nu-l slăbeau nici o clipă din ochi! Riciu făcea mai toată treaba din gospodărie de parcă era slugă în ograda părinților dar niciodată nu îndrăznise nicicum să crâcnească. Așa că nu avusese timp de citit povești. Nici nu-i plăcuseră! Cele citite se terminau cam la fel: cu prea multă fericire la care el, renunțase a mai visa.
– Hai, mă, tăticule, mai spune-o o dată p-aia cu „Dică, leagănă!”
Iar el nu mai avea scăpare și începea să le repovestească o întâmplare de care n-ar fi vrut să-și amintească, dar, uite, pentru că le-o spusese odată când fusese binedispus, lor le-a rămas în minte că era hazlie și că-i face plăcere.
Povestea, pe care glăscioarele lor o cereau să le fie spusă, era din vremea când, copilaș fiind, nu-l lua somnul decât legănat.
„Atunci eram mic și încăpeam într-o copaie ceva mai mare decât cea în care mama voastră pune aluatul la dospit, își începea Riciu istorisirea. Copaia asta se muta din casă în casă, de îndată ce acolo apărea un broscoi mic de copil. Nu știu unde o fi acuma… dacă o mai fi… Poate că nu-mi plăcea să dorm când nu-mi era somn, dar mama mă legăna îndelung pentru că, după ce adormeam, făcea liniștită treabă prin ogradă ori pleca la câmp. Atâta îmi amintesc de atunci: vocea maică-mi – dulce, mai dulce decât ciubucul pe care mi-l aducea din târg și pe care și eu vi-l aduc acum, de la oraș. După multe, multe răsuciri ale copăii, însoțite de cele câteva vorbe melodioase, reușea să mă adoarmă. „Nani, nanii, puiu mamii! Nani, nanii, puiu mamii! Nani, nanii, puiu mamii!…”, repeta Riciu îndelung, cu glas nostalgic, moale…
Atât de moale, încât simțea cum unul sau două căpșoare cârlionțate se lasă moi pe brațul lui, ca pe o pernă. Le privea duios prin colțul ochiului și continua pentru celelalte două… „Și, cum ziceam, chiar așa, legănat și alintat de cântec, era tot mai greu să adorm, mai ales în timpul zilei… Însă, mi-a povestit mama că, într-o iarnă, m-a luat cu sine, în acea copaie, la țața Paguba, peste drum, unde femeile puseseră de-o șezătoare…” „Ce e aia șezătoare, ticule?”, a întrebat una, cu glăscior proaspăt, semn că era trează și atentă. „E… atunci când se strâng mai multe femei la o casă și fac treabă de-a lor: una vine cu sacul de lână și toarce din caier, alta coase carpete, batiste, prosoape… ce e nevoie la o nuntă, alta scarmănă câlți, alta repară cu acul și ața haine din casă rupte în ultima vreme, alta împletește la ciorapi, pulovere și mănuși pentru bărbat și pentru copii, freacă boabele de porumb de pe știuleți… Fac treabă, dar stau și la vorbă pe săturate! Bârfesc ce e de bârfit în sat, spun glume d-ale lor, uneori cântă, mai ales după ce gazda le fierbe o ulcică de rachiu sau de vin… Și tot gazda le mai pune pe foc o oală mare de boabe de porumb, sau păsat, ori prune uscate pentru compot, ori floricele…” „Ticule, s-a auzit același glas, aș vrea niște compot… și niște floricele… ” „Las’, că-ți face mă-ta mâine!”, i-a răspuns Riciu și n-a mai amintit și despre zacusca adusă de fiecare, de acasă, despre murăturile țărănești puse de gazda șezătorii, despre dovleacul copt sau fiert, cu zahăr, cu sau fără lapte, despre semințele de floarea soarelui prăjite pe plita încinsă, ronțăite spre sfârșitul șezătorii când aruncau cojile la întâmplare pentru că tot trebuiau să măture în odaie… La acea șezătoare, fetele Pagubei s-au băgat printre femei iar Ghică, băiatul, s-a jucat cu mine așezând cocenii fără boabe în formă de turn – Turnul din Vavilon, îi zicea, parcă, – pe care tot noi îl stricam, închipuind un bombardament aviatic… După amiază, venind ora la care trebuia să fac nani-nani, m-am suit în pat și am încercat să mă așez în copaia care-mi folosea ca leagăn. „Hopa!, făceam. Hopa!”, dar nu reușeam nicidecum pentru că leagănul meu se răsucea îndată ce-i atingeam marginea. Atunci Ghică, văzând cum mă chinuiam, m-a ajutat și s-a oferit să mă legene. Mai mult, a început să-mi cânte cele trei cuvinte pe care vi le-am cântat și eu mai adineauri. „Adică, cum, tăticule?” mormăi un glas pe jumătate adormit. Riciu căscă de-i trosniră fălcile și fu nevoit să reînceapă: „Nani, nanii, puiu’ mamii!”…
Mama, atentă, a fost mirată cât de repede mă luase somnul legănat de mâinile și glasul lui Dică – așa-i spuneam eu pe atunci băiatului țaței Paguba și așa i-a rămas numele! A văzut că ne înțelegem bine și, de cum a dat primăvara și au început muncile la câmp, venea la țața Paguba și-o ruga să-l lase să vină să stea cu mine. Ne momea cu câte un ciubuc, o bomboană, o turtă dulce, ceva griș cu lapte și dispărea, uneori chiar timp de-un conac. Bietul Dică! Ar fi vrut să mai stea pe uliță să se joace cu băieții de vârsta lui dar eu, gaia-mațul după el: „Dică, în sus, Dică în jos!” ori: „Dică, leagănă!”, când îmi era somn. Numai că, de cum mă așezam în copaie, somnul fugea de pe ochii mei.
