Legea educației naționale în vigoare, adoptată în februarie 2011, deschidea la acea vreme un dosar de presă repede trecut în uitare. Pentru prima dată se lansase ideea „dictaturii părinților” plecând de la rolul major acordat acestora în consiliile de administrație ale școlilor prin însuși cadrul legislativ național. Profesorii deveneau mai puțin numeroși în aceste consilii de administrație, rolul lor decizional ridicându-se la o treime din numărul total al celor cu drept de vot. Școala românească se îndrepta spre o nouă etapă în evoluția ei, în care administrația publică locală și părinții puteau constitui o majoritate capabilă să decidă asupra a ceea ce înseamnă politicile școlii, inclusiv în materie de curriculum. Prin urmare, parteneriatul educațional elev – profesor – părinte s-a transformat, relativ repede, într-o formă de impunere a politicilor educaționale prietenoase părinților. De fapt, ar fi fost bine ca această competiție să se poarte în sectorul politicilor publice, pentru că, în fapt, ea a devenit o modalitate de control abuziv al părinților asupra tuturor pârghiilor aflate la dispoziția profesorilor pentru a scoate din zona de confort elevii lipsiți de dorința de învăța. Această formă de control abuziv a devenit cunoscută sub titulatura de „dictatură a părinților”, așa cum a fost definită de expertul în educație Marian Staș, care o situa în zona erorilor de atribuire: „Numesc „dictatura părinților” forma cea mai aberantă de manifestare, din partea acestora, a erorii fundamentale de atribuire. Pe românește: iese la iveală atunci când, conștienți sau nu de performanța slabă a copiilor pentru că, pur și simplu, NU ÎNVAȚĂ pe bune, și de prestația slabă a lor ca părinți pentru că NU LE PASĂ pe bune, pun tunurile pe profesorii integri și competenți care au curaj să le pună în față oglinda propriilor neputințe.”
Într-o țară în care niciuna dintre guvernările succesive din ultimii treizeci de ani nu a considerat educația domeniu de interes major pentru dezvoltare, în care profesorul nu se mai bucură de un statut privilegiat în societate, în care aproape nu există buletine de știri fără un conținut negativ despre sistemul românesc de educație, adică într-un sistem educațional vulnerabil și neprotejat prin lege, care a fost, de altfel, subordonat decizional administrației locale și asociațiilor de părinți – imaginați-vă, pentru comparație, o distribuție similară în consiliile de administrație ale unităților spitalicești, în care pacienții sau reprezentanții acestora să dicteze politicile publice ale spitalelor – o „dictatură a părinților”, pe care eu o înțeleg dincolo de eroarea majoră de atribuire la care face referire Staș, nu face nimic altceva decât să slăbească sistemul, să-l vulnerabilizeze.
„Dictatura părinților” ca eroare de atribuire se rezumă la intervenția cu orice mijloace a acestora pentru rezolvarea unei probleme constatate (în multe dintre situații întâmplător): lipsa de rezultate pozitive ale elevilor. Nu există, în mentalul majorității părinților, o vină a elevului neimplicat, ci o incapacitate a profesorului, iar pentru soluționarea problemei nu există pe lista de opțiuni o implicare mai mare a părinților – mulți dintre ei au uitat cu desăvârșire cunoștințele acumulate în perioada gimnaziului pentru că a trecut mult timp de când au învățat și, în plus, a ști ce ai învățat în acei ani devine, la nivelul societății, tot mai mult echivalent cu faptul de a fi considerat „cult” sau chiar „doct”. Soluția este simplă: părinții, obișnuiți cu piața de servicii, cer furnizorilor de servicii educaționale să remedieze problema pentru a evita ulterioarele reclamații (cred că nu există sector de activitate în România în care să se adune mai multe reclamații decât în sectorul educațional!). Dacă profesorii, conștientizându-și statutul lipsit de importanță în mentalul colectiv românesc, sunt dispuși la aceste servicii de ajustare (contra cost, în multe situații, prin meditații la disciplinele de examen: matematică, română, în ultima perioadă și la engleză, germană, informatică etc.), se ajunge la un compromis în care tot părintele este cel care dispune fiind cel care finanțează. Dacă profesorii, conștientizându-și competența și corectitudinea în evaluare, rezistă în fața amenințărilor părinților, aceste amenințări se transformă, cel mai adesea, în reclamații privitoare la stresul emoțional la care le sunt supuși copiii. Iar pentru aceasta vin cu probe, cu filmări ascunse din cadrul orelor, cel mai adesea decupate din context, care să fie utile în reclamația de la inspectorat, și dacă este cazul, chiar și în instanță. Iar instituțiile statului ascultă cuminți ceea ce au de spus părinții, pun în aplicare cerințele lor și pedepsesc profesorii care cred în competențele și experiența lor epistemică și pedagogică. Cum ți-ai mai putea dori să devii profesor în aceste condiții?
Stranii sunt cazurile de profesori care, în ipostaza de părinți își uită rolul ingrat în triunghiul denumit pompos parteneriatul educațional elev – profesor – părinte, se comportă cu dezinvoltura părintelui afectat de serviciile educaționale lipsite de calitate ale profesorilor-depanatori, colegii săi. Și, fiind din sistem, sau cunoscând pe cineva care cunoaște pe altcineva, vin în întâmpinarea problemei cu o serie de reclamații bine întemeiate, capabile să creeze suficiente probleme cadrului didactic incapabil să transforme elevul care nu este dispus să învețe în performerul cu cele mai bune rezultate la școală, la concursuri și la olimpiade școlare și, mai mult de atât, la examenele naționale.
Pentru părinții care și-au asumat rolul de dictatori în sistemul educațional temele sunt o corvoadă pentru elevi, lectura este inutilă – căror competențe aferente nivelului de școlaritate ar răspunde aceasta? –, cursurile opționale de asemenea inutile, uniformele școlare nu permit exprimarea personalității tinerilor în formare, competițiile școlare au rolul de a afecta emoțional propriile progenituri care nu au reușit să se situeze printre primii pentru că au suferit din lipsa de empatie a profesorilor față de ei. Aceiași părinți uită că în așa-numitul parteneriat educațional și lor le revine un rol în educație – cel puțin acela de a oferi copiilor bruma de învățăminte morale intitulată „cei șapte ani de acasă” – și, prin urmare, evită să se uite în oglindă atunci când se pune problema erorii de atribuire. Mai mult, ei compensează cu diferite cursuri de parenting în scopul învățării a ceea ce trebuie să controleze la profesori, nu în ceea ce privește propria implicare în procesul educativ al copiilor lor, iar Strategia națională de educație parentală 2018-2025 este doar un cadru mult prea general care să își propună să învețe părinții să fie părinți, nu procurori ai unei cauze pierdute: „Obiectivul principal al activităților de educație parentală este de a-i conștientiza pe părinţii/reprezentanţii legali / persoana în grija căreia se află copilul cu privire la importanţa rolului pe care îl au în susţinerea creşterii şi dezvoltării acestuia, pentru ca aceștia să-și îmbunătăţească sau să-și modifice unele cunoştinţe, atitudini, înţelegeri/viziuni şi practici de îngrijire şi educaţie în conformitate cu recomandările psiho-pedagogiei moderne .”1
În firescul întăririi rolului părinților în amintita dictatură, proiectul acestei strategii a fost retras de pe website-ul ministerului și retrimis la inițiatori, pentru că ar fi adus deservicii și prejudicii părinților atât de implicați în a își atribui lor meritele pentru educația propriilor copii și profesorilor vinile pentru nereușite.
În perioada pandemiei, odată cu trecerea de la întâlnirile frontale la cursurile online, discursurile profesorilor au avut o audiență multiplă. Primii interesați nu de conținuturi, ci de tonalitatea vocii profesorului, de abilitățile lui de utilizare a noilor tehnologii, de capacitatea lui de a interacționa în rețea cu toți elevii au fost, evident, părinții. Probabil că aceste cursuri ar fi fost utile pentru părinții care au uitat conținuturile care li s-au predat cândva, pe vremea când urmau gimnaziul (din păcate învățământul românesc nu a prea schimbat nimic în aceste conținuturi, motiv pentru care avem un asemenea procent de analfabetism funcțional). Cursurile sunt utile pentru părinți nu prin conținuturile lor, ci prin faptul că devin căi facile de a aduna probe prin intermediul cărora să îi constrângă pe profesori să aloce propriilor copii importanța cuvenită. În noile condiții, când exemplele mediatice de rele practici din școli nu se rezumă la bullying, părinții trebuie să justifice insuccesul școlar al copiilor lor prin alte rele practici: lipsa tehnologiei pentru o transmisie de calitate din clasă (și, chiar dacă tehnologia există, evident că există voci care să ceară tabletă și stylus în loc de tablă interactivă, sau microfon ambiental și sistem audio-video care să asigure transmiterea live a tuturor mișcărilor profesorului în fața clasei virtuale), incapacitatea profesorilor de a gestiona prin intermediul tehnologiei interacțiunea cu elevii (mulți dintre profesori sunt, într-adevăr, incapabili să o facă), lipsa de atenție a profesorilor pentru toți copiii care își închid camera și microfonul și ascultă din pat cursurile ș.a.m.d. Cea mai dură formă în care se manifestă „dictatura părinților” este aceea a ocupării unui spațiu virtual într-un grup generic denumit „Clasa a n-a Părinți”, de regulă în rețeaua WhatsApp, în care părinții noctambuli dezbat cu foarte mult interes și deschidere problemele reale ale școlii și clasei și trasează la orele mici din noapte sarcini profesorului diriginte. Am uitat să spun, cea mai vulnerabilă formă în care se poate prezenta un profesor în fața părinților este aceea de diriginte, mai ales când are printre părinți militanți pentru drepturile copiilor, așa cum au învățat ei că ar trebui să se manifeste în diferitele cursuri de parenting oferite, de regulă, de firme care n-au, totuși, avizul Ministerului Educației.
Am putea încadra aceste forme de manifestare a „dictaturii părinților” în raport cu profesorii drept forme de bullying aplicat unor persoane vulnerabile prin statut, prin lipsa de sprijin din partea instituțiilor și autorităților, prin lipsa de sprijin din partea societății? Cred că am devenit suficient de antipatic scriind acest articol, așa că mă opresc aici, chiar dacă experiențele care au determinat scrierea lui sunt experiențe de părinte, nu de profesor.

 

 

Note
1 Marian Staș. (2017, 4 decembrie). „Dictatura părinților”. Ce este și ce-i de făcut. Adevărul [online]. URL: https://adevarul.ro/educatie/scoala/dictatura-parintilor-ce-i-facut-1_5a25adeb5ab6550cb8d9bd02/index.html [consultat în 18 octombrie 2020].