Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dimitrie Cantemir, istoric

Dimitrie Cantemir, istoric

Secolele al XVI-lea și al XVII-lea, prin marile lor descoperiri geografice, au lărgit considerabil orizontul spațial al existenței omenești prin dublarea „lumii vechi” cu ceea ce s-a numit „lumea nouă”. A venit rândul secolului al XVIII-lea să mărească orizontul existenței omenești pe cealaltă dimensiunea a sa, temporală, prin procesul pe care E. Cassirer l-a numit „cucerirea lumii istorice”. Constituie un merit al filosofiei românești de a-și fi adus contribuția, încă de la începuturile acestui proces, prin învățatul principe Dimitrie Cantemir.
Dimitrie Cantemir este o figură complexă implementată în istorie la răspântia a două veacuri, al XVII-lea și al XVIII-lea, și la întâlnirea dintre două lumi diferite, a Orientului și a Occidentului, când contradicțiile dintre acestea se manifestă tot mai des și mai intens în numeroase conflicte militare. Istoric al lumii turcești, dar și membru al Academiei din Berlin, condusă pe atunci de Leibniz, autor al unei metafizici în care preia tradițiile cele mai prețioase ale gândirii europene, dar preocupat și de noua întorsătură pe care o ia gândirea veacului prin orientarea sa către cunoașterea istorică.
Peste materia pe care i-a putut-o oferi materia mai veche a scrisului istoric românesc de la noi, Dimitrie Cantemir s-a înălțat la o statură spirituală de o mărime unică nu numai la noi, ci și în întreg spațiul culturii europene de est. Resortul ultim și cel mai solid al acestei staturi intelectuale rezidă în noua concepție pe care învățatul principe moldovean o împărtășește cu privire la istorie și rosturile scrisului istoric, împrumutate din gândirea mediilor preiluminismului european.
Lucrările istorice ale lui Dimitrie Cantemir ocupă partea cea mai întinsă și, în același timp, cea mai durabilă a operei sale. Ea cuprinde și lucrări de un profil mai vădit teoretic, tributare unei viziuni mai degrabă teologico-filosofice, intitulată Monarchiarum physica examinatio (1714), titlu tradus cu o înțelegere corectă a sensului de către P. P. Panaitescu prin Cercetarea monarhiilor din punct de vedere al filosofiei fizice.
Recent, lucrarea amintită a fost publicată la editura clujeană Școala Ardeleană (Dimitrie Cantemir, O cercetare naturală a monarhiilor, 2017, Editura Școala Ardeleană & Eikon, traducere de Cristina Melania Horotan, Introducere de Andrei Bereschi și Iovan Drehe, note de Andrei Bereschi, Iovan Drehe, Vlad Ile, 120 p.), editură care își consolidează astfel prestigiul prin tipărirea unor valoroase lucrări de filosofie. Dar pe lângă aceasta mai întâlnim, în opera lui Cantemir, și lucrări istorice propriu-zise ca Istoria imperiului otoman (1716) și Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor. Prima a contribuit enorm, încă din secolul al XVIII-lea, prin traducerile sale în engleză, franceză, germană la impunerea renumelui de mare savant al autorului ei. Cea de a doua prezintă o importanță deosebită pentru continuitatea internă a dezvoltării culturii românești, ea constituind un fel de verigă de legătură între două vârste culturale: cea a umanismului cronicăresc și cea a raționalismului de tip iluminist al școlii ardelene.
„Înarmat” – ca un „soldat împovărat cu arme grele”, cum se exprima Nicolae Iorga – cu cunoașterea tuturor formelor de cultură din antichitatea greacă și latină până la culturile Orientului, turcă, arabă, persană, Cantemir nu se lasă strivit de enorma informație pe care o posedă, ci, cu o independență de gândire cu adevărat modernă care denotă spirit critic, se ridică deasupra acesteia. Tăria metodei critice a istoricului moldovean stă în felul cum își tratează izvoarele. El distinge între izvoare contemporane, cu evenimentele relatate, și altele mai târzii, acordând prioritate, din punct de vedere al informațiilor vehiculate, celor dintâi. Atunci când izvoarele străine recunosc meritele unui popor într-o anumită împrejurare istorică sau legat de un eveniment oarecare al istoriei sale, pentru Cantemir sunt de preferat, în ordinea priorității, izvoarelor interne asupra cărora poate pluti bănuiala subiectivității. În orice caz, trebuie culeasă din mărturia a mai multor izvoare, ceea ce ne spune un singur izvor fiind de cele mai multe ori prea puțin. El trebuie completat cu datele oferite de alte surse de informație. Acțiunea spiritului critic se răspândește pe întreaga întindere a operei sale de istoric și, chiar dacă nu renunță totdeauna la acele superstiții populare, de care stolnicul Constantin Cantacuzino făcea încă uz ca fiind necesare istoriei sale, sau la acele legende jumătate reale, jumătate fantastice, pe care Neculce le punea în fruntea cronicii sale sau le intercala cu grijă în conținutul ei, în schimb, Cantemir nu le acordă o pondere importantă în desfășurarea narațiunii istorice.
