Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Din Grădina bucuriei (inedite)

Din Grădina bucuriei (inedite)

 

 

Maria Grazia Calandrone (Milano, 1964) trăiește la Roma. Poetă, scriitoare, jurnalistă, dramaturg, artistă vizuală, autoare și prezentatoare Rai (cel mai recent program: Poezia în tehnicolor), scrie pentru Corriere della sera; din 2010 publică poeți debutanți în lunarul internațional Poezia și difuzează poezie pe Rai Radio 3; este regizoarea ciclului de interviuri Voluntarii, un documentar despre primirea imigranților, și a videoreportajului despre Sarajevo Călătorie într – un război neterminat, amândouă publicate de către Corriere TV. În 1993 a primit premiul Montale pentru text inedit, conduce ateliere de poezie în școlile publice, în închisori, DSM, cu imigrații și face voluntariat în școala de lectură pentru elevi Micii Învățători. Cărți de poezie publicate: Maimuța vagaboandă (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini Opera Prima), Ca prin mijlocirea unui căpăstru arzător (Atelier, 2005), Mașina responsabilă (Crocetti, 2007), În gura tuturor (Crocetti 2010, premiul Napoli), Actul vieții în creștere (LietoColle 2010), Viața limpede (Transeuropa, 2011), Serii fosile (Crocetti, 2015 – premiile Marazza și Tassoni, rosa Viareggio), Dispăruții – povești din Cine l – a văzut? (Pordenonelegge 2016 – premiul Dessi), Binele moral (Crocetti – 2017 – premiile Europa și Trivio), traducerile Fosile (SurVision, Irlanda 2018) și antologia arabă Lumina zilei (al – Mutawassit, Damasc 2019); este prezentă în Poeți noi italieni 6 (Einaudi – 2012). A publicat volumele de proză: Mărul infinit, pseudoroman cu Vivavox, cd cu lecturile textelor sale (Sossella 2011) și Pentru o solistă, culegere de monologuri teatrale, desene și fotografie, cu cd de Sonia Bergamasco și EstTrio (ChiPiuNeArt 2016); povestirile sale se află în volumele În ochiul celui care privește (Donzelli, 2014), Moarte la Veneția (Carteggi Letterari 2017), Prințesa și alte regine – îngrijite de către Concita De Gregorio (Giunti 2018) și O altă lume, aceeași lume, rescriere a Copilașului pascolian (Aragno 2019). A îngrijit volumele de poezie de Nella Nobili: Am umblat prin lume cu sufletul deschis (Solferino 2018) și Dino Campana. Prefer zgomotul mării (Ponte alle Grazie 2019). Din 2009 aduce pe scenă în Europa videoconcertul Fără bagaj și, din 2018, Corpul real, muzica de Stefano Savi Scarponi, însoțit la baterie de Arturo Casu. În 2012 câștigă premiul Haiku în Italia a Institutului Japonez de Cultură și în 2017 este prezentă în filmul documentar de Donatella Baglivo Viitorul într – o poezie, în proiectul Poeme Cu o Priveliște a regizorului israelian Omri Lior și în proiectul internațional REFEST – Imagini&Cuvinte Pe Drumurile Refugiatului, publicat de Reportajul. A colaborat cu programele de televiziune Rai Letteratura și Cult Book. Textele sale apar în antologiile și în revistele mai multor țări. Situl său este www. mariagraziacalandrone.it

 

 

Din Grădina bucuriei (inedite)

 

 

Intelectul dragostei

 

Poezia e anarhică, răspunde doar la legile sale, nu poate și nu trebuie să se plieze la nimic altceva
decât sieși.
Legea sa interioară este ritm, muzică absolută.
Acest lucru explică emoția simțită, ascultând lecturi de poezie în limbi necunoscute nouă.
Avem impresia că îi pătrundem înțelesul
chiar dacă nu înțelegem cuvintele,
deoarece moleculele noastre sună împreună cu muzica adâncă a poeziei,
care este la fel în orice limbă: un ultrasunet, un zgomot alb.
O limbă invizibilă, un zumzet nuclear
traductibil cu aproximație,
o sonoritate ce intră în rezonanță cu partea cea mai străină și profundă a moleculelor noastre
și cu zgomotul primar al materiei
ce alcătuiește scaunul
pe care ne așezăm.
Ca o anumită muzică – mă gândesc la „Clar de lună” de Ludwig van Beethoven – este un limbaj
efectiv universal:
poeții o scriu dintotdeauna, dar descoperirile astrofizice recente confirmă
cu rigoare științifică, nu doar intuitivă: nucleul nostru cel mai adânc
este alcătuit din aceeași materie a stelelor.
Cuvinte de Margherita Hack: „Toată materia din care suntem făcuți au construit-o stelele. Toate elementele, de la hidrogen la uraniu, au fost făcute prin reacțiile nucleare ce au loc în supernove, stele mult
mai mari decât Soarele, care explodează la sfârșitul vieții lor și împrăștie în spațiu
rezultatul tuturor reacțiilor nucleare petrecute înăuntrul lor”.
Din cele mai recente descoperiri mai știm încă
jumătate din atomii ce ne formează corpurile este materie produsă în afara Căii Lactee, vine de la o depărtare
ce nu se poate
compara cu nimic.
Vibrația moleculelor noastre intră în rezonanță materială cu vibrația universului,
până înăuntrul universului necunoscut.
Această forță
„care mișcă soarele și celelalte stele”
este ceea ce Dante numește „dragoste”.
Poezia interceptează coralul adânc și neîntrerupt al acestei forțe, își intonează vocea
la hohotul stelelor extragalactice
și la vuietul primar al materiei
ce alcătuiește scaunul
pe care ne așezăm.
Este un obiect făcut din cuvinte
de dragoste mereu.
Și gata. (Și e de ajuns așa).

 

 

Orașul cântă

 

Taci, iubire ce râdeai
de bucuria de a o vedea ivindu-se
din răcoarea porții în diminețile de iunie
deschise ca niște clopote.

Tace piața alimentarei
unde nimeni nu o cunoaște pe fata
îmbrăcată în albastru
cu iubirea ei cea nouă.

Dragoste de câmp și de bancă, clar
ce izbucnește pe neașteptate
în liniștea lui aprilie, brusc și clar.
Prima dată ai vorbit
pe rampă la Eurospin. Era
o după-amiază târzie
de primăvară, energia nucleară răsuna
din conductele de apă, mergea în jurul stâlpilor ca vântul
ce făcea orașul să cânte.

O creastă de deal calcaros se prăbușește
în marea Adriatică. Se pare
că de pe plaja celor Două Surori s-ar fi înălțat, zile în șir
o dâră de fum. O înșiruire de simboluri, un depozit gunoier.

*
Șezi printre tei deschiși ca stele
în noaptea de iunie
și taci cu tăcerea fiarelor, cu botul
atinge ușor pământul, arzi în iarbă ca piatra și taci cu dragoste.

 

Sarajevo, 12 decembrie 2017

 

 

 

Morții sunt viața
comprimată între rădăcini,
sunt uriași
gri
de singurătate
în golul crud al primăverii.

Morții suportă orice exces, sunt gol
mijlociu, gol ce încă trebuie
să se solidifice. Ea
trage în jos obloanele. Rămâne în avantaj.

Repetă:
dacă iubești viul
cu entuziasmul desăvârșit cu care
iubești mortul, viul
va dispărea
înăuntrul necontenitului tău
imn al bucuriei,
pe care-l nesocotește.

 

25 aprilie 2017

 

P – Persoană

 

 

„O persoană este ceea ce rămâne atunci când se află departe”, aceasta
am scris-o deja. Eu sunt aici
și ți-e dor de mine, pentru că-mi amintesc
doar ceea ce-mi face bine
a aminti: am cernut aurul
din viața mea, aurul nisipului
copilăriei, când mama mă ducea la mare și priveam ore în șir
cum sclipește marea de pe promontoriu.
Nu trebuie să-mi amintesc
când dragostea se transformă într-un monstru. Nu trebuie să-mi amintesc
de câte ori am murit
în timp ce eram vie. Nu trebuie să-mi amintesc
părăsirea. O persoană este ceea ce conține
după ce viața
a lucrat lemnul vieții
până în măduvă, până să facă o barcă
foarte ușoară
ce ține marea
dedesubtul oricărui cer. Eu îmi amintesc doar
strălucirea atât cât se poate vedea cu ochiul
vieții mele. Dacă te uiți bine, vezi că acum
în sfârșit sunt
doar vie.

 

Roma, 31 decembrie 2018

 

Cursivele Annei

 

Printre rămășițele prelucrării metalului
transformăm în poezie materiile sărace
cu inima în formă de ciocași chipul
celui care deschide ușa
într-o zi de sărbătoare
în timp ce defilează tamburine și trompete
cu panglici
și zahăr pe băț și calea cea dintotdeauna pare
foarte mare, vie în sfârșit.
Realitatea este atât de cuprinzătoare.

Există rândunelele, cireșele, aerul, piureul, îmbrățișările, pisicile, pâinea caldă, căile ferate ce strălucesc în soare, a duce brânza vulpii de la Villa Pamphili, cărțile, săruturile, chiftelele, șuierarea unei biciclete albastre
care rulează
în aerul stătut al verii, casele prietenilor, soarele aproape oblic deasupra culesului de struguri, liniștea unităților pe jumătate goale dinlăuntrul greutății portocalei coapte
a dup-amiezei, sunetul pătrunzător al rândunelei
la capătul strigătului copiilor și parfumul teilor în miezul lui iunie la San Saba. Pentru acestea merită să ne fi născut.

 

 

În românește de
Claudia Albu

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg