Distinsul cărturar şi scriitor Dimitrie Cantemir nu a inspirat prea mulţi scriitori dispuşi să-l ficţionalizeze ca personaj literar deşi viaţa lui aventuroasă, caracterizată de multiple treceri ale frontierelor politice şi culturale ale timpului său, ar fi trebuit să constituie o reuşită materie romanescă. L-au transformat pe Cantemir în erou de roman Mihnea Gheorghiu cu Două ambasade (1958), A venit un om din răsărit (1969) şi Muşchetarul lui Cantemir (1990) şi Dumitru Almaş cu Inorogul cel înţelept (1981). Cea mai recentă încercare în acest sens aparţine Ligiei Ruscu, autoarea romanului Cantemir. Inorogul în lavirinthul neştinţii, publicat la Editura Polirom în 2023, anul Cantemir.
Ligia Ruscu s-a născut la Timişoara, în 1967. Absolventă a prestigiosului liceu „Nikolaus Lenau” din capitala Banatului (1986), a studiat istoria la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Pasionată de istoria antică, şi-a elaborat atât lucrarea de licenţă (1991), cât şi teza sa de doctorat (2001) sub îndrumarea prof. Ion Piso. Din 2014 este conferenţiar la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat numeroase lucrări de specialitate, dar a fost atrasă şi de romanul istoric, Cantemir. Inorogul în lavirinthul neştinţii fiind cel de-al treilea roman al Luciei Ruscu, după O dimineaţă la vânătoare (2014) şi O căutare (2017).
Romanul lui Cantemir are o structură episodică care marchează doar câteva momente, socotite mai relevante de către romancieră, din viaţa principelui care îşi schimbă numele precum identităţile; el este, pe rând, Cantemir, Cantemiroglu şi Kantemir. Autoarea începe cu un episod din copilăria domnitorului, marcat de întronarea tatălui său, Constantin Cantemir, ca domn al Moldovei şi trimiterea fratelui său, Antioh, la Stambul, ca zălog domnesc. Urmează câteva episoade care se petrec în capitala Imperiului Otoman, acolo unde Mitru (Dimitrie) Cantemir îşi desăvârşeşte studiile, dar îşi croieşte şi o importantă reţea în rândurile elitei imperiului precum şi printre ambasadorii statelor occidentale aflaţi la post la Istanbul.
Ligia Ruscu aruncă, abil, nişte analepse sau prolepse care leagă episoadele, personajele transformând textul într-o izbutită ţesătură narativă. O deosebită prolepsă este cea în care scriitoarea se substituie, aşa cum e şi normal, dascălului Ieremia Kakavelas care îşi avertizează elevul, pe viitorul domn Dimitrie Cantemir că el nu trebuie să se lase „ademenit de cântecul de sirenă al puterii lumeşti” (28) căci „aplecarea către cele cărturăreşti, plantă gingaşă şi firavă, îngrijită şi udată şi plivită de mine şi de alţii, toate acestea s-ar risipi şi s-ar irosi sub suflul îngheţat al politichiei, mai ales aşa cum se face ea la curtea sultanilor şi în preajma lor” (28). Prolepsa este cu atât mai vicleană, cu cât noi cititorii, beneficiarii în acest caz al unui soi de „viitor în trecut”, ştim că tânărul Cantemir se va lăsa sedus de politică în dauna studiului în perioada cât a fost domn al Moldovei. Dar, paradoxal, tot politica, respectiv înfrângerea de la Stănileşte pe Prut, în 1711, îl va face să revină la studiu în perioada exilului său la curtea lui Petru cel Mare tocmai pentru că el corespunde noului tip de curtean dorit de către ţar. Cantemir era instruit şi îşi punea cunoştinţele la dispoziţia statului rus în curs de expansiune atât în nord, cât şi în sud. Pe de altă parte, cititorul este indirect invitat să păşească pe nisipurile mişcătoare ale istoriei contrafactuale de tipul „dar dacă”. Dar daca lupta de la Stănileşti ar fi avut un alt deznodământ? Ar mai fi avut Cantemir răgazul de a scrie tot ce a scris în folosul culturii româneşti?
Ruscu îl vede pe tânarul Cantemir ca pe un abil politician. Doar pripeala cu care s-a avântat pe frontul anti-otoman alături de ruşi este criticată subliminal de către naratoare şi răspicat de către vechile neamuri boiereşti ale ţării: „politica de veacuri a acestor ţări [este] de a aştepta să vadă care e mai puternic” (145).
Perioada petrecută la Istanbul, departe de familie, devine o oportunitate pentru inteligentul fiu de domn. Prieteniile sale otomane au în vedere marile sale planuri de viitor. Cantemir realizează că trebuie să cunoască „slăbiciunile şi plăcerile” (72) viitorilor săi suzerani. Astfel devine el un excelent orientalist, cunoscător profund al „plăsmuirilor neamurilor răsăritene, fie că sunt ei păgâni sau nu” (73).
Ruscu îl re-prezintă pe Cantemir ca un aristocrat al timpului său, orgolios, convins că binele său concide cu cel al ţării şi vice-versa. Om al Luminilor, Cantemir este o individualitate puternică care doreşte, precum Petru cel Mare, să îşi schimbe ţara, să o ducă spre ceea ce el consideră a fi progresul. Cantemir îi mărturiseşte lui Schlick, ofiţer la ambasada Franţei la Istanbul: „Nu ştii cum arde în mine dorul de a preface, cu mâinile mele şi cu mintea mea, ţara pe care mi-a lăsat-o moştenire părintele meu…” (124). Personalitate robustă, cu aplecare spre manifestări tiranice, precum este şi mult prea puternicul său amic, ţarul Petru I, Cantemir, domnul, se consideră a fi ţara. Îi uneşte pe cei doi, dorinţa de a folosi puterea conform reţetei absolutismului luminat, aversiunea faţă de marea boierime conservatoare, adică faţă de cei „care socotesc judecata lor mai presus de-a oricui, cărora nu le pasă cine şi ce are de suferit, numai să-şi atingă ei ţelurile lor înguste…” (167).
Scriitoarea insistă asupra unui celebru incident transmis posterităţii de către Neculce. Sosit la Iaşi, ţarul, binecunoscut pentru statura lui impresionantă, îl ia de subţiori pe mult mai scundul Cantemir şi îl îmbrăţişează precum un copil ce tocmai şi-a găsit tutorele. Este un soi de prietenie, desigur, dar nuanţele acestei prietenii sunt îngrijorătoare din punctul de vedere al relaţiilor politice dintre cele două ţări, iar cititorul, care cunoaşte evoluţia imperiului rus, poate tresări neliniştit.
Se ştie că teoria literară interesată de romanul istoric a pus mare accent pe problematica timpului narativ sau/şi istoric. Francezul Ricoeur se întreabă, de exemplu, cum se împleteşte timpul narat, cu timpul naraţiunii, respectiv cu timpul în care se scrie romanul. Ulterior, Joan Scott sau Gerda Lerner au impus istoriei şi o dimensiune de gen ceea ce i-a obligat şi pe teoreticienii literaturii să îşi pună şi problema conexiunii dintre auctorialitatea romanului istoric şi genul socio-cultural. Cu alte cuvinte, există diferenţe între romanul istoric scris de o femeie (romanul istoric feminin) şi cel scris de un bărbat (romanul istoric masculin)? Există oare nişte mărci auctoriale evidente, clare care să semnaleze genul autorului de roman istoric? Scriitura Ligiei Ruscu confirmă lipsa unor mărci auctoriale indiscutabile, categorice. Mai degrabă avem de-a face cu interesul auctorial pentru nişte elemente narative pe care le asociem cu feminitatea şi/sau cu condiţia femeii. Privit din acest punct de vedere, este interesant că Ruscu acordă o atenţie deosebită şi femeilor din viaţa lui Cantemir (doamna Casandra, respectiv Maria Cantemir, fiica domnului).
Unul dintre cele mai frumoase episoade ale cărţii se referă la platonica afecţiune a ofiţerului Schlick pentru doamna Casandra Cantacuzino, prima soţie a lui Cantemir. La un moment dat, din cauza turburărilor din capitala imperiului otoman, familia prinţului Cantemir se refugiază la reşedinţa ambasadorului Franţei. Prinţul e ocupat cu politica şi intrigile care i-ar putea aduce tronul Moldovei. Doamna stă mai toată ziua doar cu fiicele, Maria şi Smaragda, şi cu fiii, Matei şi Şerban, care nu trebuie să fie traumatizaţi de primejdiile momentului. Romanciera e preocupată de soarta femeilor din clasa de sus, obligate să se mărite conform intereselor politice sau economice ale familiei. Pe lângă supunerea datorată familiei, ele trebuie să fie fertile, să dea neamurilor cât mai mulţi copii căci nu se ştie câţi vor ajunge la maturitate şi nici care vor fi mai de folos familiei în viitor. Nu există nici cel mai mic gest erotic, nici o vorbă cu mai multe înţelesuri între doamna Casandra şi ofiţerul Schlick. Îi desparte condiţia socială, religia, şi un profund sentiment al datoriei dar la despărţirea de familia Cantemir, sobrului ofiţer se trezi spunând prinţului moldovean: „Să aveţi grijă de ele!” (128).
Ultimul episod al romanului are loc între Maria, fiica cea mai înzestrată intelectual a lui Cantemir, şi domnul exilat. După o perioadă de izolare la Dumitrovsk unde trăise „ca într-o frântură de Moldovă strămutată” (194), acesta îşi dă seama că trebuie să depăşească şocul cultural al exilului şi că singura soluţie este integrarea în societatea rusă. Cantemir se hotărăşte să se re-căsătorească cu o aristocrată rusă, iar Maria e rugată să-i arate împăratului calităţile sale. „Împăratul e simţitor la farmec şi învăţătură” (198). Maria e de acord. „Da, zise ea încet. Pot face asta” (198). Adverbul „încet”, extrem de bine ales, are valoare şi de analepsă şi de prolepsă. Analepsa ne trimite la viaţa doamnei Casandra, mamă şi soţie devotată. Maria trebuie să îşi afle fericirea în îndeplinirea îndatoririlor sale de fiică ce trebuie să accepte bărbatul care poate ajuta familia. Nu individul, ci familia este totul. Iar fetele sunt marfa de schimb între clanurile aflate la putere sau dornice de putere. Prolepsa ne trimite la viitorul Mariei Cantemir. Fiica şi tatăl cad de acord fără a avea nevoie de prea multe vorbe. Condiţia de exilat politic a lui Cantemir îl obligă pe acesta să îi propună Mariei nu o căsătorie de rang, ci amantlâcul. În iatacul ţarului multe se pot auzi şi rosti multe vorbe care pot avea însemnate urmări. „Tatăl îi strânse braţul sub al său şi se îndreptară amândoi spre casă” (198). Urmarea acestei convorbiri este discret semnalată în scrisoarea trimisă de către ambasadorul Franţei la moartea principelul în 1723, acum 300 de ani. Maria e pomenită ca fiind „o vreme amanta împăratului” (198).
Ca orice scriitor de roman istoric care se respectă, Ligia Ruscu dă dovadă de o bună cunoaştere a epocii concretizată în descrierea minuţioasă, chiar savuroasă, a veşmintelor, locuinţelor, obiceiurilor timpului ales ca fundal al naraţiunii. Deşi nu are plăcerea senzuală a acestor descrieri, aşa cum au avut-o un Sadoveanu sau un Barbu, descrierea lui Ruscu este precisă, corectă, plăcută. „Tunica roşie era împodobită cu ceaprazuri, cizmele erau din saftian moale, iar mantia chindisită cu fir avea guler de samur. Pe sub mustăcioara subţire, gura se arcuia într-un zâmbet neplăcut” (24).
Aşadar, în anul Cantemir, romanciera Ligia Ruscu oferă cititorului român iubitor de istorie şi literatură, un roman reuşit, ancorat într-un trecut care are specificitatea şi exotismul său, dar în care transpar şi probleme extrem de mult actualizate şi teoretizate la acest început de secol al XXI-lea: condiţia femeii sau a exilatului, barierele de gen, fluiditatea frontierelor culturale. Nici că se putea un omagiu mai încărcat de semnificaţii!