Pentru lămurirea clară și deplină a profilului de istoric umanist al principelui moldovean să menționăm și faptul că concepția sa se mișcă la intersecția a două paradigme diferite, ba chiar opuse ale gândirii. Cea veche, conform căreia tot ce se întâmplă în istorie urmează un indicator divin. De altfel, motivul însuși al cărții este unul religios. D. Cantemir pleacă, cu neînsemnate abateri de la textul veterotestamentar al profetului Daniel, care oferă o ilustrare a unui scenariu de „translatio imperii”, temă frecventată asiduu de umaniști. De aici își extrage ideea succesiunii celor patru monarhii universale și gânditorul nostru; stabilite după criteriul celor patru puncte cardinale: est-vest și sud-nord. Cum primele trei au fost ocupate deja (prima cea orientală, a doua cea sudică, a treia cea occidentală), iar „monarhiile aleargă ca într-un fel de cerc fizic și nepermutabil”, a mai rămas vacant locul celei de-a patra monarhii universale, care trebuie să fie, în conformitate cu ordinea firii, monarhia nordică a lui Petru cel Mare. Acest proces natural – kataphysin – al succesiunii monarhiilor bune, se petrece în paralel cu criza și disoluția lentă, ale cărei semne Cantemir le întrevede cu pătrundere, a monarhiei otomane – „cruda monarhie a otomanilor, care, ca un avorton și un făt în afara legii naturii, a făcut să întârzie întrucâtva progresul și creșterea naturală și firească a fiului și succesorului nobil, natural și legitim, adică a monarhiei boreale la monarhat”.
Paradigma cea nouă este una de inspirație științifică în care influența lui Aristotel, numit de Cantemir și „Prințul filosofilor”, se consolidează progresiv, în dauna vechiului model platoniciano-neoplatonician impus la vremea sa de Renaștere. De altfel, colegul de Academie de la Berlin al lui Cantemir, Leibniz, va fi cel care va milita pentru impunerea lui Aristotel în formula unei „philosophia perenis”, pe care o preconiza. Ca dovadă a progreselor cunoașterii, s-a constituit o filosofie naturală de domeniul căreia ține și istoria. Cantemir a contribuit la marea descoperire a gândirii moderne privind specificul natural al istoriei: diferită de natură, istoria păstrează un caracter de proces natural, în care acționează legea naturală a creșterii și descreșterii la fel ca la toate organismele naturale și care, în consecință, poate constitui obiectul unei examinări naturale (physica examinatio). Dumnezeu nu lucrează în istorie prin intervenții directe, ci prin mijlocirea unor mari imperii universale care îi reprezintă voința, iar aceste imperii sunt tratate ca obiecte ale unei filosofii naturale. Părțile naturii se corelează într-o construcție teleologică a naturii care lasă să se citească ca într-o carte – acea „grande livre du monde” a lui Descartes – intențiile divine care permit dezvăluiri profetice. În finalul acestui mic tratat, opțiunea lui Cantemir se conturează cu claritate – bazat pe constatarea că mișcarea circulară trebuie să se închidă și cercul să revină la sine, D. Cantemir anunță că „va veni Mama Științelor și se vor anunța fapte mai grandioase decât în celelalte trei monarhii de dinainte. Avem… în această parte boreală, un principe preaînțelept și foarte războinic (Principem Sapientissimum et belicosissimum)… pe care nici unul dintre monarhi nu îl întrece în umanitate și pietate”. Aluzia lui D. Cantemir la țarul Petru I, care l-a adăpostit la curtea sa, este evidentă.
Ediția este însoțită de două prefețe și note pe marginea textului cantemirian, care prin erudiția dovedită de cei doi îngrijitori ai ei, conf. univ. dr. Andrei Bereschi și dr. Iovan Drehe, facilitează înțelegerea unui text destul de dificil, încărcat de numeroase aluzii.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg