Consiliul
Județean Cluj
Dincolo de gene
Un volum de poezie erotică inovativ prin formă şi conţinut este oferit cititorilor de către domnul Adrian Lesenciuc. Cartea „gEneida”, apărută la Editura Şcola Ardeleană în anul 2019 este scrisă în manieră secvenţială, reuşind un discurs liric modern având pilonii axaţi pe două eterne condiţionări umane: istoria, privită ca o călătorie epopeică şi dragostea ca o destinaţie caput mundi. Toate versurile sunt parte a unui întreg unde se utilizează legende formatoare fundamentale dar și importante referinţe ale culturii clasice şi contemporane.
Jocul de cuvinte ce oferă titlul volumului sintetizează întreaga aventură poetică și scopul acesteia, oferind deopotrivă deschiderea multiplă specifică oricărui demers literar. Precum eroul Eneas din lucrarea lui Virgilius ale cărui aventuri au ca ultim demers aflarea liniștii conjugale alături de Lavinia, la fel eul actorial ghitat de genele iubitei și luminat de ochii acesteia, parcurge un traseu al formării marcat de borne istorice și decoruri flamboiante. Apoi, către final, ajunge la acel sérénité du chose al armoniei domestice: istoria toată se rescrie/ pe genele tale lungi/- stai! îmi zic în minte, eu sunt mai bătrân decât/ genele tale/ pentru că le pot gândi/ chiar dacă nu le văd marginea/ încovoiată de greutatea istoriei” (pg.23)
Cartea este un bildungs-poem construit pe structură homerică, fiecare pagină fiind o mică frescă cu rol bine precizat în ansamblul general. Tangibil și intangibil, real și imaginar, trecut și prezent se condensează dând senzația unui punct de intersecție continuă dintre lumi ce se apropie prin acumularea a tot ce este esențial și valoros în condiția umană. Iar în cele din urmă armonia și acea simplitate calitativă relevă zona de sprijin perenă a existenței: „genele tale lungi cât istoria/ ademenesc privirea/lumina se ascunde/ eu tac/ un mic pește clovn înnotând disperat într-un/ întuneric cu umbre rotitoare/peștii n-au cum să vorbească/ aici” (pg.24) Adevărata miză a evenimentelor istorico-culturale percepută din prisma „celui mai iubit dintre pământeni” fiind dragostea. ca o sinteză a cunoașterii senzoriale şi intelectuale.
Cititorul parcurge expunerea călătoriilor urmărind monologul poetului, parametrizat de chipul ghicit al partenerei, fiind astfel martorul unor căutări, regăsiri și mărturisiri la care aderă idendificându-se în multe din trăirile scenariului deschis al poemului. Conform principiului expus de Toma de Aquino „Nimic nu este în minte care să nu fi fost mai întâi în simțuri” permanența veghe a genelor si implicit a iubitei fac ca versurile să conțină elemente intuite dintodeauna. Deasemenea există o relație specială cu timpul acesta devenind un adversar colaborativ cu al său „last and found ” mereu prezent în AND-ul trăirilor „ochii mei fără gene/plâng leșul cuvintelor ucise în floarea vârstei/și până când lumina să pătrundă cu zgomot/ prin pânza sfâșiată a decorului de luptă/o noapte pâcloasă se lasă peste lucruri/inundând în tenebre și conștiința” (pg.30)
Se pot percepe energiile rezultate din asimilarea limbajelor și conținutul acestora, precum și din afecte rezultate din așteptarea întâlnirii cu iubita al carei spirit tutelar este ominprezent.
Peregrinitatea în sensul eliadesc al eternei plecări și reîntoarceri precum şi faptele ce se scriu și se rescriu conduc la o relaţie dintre om și vremuri de tipul celor două mâini din celebra gravură a lui Escher. „chiar și soarele mi-e este dator cu povestea asfințitului/fiindcă soarele nu a asistat la atâtea/ asfințituri ale sale/ la câte am asistat eu” (pg.26).
Incertitudini, senzulalitate, frământări dar nimic panicard sau euforic. Doar ochii, ca un far, ce se relevă implicit într-un prezent, plin cu memoria unui bibliotecar-arhival, gestionează fluxul amintirii şi un timp ce expandează senzatiile prezentului: „privirea ta ocolește lingura, privirea ta este încețoșată/și mă lasă să-not circular printre pete de ulei și/ carnea copiilor nenăscuți încă/-o conștiință a conștiinței țipă pata ce nu se vrea pată/lumină, cere cineva, nu văd cine și două mâini/mari iau rugăciunra în palme și spală privirea”(pg.50)
Întregul text pare a fi o cronica unei campanii ce se reflectă-n oglinda privirii celei care înapoia genelor veghează mereu enigmatic, dincolo de aventurile pline de umbre si lumini ale epocilor dar si a celor care cred în misiunea fiecăruia in raport cu el însuși si mail ales cu celalalt. Acel celălalt, pe care se poate conta si care poate conta pe suportul tău retrăind cu ajutorul afectelor marile întrebări mai importante decât orice răspuns. Mai ales când înțelegi că destinația nu este decât o stație de tranzit pentru o nouă călătorie într-o iubire unde tonul elegiac se topește în reverie iar melancolia în ceremonial: „privirea noastră s-a restrâns/ca-ntr-un câmp de bătălie/cu praful copitelor ridicat în văzduh/cu soarele topit în cețuri/câmpul privirii noastre s-a apropiat/genele tale lungi s-au încolăcit peste ale mele/…/aici s-a petrecut totul/aici m-am petrecut/aici este petrecerea noastră” (pg.18)
În ciuda impregnări livreşti, se evită idealizarea trăirilor, atingându-se acel punct în care cerebralul si senzualul se află in echilibrul stabil pe întreaga durată a discursului. Se poate lesne observa cum poemul nu este nici elegie nici adoraţie ci o forma elegantă de dialog cu aportul şi sub oblăduirea aceleia, lânga care, vremea şi vremurile, duc la efervescenţe ale percepției realului şi imaginarului. „rimelul înserării trecute s-a scurs în umbre și s-a/ micșorat treptat/cearcăne au rămas doar înfrângerile/memoria lor sapă tranșee, iubito, / tu, Lilith, coborâtă pe frânghia de ADN/din care se fac odgoanele corăbiilor/dinainte pregătite pentru marile descoperiri” (pg.45)
Dincolo de orice comentariu referitor la maniera de a aborda un astfel de proiect, domnul Lesenciuc cu acest volum, se situează fără dubiu, într-o avangardă a modului de elaborare a poeziei la începutul secolului douăzeci şi unu.