Țața Paguba mi-a povestit că, într-o zi, s-a uitat la noi pe geam și a râs singură, „așa, ca proasta…”, zicea. Crezând că m-a adormit, Ghică al ei se oprea din legănat, numai că eu deschideam iar ochii și ziceam rugător: „Dică, leagănă! Dică, leagănă!”
Aici cele două mutrițe rămase încă treze zâmbeau amuzate, închipuindu-și-l pe tatăl lor copil: cu trup mai firav ca al lor, dar cu capul ăsta mare, cu părul în dezordine și barba nerasă, cum se uita fix la nenea Dică și-i poruncea sau îl ruga: „Dică, leagănă!”
„…Bietul Dică își încleșta fălcile de nervi și se forța să răsucescă mai iute copaia. „Nani, nanii, puiu’ mamii!”… zicea tot mai grăbit. Eu deschideam ochii de frică și amuțeam rugămintea. Geană pe geană însă, nu puneam! Când îmi vedea ochii beliți de frică, Dică scuipa în palmele înroșite de marginea copăii și reîncepea calm: „Nanii, naniii…” Eu închideam ochii și, vrând să-i curm chinul, începeam să-i țin isonul cu un „Aa! Aa! Aaa!” pe care mi-l oprea văzând că nu sunt semne de ațipire: „Stt! Ascultă la mine: Nani, nanii…! Așa! Băiatul face nani, da? Hai! Nani…!”
„N-am mai așteptat să văd până când te-a adormit. Aveam și treabă și mă umflase râsul când l-am văzut pe Ghică al meu cum scuipă în palme!”, mi-a povestit țața Paguba.
Dar chinul băiatului țaței Paguba s-a sfârșit în ziua când mama s-a întors ceva mai devreme și, intrând în odaie, nu ne-a găsit, ci doar copaia cu fundul în sus. Ne-a strigat – n-am răspuns! A trecut ulița la el acasă – n-a găsit pe nimeni! Gânduri negre au început s-o înconjoare și s-o neliniștescă. A întrebat de noi prin vecini și, după un timp, a dat de Ghică într-o curte. Se juca fără griji. „I-am făcut lui Riciu „Dică, leagănă!” până a adormit”, i-a zis când l-a întrebat de mine. Mama s-a întors în fugă și a început să mă strige și să mă caute de cum a ajuns în curtea noastră. A intrat iar în casă și, neprimind nici aici vreun semn, s-a lăsat fără nădejde pe pat, lângă copaia întoarsă. Tot frămîntându-și mîinile s-a gândit să iasă din nou în bătătură dar, mai înainte, a dat să-mi așeze leagănul cum trebuie. Unde, ce să vezi? Sub copaie, sub pătura care mă învelea după ce adormeam, cu fața în jos, eram eu! M-a întors, și-a lipit urechea de pieptul meu căutându-mi respirația și, cum bătăile inimii ei îi astupaseră urechile, m-a crezut mort. Mi-a luat trupșorul moale în brațe, l-a zguduit cu putere căutând în el un rest de viață și, în disperare, a mers la găleata cu apă de unde m-a stropit pe față. Cu mâna udă mi-a frecat pieptul aproape inert; apoi mi-a băgat un deget în gura încleștată pentru a-mi îndrepta limba. Apoi din nou apă și, crezând că m-a pierdut, m-a strigat sfâșietor de am auzit-o de dincolo: „Riciuleee!” Am deschis ochii mirat și am zis doar atât: „Dică, leagănă!”
Nici până azi nu știu cum a ajuns copaia deasupra mea. Poate că eu, trezindu-mă singur în cameră, am încercat să mă dau jos și am răsturnat-o. Poate că Ghică, disperat de cât mă legănase, o întorsese peste mine. Țin minte, așa, vag, că ultimele lui cuvinte n-au mai fost: „Nani, nanii…” ci: „Na! Dică, leagănă!” după care s-a făcut întuneric. În acel întuneric, două brațe moi, calde, mai moi și mai calde ca ale mamei, m-au tras la sânul la fel de moale și cald și m-au mângâiat îndelung… Era atât de bine la sânul Maicii Domnului că n-aș mai fi plecat nici dacă Dică m-ar fi rugat. Doar că, atunci când mi-am auzit strigat numele, eu și Maica Domnului am înțeles disperarea din glasul mamei și că trebuie să mai trăiesc.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg