Apariția anecdoticii, a arrière plan-ului filosofic și rupturile din sânul lor

 

Obiectivul proiectului, problematica pe care o ridică el multiplele exigențe şi dificultăți care apar una câte una pe măsură ce geneza prinde corp reprezintă probabil miza intelectuală cea mai importantă, dincolo de îndemânarea artistică de care este servit. Este ceea ce autorul vrea să ofere publicului ca o contribuție, o ameliorare a stării de lucruri existente, o limpezire a unor aspecte ignorate, decelarea unor dificultăți ascunse dar nu mai puţin reale. Dacă Rabelais veştejeşte în Gargantua sistemul educativ de tip sorbonard al epocii, pretențios până la ridicol, dogmatic, interminabil, fără utilitate practică, el facilitează ieşirea din mentalitatea dogmatică medievală spre orizonturile umaniste ale Renaşterii. Faust-ul goethean atinge problema emblematică a modernității: setea de cunoaştere (științifică), devenită atât de puternică în secolul al XVIII-lea încât individul superior este gata să semneze pactul cu diavolul pentru a avea acces la intimitatea lucrurilor. Inversul mitului biblic al fructului oprit ceea ce se legitimează ca o revoluție în mentalitatea epocii. În fond, marile romane, marile piese de teatru sunt dezbateri asupra destinului omului. Ele propun soluţii frânelor şi obstacolelor care se ridică în calea progresului uman pe diverse planuri. A se remarca faptul că stabilirea obiectivului, de multe ori implicită şi preexistentă genezei, este fructul unei scrutări de tip ştiinţific a neajunsurilor societății timpului lor iar acest lucru poate necesita un efort considerabil, șovăieli, întreruperi intempestive, furii. Scriitorii au fost poate cei mai mari diagnosticieni ai tarelor timpului lor, înaintea politicienilor, a psihologilor, a economiştilor. Conceperea obiectivului la marii scriitori echivalează de multe ori unei descoperiri științifice.
Judecând după formele embrionare ale unui proiect, așa cum se găsește el în arhivele manuscrise ale scriitorilor – listele de subiecte ale lui Stevenson, Henry James, Tolstoi, André Maurois, „ideile”, subiectele prelevate din tradiții existente (Irod, Faust, Hamlet, Cambise II, …) cea care apare mai întâi este anecdotica. Iar anecdotica poartă, încrustată în materia ei, obiectivul, problematica şi implicit dificultățile proiectului. Când între problematica filosofică, psihologică, socială şi încarnarea ei artistică există un decalaj considerabil, scriitorul trebuie să facă eforturi sisifice pentru a o găsi.
Pe 27 decembrie 1857, Vigny notează în jurnalul său: „MUNCĂ INTERIOARĂ. Mă întrebam azi-noapte de ce termin atât de puține lucrări. Din pricină că nu-mi place să-mi dau silinţa decât pentru probleme dificile. Nu-mi plac decât tururile de forţă. Astfel, simţeam dificultatea de a expune luminilor rampei ideea lui Stello în Chatterton. De a face să suspine naţiunea cu privire la destinele armatei, această naţiune în naţiune. Să fac să se vadă amestecul de servitute şi măreţie. Subiectele vulgare sau micile intrigi se prezintă cu duiumul minţii mele, dar le resping sau le las să-mi cadă din mână, spunând la ce bun. Îmi place lupta de idei. Acolo unde nu există luptă, şi încă o luptă mare, nici nu vreau să intru în arenă” (Vigny Journal 27 dec. 1857).
Vigny fusese ofițer în armată și considera că armata este o chintesență a națiunii, ceea ce este perfect adevărat. Oamenii care acceptă riscul sacrificiului suprem pentru națiunea lor sunt pătrunși de valorile ei și reprezintă într-adevăr o chintesență a respectivei națiuni. Surmontarea „problemelor dificile” evocate de Vigny, încarnarea fenomenală a problematicii sunt obsesiile şi coşmarurile genetice ale autorului pe toată durata procesului de invenţie. John R. Searle (1985, 61) vorbeşte „[…] de experienţe de timp-reacţie, care arată că diferite sarcini intelectuale necesită, pentru a fi duse la bun sfârşit de către oameni, intervale de timp diferite“. Cum provocările pe care şi le propune scriitorul cochetează cu zone virgine ale fanteziei umane, într-o zonă în care raționalitatea se dovedeşte neputincioasă, el caută să creeze inconştientului condiţiile necesare pentru surmontarea lor. Sau mai bine zis procedează în aşa fel încât sarcinile pe care şi le propune să beneficieze de timpul de imersiune inconştientă necesar pentru rezolvarea lor conform spuselor lui Searle.
Să revizităm experienţa lui Georges Perec. Prin anii ’50, încearcă să scrie primul său roman de o particulară originalitate – Lucrurile, capul de serie al literaturii „chosiste”. O primă parte este deja gata pe masa sa de lucru dar îi lipseşte continuarea. Iar continuarea se încăpăţânează să nu vină: dificultăți de concepție globală coextensivă cu redactarea textului. Altfel spus, planul voal este incomplet. Timpul trece şi, în pofida asalturilor repetate ale tânărului condeier, proiectul se încăpăţânează să nu avanseze. În speranţa poate a unui sfat miraculos, Perec face o vizită lui Maurice Nadeau, critic de referinţă al timpului. Dar, nici după vizita la acesta, soluţia nu se profilează la orizont. Nadeau povesteşte că, la scurt timp după vizita respectivă, Perec, la capătul răbdării, lasă totul baltă şi se prezintă autorităţilor militare. „Dacă pleacă să-şi facă serviciul militar «în disperare de cauză», este bineînțeles pentru că circumstanțele îl obligă, dar de asemenea pentru că speră că această ruptură îi va fi la urma urmei benefică” (Nadeau 1990, 59).
Evoluţia ulterioară a lucrurilor va confirma presupunerea lui Nadeau. „Corvoada militară terminată, iar anii trecuţi, Georges Perec revine din nou să mă vadă. Şi revine cu un manuscris […]. Este vorba de un roman. Un titlu curios: Lucrurile. Un fenomen de epocă pe care autorul a pus degetul. […] Sunt agreabil surprins.”
Fireşte, putem considera această întâmplare drept o circumstanţă banală din viaţa unui autor care este în fond un cetăţean ca oricare altul şi trebuie să se conformeze obligaţiilor militare. Dacă însă, în absolut aceeaşi situaţie, Perec ar fi fost lansat în plină viteză pe panta elaborării Lucrurilor, este absolut sigur că ar fi recurs la orice subterfugiu pentru a amâna sau a se exonera de stagiul militar. Şi totuşi întâmplarea este tipică pentru modul în care funcţionează orologiul interior. Ce s-a întâmplat între momentul în care fantezia lui Perec declară „forfait“ şi momentul reuşitei? Problema continuării proiectului, a găsirii unei părţi absente a structurii macroscopice a romanului care îl obseda, cade în inconştient care, deja puternic mobilizat prin presiunea voinţei, are nevoie în cazul respectiv de timpul-reacţie de doi ani pentru a o rezolva. În momentul în care acest interval s-a scurs, inconştientul lansează semnalul jubilator la suprafaţa conştiinţei. Scriitorul simte că soluţia a apărut şi transcrie pur şi simplu pe hârtie conţinutul „cutiei negre“ a inconştientului.
Artificiul lui Perec este dictat, fără îndoială, de o comandă a etajului inconştient dar şi de circumstanţele sociale ale momentului. Cazul lui corespunde nivelului zero, de aşteptare pasivă a efectelor incubaţiei, fără a încerca să-şi autoinfluenţeze procesele cerebrale. Este echivalentul alternării cu o activitate diferită în genul lui Voltaire, Tolstoi, Byron, J. C. Oates. Suntem tentaţi de a numi acest tip de incubație care mai întâi privește globalitatea problematicii unui proiect iar în al doilea rând durează un timp considerabil – ani în cazul lui Perec – macroincubație. Timpul de reacţie corespunde, după opinia noastră, lipsei de experiență a unui autor tânăr dar poate corespunde și dificultății proiectului. Pentru că Lucrurile inaugurează un nou gen: literatura de reificare, chosistă.
Când, în situaţii identice, scriitorii experimentaţi recurg la acel chassé-croisé al lucrului în contrapunct (geneză polifonică), putem considera că se escaladează o treaptă superioară a gestiunii orologiului interior. Avem aici un al doilea tip de rezolvare a dificultăților. În momentul în care un proiect se împotmoleşte, autorul îl abandonează provizoriu şi trece la un alt proiect sau la o altă activitate. Proiectul împotmolit cade în inconştient şi fermentează în el – avem „macerația anahoretului” – până când inconştientul găseşte soluţia şi o expediază într-un flash la suprafaţa conştiinţei. În 1833, Balzac lucrează alternativ la Aventurile unei idei, din care scrisese cam un sfert, şi la Eugénie Grandet, pe care o dusese până la jumătate. În octombrie al aceluiași an corectează Femeia abandonată, Mesajul şi Celibatarii. Un an mai târziu (12 august 1834), îi declară Zulmei Carraud: „Încep STUDIILE FILOSOFICE, ele vor merge în paralel cu STUDIILE DE MORAVURI”1 (Balzac 1876 I, 282). Iar cum pentru Balzac, doar două proiecte, cu toate că constituite din mai multe volume, este prea puţin, el caută în același timp un editor pentru Cele o sută de poveşti nostime. Probabil că Balzac a intuit eficienţa incubaţiei în inconştient a părţilor mai dificile ale unui proiect, punând la contribuţie timpul respectiv la iniţierea sau la continuarea unui alt proiect, ale cărui contururi îi erau clare și care nu-i opunea în acel moment dificultăţi. În general, proiectul către care se orientează la un moment dat este un proiect care şi-a făcut deja stagiul în subteranele psihicului şi care dispune de soluţiile fantasmatice necesare. Cum alternarea activităţilor de acelaşi tip este deja o tehnică, o vom numi de nivel unu. Valorizându-și timpul cu mai multă eficiență prin alternarea proiectelor, genezele în chestiune riscă să se etaleze pe spaţii temporale mai lungi, dar duratele în valoare absolută ocupate de fiecare dintre ele şi puse cap la cap sunt mai scurte.
Dacă, la modul excepţional, materia proiectului se dovedește încă „crudă“ în spiritul său, scriitorul poate utiliza scrisul în alternanţă cu tipuri diferite de activitate: trece la aranjarea pe categorii a medaliilor şi gemelor din colecţiile sale petrografice cum făcea Goethe, la cosit sau spart lemne precum Tolstoi, la arat tarlaua de pământ pe care și-o rezervase la Ferney precum Voltaire, înotând sau lansându-se „câțiva kilometri călare în pădure” eventual pe ploaie ca Byron pe când scria Sardanapal (Jurnal de Ravenne, 14 ian. 1821) etc.. Între toate aceste preocupări, i se poate întâmpla să aibă sentimentul brusc al revelaţiei soluţiei dificultăţii sau punctului de creaţie-opţiune de la proiectul pe care îl abandonase provizoriu în urmă cu ore, zile, săptămâni sau luni. În acest caz revine în catastrofă la el continuându-l dintr-un singur suflu până la sfârşit sau până la următorul punct de rezistenţă, înainte de a-l părăsi pentru a doua oară la următoarea dificultate, reveni iarăși în forță ş.a.m.d. aşa cum s-au petrecut lucrurile timp de cinci ani cu D-na Bovary, şaisprezece ani cu Finnegan’s Wake a lui Joyce, douăzecişicinci cu Răscoala lui Rebreanu şi 60 cu Faust. Legea sacadelor neregulate, implicând intervale de reflecție diferite la diversele probleme sau subprobleme pe care derularea unui roman le implică în textura lui, prezidează genezele marilor opere. Werther, scris dintr-un singur suflu în 25 de zile de Goethe, este o excepţie în contextul operei goetheene supusă mai degrabă legii sacadelor. Este diferența între autorul tânăr purtat pe aripile propriei afectivități – se știe că Goethe a manifestat toată viața o mare sensibilitate față de speța feminină – și autorul ajuns la maturitatea instrumentelor lui de creație, în fond la o maturitate tout court când stăpânește totul, inclusiv propriile-i elanuri afective. Creatorii de anvergură – Goethe, Tolstoi, Dostoievski, Pirandello, Hemingway, Gide, Ionesco… – se disting prin practica acestei forme de optimizare. Este contrapunctul de nivel doi, trei, patru … Ultimul ni se pare cel mai eficient, dat fiind că diferenţialul de natură al activităţilor poate să ofere imaginaţiei posibilități de recuperare mult mai rapidă decât celelalte.

 

 

Referințe bibliografice
Hemingway, Ernest (1966), Oeuvres romanesques. Poèmes de guerre et d’après guerre. I, Paris: Gallimard. Préface de R. Asselineau.
Nadeau, Maurice (1990 et 2011): Grâces leur soient rendues, Paris: Albin Michel.
Searle, John R. (1984) Minds, Brains and Science, Harvard University Press.
Vigny, Alfred de (1867) Journal d’un poète, recueilli et publié sur des notes intimes d’Alfred de Vigny par Louis Ratisbonne, Paris: Michel Lévy Frères.

 

 

Notă
1 Ciclu de romane. Aici Balzac se referă la prima serie de cinci volume care vor apărea în decembrie al aceluiași an la editorul Edmond Werdet.