…tot ceea ce este modern […] nu este în realitate nimic altceva decât o invadare, o intruziune a mentalității occidentale; adevăratul Orient […] este şi va fi întotdeauna Orientul tradițional […]. Acest Orient l-am avut în vedere, chiar atunci când am vorbit despre Occident, referindu-ne la mentalitatea occidentală, adică mentalitatea modernă și antitradițională, oriunde s-ar găsi, întrucât luăm în considerație mai ales opoziția acestor două perspective și nu doar doi termeni geografici.
René Guénon

 

 

Realitatea este non-duală, ne spune învățătura indiană,1 contrariile percepute de către om existând, aici, doar în unitatea lor organică şi indisolubilă; şi totuşi, cu argumente şi cu tărie, ni se relevă, dinspre metafizică, o subtilă dihotomie între două perspective distincte vizând harta realității ca entitate unică şi atotcuprinzătoare. Această opoziție, pornită dintr-o scindare a ceea ce numim reprezentarea realității, produce poziționări evident contrastante şi, ca atare, două lumi diferite aflate într-o iremediabilă contradictorialitate. Aşa se face că, privind cu atenție, putem constata o viziune orientală şi tradițională, pe de o parte, şi o reprezentare occidentală, aşa-zis modernă, pe de altă parte, cele două fațete ale realității fiind într-un vădit paralelism din perspectivă spirituală, atitudinală şi, în cele din urmă, factuală.
Astăzi, o dezbatere care să se focalizeze pe contradicția funciară dintre reprezentarea orientală şi cea occidentală asupra realității nu mai pare să intereseze, şi aceasta pentru că, în ultimul secol, cele două lumi au suportat un teribil complex de tendințe, abordări şi schimburi reciproce, astfel că se poate vorbi, mai curând, despre un amestec fenomenologic oarecum omogenizat şi, în egală măsură, despre o uniformizare, nivelare şi chiar despre o reducere la un tip de om standardizat ca manifestare şi regim existențial, indiferent de arealul spiritual din care acesta provine. Aşadar, în absența unei tentative viguroase de restabilire a ordinii inițiale, putem constata că, în ultimii şaptezeci de ani, situația s-a agravat ciclic cu o rapiditate surprinzătoare şi aceasta nu doar în lumea occidentală, ci pe întreg mapamondul, am putea spune.
În Occident dezordinea furibundă, reperele mişcătoare şi lipsa de direcție au devenit atât de evidente încât sunt tot mai numeroşi cei care încep să se îndoiască de valoarea civilizației moderne şi să conştientizeze, cumva, nocivitatea acesteia. Pe de altă parte, dinspre filozofie şi dinspre ştiință sunt formulate excelente critici asupra stării de fapt, dar, cu toate acestea, nu s-a prefigurat încă un remediu viabil, iar argumentele ce evidențiază acele critici nu depăşesc sfera contingențelor fiind, deci, lipsite de impact şi de eficacitate. Pe de altă parte, este evident că ravagiile modernizării2 s-au extins considerabil şi în ceea ce priveşte Orientul. Nimic din toate acestea, însă, nu pare să afecteaze esența tradiției şi, de aceea, există speranța ca perspectiva orientală asupra realității, cu tot ceea ce implică aceasta, să rămână intactă în unele regiuni retrase, inaccesibile agitației moderne. (Marga, pp. 7-9; Verescu, pp. 153-167)
Chiar dacă istoricul cauzei privind dihotomia amintită în titlu evidențiază numeroase contribuții şi abordări – deopotrivă interesante şi originale –, vom nominaliza aici, ca punct de pornire al inițiativei noastre privind consemnarea acestui articol, o lucrare din anul 1924, semnată de către René Guénon (1886-1951) şi intitulată inspirat Orient şi Occident. Această carte s-a vrut a fi, înainte de toate, o pledoarie pentru o corectă întemeiere a acțiunilor socio-umane în sensul încadrării acestora într-o ordine universală eternă şi imuabilă, dar şi o subtilă relevare a celor două viziuni diferite şi contradictorii asupra uneia şi aceleiaşi realități.
În cultura română, Anton Dumitriu (1905-1992), marele nostru logician, a manifestat o constantă şi fecundă preocupare pentru această problematică şi, ca atare, a lăsat posterității trei cărți remarcabile şi reprezentative. Prima lucrare – cea apărută în anul 1943 – poartă şi ea denumirea de Orient şi Occident şi, cum va preciza însuşi autorul, …nu era (la vremea publicării sale, n.n.) decât o simplă schiță… a unui proiect mai amplu. (Dumitriu, 1987, p. 6) De menționat că autorul acestei cărți a adoptat o atitudine în dezacord, cumva, cu lucrarea guénoniană omonimă criticând, pe alocuri, susținerile şi raționamentul metafizicianului din Blois. Cea de-a doua lucrare din serie3 – o versiune adăugită şi revizuită a volumului inițial – a fost publicată în anul 1987 şi include, ca principal element de noutate, două capitole destinate să evidențieze modelul de om suprem din spiritualitatea orientală.4 În fine, cea de-a treia lucrare din această suită ar putea fi considerată cartea Homo universalis apărută în anul 1990. Nota bene, dacă în Culturi eleate şi culturi heracleitice tonul polemic față de lucrarea de referință se atenuează simțitor, în volumul Homo universalis Anton Dumitriu este de-a dreptul guénonian, dat fiind instrumentarul utilizat curent şi cu maximă abilitate.
Tema lansată de René Guénon şi dezvoltată ulterior de către Anton Dumitriu sub forma unei opoziții evidente între reprezentarea orientală şi cea occidentală a realității ar putea fi sistematizată urmărindu-se trei planuri principale, distincte şi complementare, decurgând unele din altele şi urcând de la grosier la subtil. Prin urmare, poate fi conturat, întru început, un minim cadru spiritual din care, apoi, toate celelalte vor evolua gradual şi firesc, sorgintea imaterială invocată generând, cu necesitate, o viziune temeinică asupra existenței, o hartă a realității în funcție de care se vor coagula, pe cale de consecință, atitudinile şi elanul animat care pune în mişcare derularea ulterioară. În desfăşurarea lor firească, aceste energii ziditoare vor costitui cel de-al doilea plan al sistematizării, urmând să observăm cum, în continuare, se materializează treptat întreaga fenomenologie, dinamismul inerent care edifică ființa umană şi societatea şi, apoi, factualitatea în sine ca rezultantă ultimă şi definitivă a realității.
Vom avea, aşadar, nu doar un Orient şi un Occident ca reprezentări diferite asupra uneia şi aceleiaşi realității, ci şi, generic vorbind, un homo orientalis (holistic, introvertit, centripet, contemplativ etc.) şi un homo occidentalis (analitic-secvențial, extravertit, centrifug, acțional etc.), precum şi două construcții societale aflate într-o evidentă opoziție şi contradictorialitate acestea generând, în timp, două lumi total diferite.
Demersul nostru decurge din reprezentarea guénoniană şi ține cont, în mod necesar, de viziunea lui Anton Dumitriu; cu toate acestea, abordarea privind dihotomia Orient-Occident, pe care o propunem în cele ce urmează are în vedere trei problematici anume selectate pentru ca, în final, să se obțină o imagine mai concludentă asupra acestei opoziții fondatoare a lumii în care trăim. La rândul său, fiecare dintre problematici va fi evidențiată, pe parcursul acestui articol, folosindu-se cinci determinanți principali care, în opinia noastră, au deplina capacitatea de a releva specificitatea principalelor reprezentări asupra realității.5
Cele trei problematici6 care, prin natura lor intrinsecă, pot decela planurile şi adâncimea dihotomiei, sunt date de reprezentările semnificative şi dominante, la nivel socio-uman, privind: (i) Macrocosmosul – realitatea atotcuprinzătoare ca existență şi esență supremă, precum şi ansamblul convingerilor fondatoare vizând această temă; (ii) Microcosmosul, Omul ca obiect de cunoaştere filozofică şi, ca un corolar, idealul de om perfect aşa cum s-a constituit acesta în mod istoric, în credința oamenilor; (iii) Lumea ca reprezentare (modelul de construcție societală) născută din conviețuirea naturală într-un teritoriu distinct. Aşadar, prima dintre problematici va grupa criteriile privind reprezentarea Entității supreme7 şi ale resorturilor transcendente, cea de-a doua adună universalele referioare la Ființa umană8 cu focalizare pe idealul de om suprem (homo universalis) şi, în fine, cea de-a treia problematică va defini sumar determinanții specifici în funcție de care se poate contura o imagine despre lume, construcția acesteia şi rostul efortului asumat din convingere şi în deplină cunoştință de cauză.
Pentru prima problematică, cei cinci determinanți selectați întru definirea sa sunt:
Atitudinea față de unitate; în Orient, are preponderență gândirea holistică, tendința de întregire căutând mereu esența, în timp ce Occidentul relevă o gândire, îndeosebi, analitică şi secvențială marcată de un raționalism excesiv, distanțare socială, atomizare, schismă, scindare etc.; pentru oriental, păcatul suprem este cel al separării iar excluderea (excomunicarea) reprezintă pedeapsa maximă; occidentalul, dimpotrivă, construieşte ziduri (cetăți), bariere, restricții şi alte asemenea limitări artificiale prin care se determină fragmentarea realității; în tradiția orientală autentică s-a prezervat o venerație fără rest față de Entitatea supremă, indiferent de reprezentarea sa conceptuală; prin contrast, la finele secolului al XIX-lea, Friedrich Nietzsche a proclamat moartea lui Dumnezeu şi astfel viziunea ateist-materialistă a fost instalată, în forță, la pupitrul de comandă al societății occidentale. (Marga, 2017, pp. 24-29);
Poziționarea în raport cu ordinea universală; homo orientalis contemplă cu venerație ordinea universală şi voința revelată; în Occident, homo occidentalis ignoră, de regulă, această ordine supremă chiar dacă, în lumea platonico-pithagoreică, eudaimonia (preafericirea generată de o fecundă mirare față de cosmos – universul ordonat după precepte geometrice) avea ca principal efect ceea ce ulterior a fost numită imitatio dei – convingerea că omul are ca principală sarcină să transpună în fapt ordinea divină; tot astfel, rațiunea orientală de a fi …nu este logica aristotelică a clasificărilor şi a subordonării conceptelor pe clase şi spețe, ci o logică a unei ordini pe care chinezul (homo orientalis, n.n.) o descoperă în concret, nu în abstract. Ideea de ordine prezidează întreaga cunoaştere a lumii şi ea va fi în mod consecvent însuşi principiul culturii şi civilizației chineze… (Dumitriu, 1987, p. 27);
Viziunea privind adevărul; în Orient, adevărul absolut este călăuzitor şi rezultă, cu predilecție, dintr-o revelație (intuiție intelectivă), în timp ce, în Occident, adevărul este relativ şi se obține prin intermediul ştiinței şi al temeiurilor raționale; pe cale de consecință, dacă adevărul ştiințific (occidental) nu are caracter absolut, atunci se poate susține sau nega orice şi astfel, în loc să construiască, gândirea poate, în unele cazuri, să dinamiteze ordinea tradițională; îndoiala metodică introdusă de către Descartes şi originalitatea cu orice preț se dovedesc a fi arme cu două tăişuri (Dumitriu, 1987, pp. 134-141); în cultura tradițională, adevărul absolut este identic egal cu Dumenzeu; omul occidental, rămas fără Dumnezeu, a pierdut rostul devenirii sale, al eticii şi al empatiei; un asemenea individ lipsit de reperul său din absolut poate invoca, în funcție de interesul momentului, orice regulă şi orice condiționare; prin urmare, totul este permis şi, de aceea, o cascadă năucitoare de crize au tot punctat, din timp în timp, istoria veacului trecut.
Atitudinea față de cunoaştere; în Orient predomină, ca preferință şi preocupare înalt spirituală, cunoaşterea ne-mediată (directă, experiențială, lăuntrică, ființială, philosophia perennis,9 gnosis10), în timp ce în Occident accentul cade pe abordarea strict ştiințifică – analitică, sectorială, speculativă, mediată, secvențială (doxa, philosophia garrula11); Lucian Blaga distinge, şi el, între cunoaşterea luciferică, directă şi nemijlocită a misterelor şi cea paradisiacă, obişnuită, profană; în sanscrită: jnāna este cunoaşterea intuitivă a realității numenale, iar vijnāna, cunoaşterea discursivă şi fenomenologică (Bagavad-Gita, p. 211); mintea orientală şlefuită prin meditație (devenită senină, liniştită şi concentrată) reuşeşte o cunoaştere intuitivă a principiilor care guvernează universul; în Occident, continua …reclasificare a (reordonarea) tuturor valorilor, cum a decretat Friedrich Nietzsche, produce constant o semnificativă agitație psiho-motorie, o remarcabilă instabilitate şi o imensă nesiguranță. (Marga, 2017, p. 13)
Poziționarea față de schimbare; Orientul pare că se conduce după dictonul lui Zenon din Eleea (Schimbarea este imposibilă! – realitatea este imuabilă şi fără modificări în ceea ce priveşte esența sa; ca atare, devenirea nu este decât o simplă aparență, o iluzie – Maya), în timp ce, pentru Occident, este valabil dictonul pronunțat de către Heraklit (Panta rei! – toate curg, orice lucru are, în sine, contrariul său şi din această stare se naşte eterna devenire); iată, aici, o posibilă concluzie provizorie: Comparația pe care am făcut-o între Orient şi Occident ne-a condus la constatarea că în Orient s-au dezvoltat culturi statice, echilibrate, tradiționale, spre deosebire de cultura noastră (occidentală, n.n.), care este dinamică, fără un sistem de principii, într-o permanentă frământare. (Dumitriu, 1987, p. 119)
Determinanții propuşi pentru a defini cea de-a doua problematică sunt:
Modelul de Om perfect ca produs al aspirației de trăire autentică şi plenară a condiției umane; în Orient, acest ideal este numit Om veritabil/just/eliberat/universal, în timp ce, pentru Occident,12 se sugerează că acest model ar putea fi savantul şi aceasta pentru că, în ultimele secole, spiritul ştiințific modern s-a dovedit a fi capabil să reordoneze lumea şi să confere o direcție fermă dezvoltării generale… (Dumitriu, 1987, pp. 161-166); pentru Occident, tipul de om grandios …pe care Renaşterea l-a întrevăzut, dar care nu există decât foarte rar, este tipul omului de ştiință. (Dumitriu, 1987, pp. 35-106 şi p. 163)
Sensul procesului de edificare a Omului perfect; în Orient, demersul presupune, înainte de orice, proces de interiorizare, introspecție şi cunoaşterea de Sine, în timp ce, în Occident, accentul cade pe observarea şi cercetarea realității exterioare vizând, cel mai adesea, un rezultat material concret, finit, măsurabil; pe cale de consecință, un tipic homo orientalis va fi introvertit şi orientat înspre colectivitate, bună purtare şi empatie (experimentând la propriu, aşadar, compasiunea, iubirea aproapelui etc.), în timp ce homo occidentalis va fi, cu deosebire, materialist şi individualist; pe de altă parte, este de remarcat că omul modern apare pentru prima oară pe timpul Renaşterii, el fiind …rezultatul luptei împotriva autorității: pentru el nici Aristotel, nici Biserica nu mai sunt autorități de necontestat. În centrul realității se află omul, chemat ca, prin propriile lui puteri, să înțeleagă natura şi să o stăpânească. (Dumitriu, 1992, p. 88)
A fi versus a avea; un autentic homo orientalis ştie că a cunoaşte (Sinele) este acelaşi lucru cu a fi şi, de aceea, el îşi construieşte un comportament adecvat urmând cu asiduitate acest precept; homo occidentalis, în schimb, este călăuzit de verbul a avea şi, din acest motiv, existența sa în lume este determinată de eficiență, obținerea profitului şi, în genere, de criteriile cantitative; mentalitatea occidentală de a reduce totul la indicatori cantitativi,13 precum şi o tot mai accentuată fundamentare a deciziilor exclusiv pe considerente de ordin statistic conduc, în cele din urmă, la o construcție socio-umană deosebit de vulnerabilă, aceasta manifestându-se fractal în întreaga manifestare cu care suntem contemporani. (Guénon, 2012, pp. 83-89)
Statutul Omului perfect ca Mens mensura; prin continua clarificare a mentalului său, Omul oriental suprem se inspiră din ordinea universală şi are capacitatea de a introduce măsură în toate cele ce sunt; în contrapartidă, savantul occidental devine măsură a universului grație raționamentului şi spiritului ştiințific de care dă dovadă; măsura este, în acest caz, etalonul existențial, judecata corectă şi conformă cu realitatea, căci …a gândi este totuna cu a fi, cum spunea Aristotel; homo orientalis măsoară realitatea folosindu-se de intuiția intelectivă, în timp ce homo occidentalis utilizează preponderent judecata întemeiată pe axiome ad-hoc, presupoziții şi convingeri provenite din experiențe anterioare. (Dumitriu, 1990, pp. 139-155)
Autoritatea spirituală (a şti) versus Puterea temporală (a putea, a vrea); în Orient se respectă primatul cunoaşterii/transcenderii în raport cu acțiunea; în Occident, dimpotrivă, un primat al faptei, în detrimentul cunoaşterii autentice, pare să guverneze decizia politică şi conduita socio-umană; Se poate constata (în Occident, n.n.) o hipertrofiere a activității, o preocupare demonică de a face. Primatul faptei, iată ce conduce astăzi viața individului… Această logică stranie guvernează activitatea Occidentului: unui act, care este dorit, i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. (Dumitriu, 1987, p. 17).
În fine, determinanții luați în considerare pentru cea de-a treia problematică pot fi:
Tentința orientală de traspunere în mundan a ordinii universale versus tendința occidentală de a proiecta utopii care pornesc de la un ansamblu de axiome mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea; homo occidentalis are o atitudine de continuă revizuire a ordinii, Occidentul întorcând spatele Cerului sub pretextul cuceririi/stăpânirii Pământului; în Orient, ordinea naturală se consideră a fi sacră şi imuabilă, în Occident ordinea se naşte ca o consecință a anulării valorilor care, la un moment dat, au avut o circulație societală recunoscută fără ca acestea să fie înlocuite cu altele noi. (Dumitriu, 1987, p. 14)
Raportul cu incertitudinea; homo orientalis are o relație corespunzătoare față de incertitudine, în timp ce homo occidentalis relevă un grad sporit de senzitivitate în raport cu factorii generatori de incertitudine; pe cale de consecință, un oriental veritabil se va comporta ca un om liniştit şi împăcat cu sine, pe când occidentalul, mereu agresat şi amenințat într-un mediu societal instabil, va fi predispus la angoasă, îngrijorare şi deznădejde; în Occident, tendința de evitare a incertitudinii conduce la o creştere a anxietății şi la activarea unor strategii de control asupra riscurilor, ceea ce presupune, în cascadă, alocări suplimentare de fonduri, consum de timp şi de energii vitale, exces de reglementare şi o restricționare accentuată etc.
Orientul static, eleat, bazat pe o realitate absolută (Brahman în India, Tao în China) şi Occidentul dinamic, vulnerabil, agitat, heraklitic; excluderea Principiului (negarea sistematică a supraumanului din om şi din lume) explică, în mare măsură, criza Occidentului şi lipsa de sens în ceea ce priveşte evoluția socio-umană; ca un corolar: Singura superioritate a unei culturi tradiționaliste, față de cultura occidentală, este coerența ei. (Dumitriu, 1987, pp. 119-125)
Sensul evoluției societale şi poziționarea față de acest reper existențial; în Orient – totul are un sens, în Occident – totul este relativ, sensul urmând a fi descoperit în viitor; un sens general, precum cel obținut în mod tradițional prin răspunsuri la cele patru întrebări fundamentale,14 de pildă, este de natură să-l orienteze strategic pe omul generic aflat în căutarea unor minime certitudini, să-l motiveze în acțiunile sale şi să-i confere un grad mai mare de siguranță privind direcția în care se îndreaptă construcția societală; din această perspectivă, abordarea tradițională pare să dețină un mic ascendent din moment ce poate formula, fie chiar şi într-o manieră incipientă, asigurări mai consistente privind bonitatea demersului general; Edmund Husserl (1859-1938), identifică criza umanității cu cea a ştiințelor şi, astfel, formulează o tulburătoare întrebare: Cum s-a ajuns la situația în care impetuoasa dezvoltare a ştiințelor moderne culminează cu o criză a ştiințelor şi, prin implicație, cu o criză a umanității europene? (Marga, p. 64)
Atitudinea corectă față de ierarhia naturală în plan social (teoria castelor în India) şi o continuă negare, în Occident, a faptului că oamenii nu sunt şi nu pot fi egali sub aspectul capacităților psiho-mentale; în consecință, poziționare contradictorie, dilematică, inconsecvență, în Occident, versus o conformare naturală a oamenilor față de condiționările fireşti; organizarea societăților tradiționale presupune o ierarhie pe baza aptitudinilor şi calităților constitutive ale oamenilor; potrivit Upanishadelor sistemul social era stratificat pe patru trepte: Brahmanii (Autoritatea spirituală), Kshatryas (Puterea temporală), Vayshias (meşteşugarii, negustorii) şi Sudras (muncitorii); în Occident, sintagma clase sociale nu are corespondent în doctrina tradițională, sensurile inițiale cunoscând o deteriorare majoră ca înțeles şi interpretare.

 

Bibliografie
Dumitriu, Anton – Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2014;
– Retrospective, Ed. Tehnică, 1991;
– Homo universalis. Încercare asupra naturii realității umane, Ed. Eminescu, 1990;
– Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea românească, 1987;
– Orient şi Occident, Ed. Societatea de cultură național-liberală, 1943;
Guénon, René – Orient şi Occident, Ed. Herald, 2022;
– Criza lumii moderne, Ed. Herald, 2022;
– Lumea modernă, Ed. Herald, 2018;
– Domnia cantității şi semnele vremurilor, Ed. Humanitas, 2012;
– Autoritate spirituală şi Putere temporală, Ed. Herald, 2010;
Marga, Andrei – Filosofi ai crizei Europei, Ed. Tribuna, Cluj, 2017;
Vâlsan, Michel – Omul universal. Islamul şi funcțiunea lui René Guénon, Ed. Herald, 2010;
Verescu, Ahile, Z (coord.) – Guénon, criza şi domnia cantității, Ed. Civitas, 2013;
* Bagavad-Gita, Ed. Herald, Buc. 2011.

 

Note
1 În mod similar, în spiritualitatea iudeo-creştină, expresia consacrată era: Unul este Dumnezeu! Unul înseamnă, aşadar, Entitatea supremă sau Universul conştient de sine.
2 A se vedea, în acest sens, două articole semnate de Mircea Arman: Metavers şi metafizică (Tribuna, nr. 463/2021) şi Dominația prin maşinalizare-digitalizare (Tribuna, nr. 468/2022).
3 Intitulată, Culturi eleate şi culturi heracleitice.
4 Cheung-jeng în China, Jῑvan mukta în India, Om universal în Islam (Dumitriu, 1987, pp. 35-106)
5 Se înțelege de la sine că puteau fi mai multe criterii de departajare însă, date fiind condiționările editoriale, ne-am limitat la numărul de cinci determinanți.
6 Constituirea problematicilor a fost inspirată de reprezentarea hegeliană care numeşte cele trei mari obiecte ale cunoașterii: Dumnezeu, Omul şi Lumea; Hegel precizează apoi că, în adevăratul sens al cuvântului, unicul scop al filozofiei rezidă în a-l cunoaște pe Dumnezeu; o importantă critică privind triada hegeliană a fost formulată de către Franz Rosenzweig (1886-1929) în cartea sa Steaua izbăvirii (1922); a se vedea Marga, 2017, pp. 68-74.
7 Dumnezeu, Spiritul absolut, Marea conştiință, Entitatea cosmică supremă, atotcuprinzătoare, eternă şi infinită, Unul pithagoreic, Tot ceea ce este – cum spunea Platon, Monada supremă a lui Leibnitz, Ființa lui Heidegger, Universul conştient de sine etc.
8 Capabilă să reflecte Macrocosmosul cu ajutorul gândirii care se gândeşte pe sine, cum spune Aristotel.
9 Metafizica prin excelență, filozofia ca mod de viață.
10 Esența gnozei este cunoaşterea Sinelui, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică din ortodoxie; cunoaşterea de Sine este remediul unic pentru ignoranța atotcuprinzătoare.
11 Filozofare speculativă, abstractă, posibilă oricui, filosofia lui a vorbi, dicitur…
12 Supraomul este sensul pământului! sau …omului trebuie să-i urmeze Supraomul! – spune Friedrich Nietzsche. (Marga, 2017, p. 23)
13 În ultimele decenii, această tendință s-a adâncit şi datorită faptului că fundamentările ştiințifice ale unor măsuri cu impact major nu țin cont şi de dimensiunea calitativă a fenomenelor.
14 Cine sunt eu? De unde vin? Încotro merg? Care este misiunea mea?