Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dincolo și dincoace de zid

Dincolo și dincoace  de zid

 

Săvârşitu-s-a,
călăule,
zidul tău nu a putut opri versul să nască…

Ani Bradea – Poeme din zid

 

 

 

Poeme din zid vorbesc, în debutul atât de matur şi săvârşit cu har al poetei Ani Bradea, despre femeia-suflet şi despre sensibilitatea de a fi. Orice murdărire a sinelui devine strigătoare la cer, căci poezia este una dintre formele sublime de a striga marile zguduiri interioare. Existența trebuie simțită cu asupra de măsură; lucrurile se conectează între ele într-un fel anume, au propriul sens mistic, iar terfelirea acestuia de către orice gest profan reclamă/ naşte un poem.
Femeia este în economia imagistică a volumului locuire a sinelui în sine, univers conținut în propriul univers: îți scriu scrisori, călăule, scrisori din celălalt trecut. Ea – un şir lung de femei conținute una în alta, născute una din alta, trăind una prin alta.
Lirica ei reuşeşte extrem de fidel să reproducă viziunile imaginarului feminin, sensibilitatea curiozității nestăvilite, abilitatea de a naşte conexiuni între real şi imaginar, de a transforma în irealitate tot ce atinge cu ochiul, cu sufletul: o casă, un loc, un mit: pe lângă cimitirul evreiesc,/ pe acolo se ajunge la mare…
Ca într-un joc-labirint, cheia care desface fiecare poem în parte o primeşti aparent încă dintru început, într-un soi de pre-text: Cu adevărat deşertăciune sunt toate…, dar semnificația ei se potriveşte abia în încuietoarea finală a fiecărui text în parte, formulată ca o sentință, ca un verdict: Din cupa ce se varsă generos,/ călăule,/ venin vei bea şi tu./ Veni-va vremea!
Cartea întâi a zidirii, Facerea, povesteşte profetic despre în-suflețirea înțeleasă ca taină a înzestrării ființei umane cu sensibilitate.
Lumea Aniei Bradea se deschide abia dincoace de zid: dincolo de zid rămâne exteriorul, în timp ce dincoace, poeta exersează sensibil, pasional, locuirea-în-sine. Dincolo de zid e călăul, dincoace, lumile înfloresc în senzații diafane, în stări intens locuite de contururi hieratice, străbătute de rețele de energii: Fiecare Ană îşi poartă în suflet zidul./[…] Mă întorc,/ de fiecare dată,/ în temnița mea./ Prietenosă,/ în semn de bun venit,/ îmi îngăduie să spânzur,/ de un cui ruginit,/ câmpul tău de soare.
Autoexilarea în sine poate aduce, în mod paradoxal, izbăvirea; iar coborârea din zid înseamnă lepădarea de sine ca o dureros de vicleană vânzare: leagănul din care m-au vândut./ pe fereastră,/ cu cinci arginți.
Emanciparea femeii moderne a început nu demult, odată cu Nora, cu părăsirea casei de păpuşi, a menajeriei de sticlă, dar dacă, în fapt, aceea a fost o greşeală imensă, o dezrădăcinare din sine, din pământul roditor şi fertil al feminității? Poeta cere un interior personal, un cer de tavan pe care să îşi expună ca o atârnare, ori ca o condamnare poveştile dezaripate ale propriei ființări în sine: acum e loc destul să apună orice iluzie. Exteriorul rămâne convențional, un spațiu al risipirii, în timp ce interiorul îşi generează miezul fertil al dospirii, al contemplării, al judecății, al uciderii necesare: între patru pereți de stâncă voi să mă-nchid,/ călăule,/ în care nici securea ta să nu poată dăltui.
Dar nu orice fel de interior hrăneşte. Prizonieratul într-un zid artificial, în care povestea e fadă spoială, nu poate hrăni, nu adapă: spre apus,/ ai pictat o grădină, […], tavanul l-ai vopsit albastru,/ l-ai însuflețit cu mierle… Locuirea în sinele fără de sine, a eului fără tu, laolaltă cu plăceri furate şi ceruri închiriate, în care tăierea ferestrelor nu doar că nu revigorează, dar pur şi simplu ucide, nu este, nu poate fi acceptată: de atunci,/ în fiecare dimineață,/ adăpostind un rest de vis spânzutar de gene […]/ planific un viitor într-o lume imobilă: […]/ fără tine nu ştiu inventa păsări vii!
Poemul ultim al Rătăcirilor din Cartea a doua anticipează Desfacerea. Spectacolul e pe sfârşite, cortina stă să cadă ghilotină, imaginea femeii-rug care se mistuie incandescent dezrădăcinează din ziduri un mit: Nu toate aripile sunt ale păsării phoenix! Jocul înăuntru-afară include într-un mod neaşteptat taina lumină-întuneric. Locuirea-în-sine înseamnă lumină; desfacerea-din-sine obligă la un soi de înnoptare a ființei. Călăul întruchipează în Poeme încăpățânatul locatar din zid, din zidul ce desparte noaptea de zi, lumina de neguri, înăuntrul de afară. Iar sabia lui despică lumi, dăltuieşte în piatră, făcând Fericirea,/ (călăule,/ e) o iluzie,/ efemeră ca o tigvă în fața tăişului bardei tale!
Dar oare în care parte a zidului zăboveşte lumina? Dincolo de fereastră/ locul gol al plopului care plânge aduce tristă mărturie că absența naşte întuneric, rămâne aducătoare de noapte. Dar strigătul tainic din zid ne confirmă: sporind întunericul nu scade lumina!/ Eu am văzut ce e dincolo de noapte! În orice miez de zid arde rugul jertfirii. Prin orice zidire străpunge lumina. Căci interiorul conține miezul incandescent al ființării, singurul Adevăr care ne stă mărturie: nu suntem decât în măsura în care ardem pe interior! Tu,/ cel care ştii limba focului,/ n-ai vrut să-mi tălmăceşti vorbele din rug!
Iesirea din zid se cuvine a se întâmpla ca un act ritualic, într-o anume noapte-n care miresele se-ascund sub voaluri/ negre. Asumându-şi puterea de a reordona exteriorul, poeta îmbracă pielea vrăjitoarei ce culege podoaba pentru a readuce echilibrul universal, pentru a vindeca abisurile propriei existențe: cândva o rană va supura/ pentru fiecare cuvânt nerostit. Se cuvine astfel săvârşirea unui gest mistic al îngropării vorbelor de dragoste,/ pe toate câte sunt în mine şi nu încap în poezie, odată cu incantația-blestem adresată călăului: Zorii nu mă prind niciodată dormind,/ călăule,/ într-o dimineață voi îmbrăca şi pielea ta.
Contrar mitului zidirii, locuitoarea Poemelor din zid nu strigă dinlăuntru pentru a fi salvata, scoasă „la lumină”, ci strigă tocmai pentru că îşi descoperă lumina din zid şi libertatea sa interioară: Iubesc în toate zilele de libertate,/ în nopțile dintre ele ispăşesc penitențe.
În propriul zid, Ana are revelația femeii păcătoase, care n-a fost ucisă cu pietre, care poartă cioburi de cer înfipte-n pupile, care ştie să păşească mândră, doborând cu fruntea/ la fiecare gând/ un înger. Între pereții fragili, de cretă, ai zidului, viețuirea e fără de păcat, îndrăzneala este deja iertată, iar visul hrăneşte libertatea spiritului şi seva locuirii-în-sine: Eu nu joc niciodată şotron,/ călăule,/ Nu pot sări peste ziduri de cretă.
Obosită de propria risipire, poeta îşi conştientizează setea de somn ca profundă cufundare în sine, în miezul spectral al propriului eu: Ochii se adâncesc tot mai mult,/ ferestre căscate întunecat/ în peretele chipului… Cele două ființări ale sinelui se despart prin zidul rece şi tăios ca o secure de călău, delimitând înăuntrul de afară: Când te-am inventat,/ călăule,/ nu ştiam că securea ta/ mă va despărți pe mine de mine! Mai mult, somnul încheie intervalul chinuitor al Desfacerii din Cartea a treia: Orice somn […]/ chiar unul întunecat,/ fără vise,/ adânc şi solemn ca o moartea. Căci cum altfel se poate sfârşi risipirea-de-sine decât cu rugămintea-poruncă: Lăsați-mă să dorm! – Lăsați-mă să dorm după ultimul punct!/ acum nu mai am de spus nicio poveste…
Ca o fascinantă şerpuire a unei nucleotide de AND în lumina spectrală a ființării, primele trei Cărți ale Poemelor din zid – Facerea, Rătăcirile şi Desfacerea – compun povestea unei vieți pentru care locuirea în sine este deopotrivă har şi blestem. Şi dacă povestea acestei vieți începe ca zidire în trup printr-o dureroasă şi în acelaşi timp fascinantă multiplicare, ca diviziune a sinelui, ca înlănțuire de euri interconectate prin mitos (gr. fir), atunci oare ce reprezintă Submarginea din Cartea a patra?
Proces al întoarcerii la origini, implozie a ființei în sine, fuziune celulară a eului până la esența primordială, reversibilitate a Facerii, Submarginea e țara-n care m-am născut eu,/ călăule,/ pe când tu puneai deja la încolțit/ semințe de moarte.
În acest lent drum al întoarcerii în sine, poemul II din Cartea a patra se generează ca o artă poetică, icoană a unei fuziuni genetice cu sinele: Copilăria mi se scurge pe obraji/ (…)/ Oglinda întoarce imaginea demult ciobită. Textul liric poate fi citit ca o definiție a îndrăgostirii de scris, de cuvântul ce germinează din inimă, atunci când poeta îşi redescoperă momentul în care sâmburele sensibilității proprii devine poem. Căci arta, poezia nu e decât sublimă strigare în pustiu a omenescului fiecăruia dintre noi, figurat în text în chipul mâinii stângi, singura cu care se poate scrie despre bucurie!
Inocenta asociere dintre mâna stângă şi stânga ca locuire a inimii rămâne o dovadă irefutabilă că a scrie cu sufletul este echivalentul lui a fi viu: Acolo am învățat şi eu să scriu,/ aşa cum simțeam,/ cu inima.
Şi ca orice întoarcere la origini, Submarginea rămâne locul sacru al sfâşierii-de-sine, al întristatelor autoflagelări, al atentei înțelegeri de sine ca autoacceptare: În inima mea sunt iubirile cicatrice,/ călăule,/ ca-n trunchiul copacului vârstele sale.
Bucăți de trecutul sfâşiat din sine compun Poveştile din Submarginea, fragile artefacte ale propriului eu: ca o rană, amintirea zilei/ în care aripile i-au fost tăiate/ până la sânge/ pulsează.
Volumul, atent construit din vârste şi stări, presupune o anume conduită şi un anume cod al lecturii. Poemul liminar anticipează stările fundamental creatoare ale poetei, imaginile confecționate din cel mai pur şi (în acelaşi timp) purificator lirism din care izvorăsc energiile Poemelor din zid. Temele majore din volum locuiesc liminar în corpusculi translucizi de metaforă: absența ta plimbată pe țărmul pustiu;/ un diapozitiv cu imagini din alt timp;/ balaur negru înghițind trupuri albe;/ sate mutate cu case cu tot…
Dar ceea ce descifrează-încifrează cu adevărat acest cod este finalul Poemului liminar (şi va fi iarăşi zi./ şi se va face lumină./ chiar şi după noaptea aceasta.), care îşi oglindeşte semnificațiile tocmai în post-scriptumul volumului, Poemul dimineții: Dimineața/ îmi număr rănile crestate de aşteptare./ câte una pentru fiecare poveste. Acest ultim text confirm că întreg volumul e o artă poetică, un lung şir de euri, de stări, de locuiri interioare. Poemele rămân dezgoliri, sfâşieri şi răniri pe care, născându-le în corp de cuvinte, poeta le închide între zidurile atent construite, demonstrând încă o dată (dacă mai era nevoie) că actul creației este sacră spălare de sine, ritual catharctic, suicid premeditat al propriului eu şi uşurată izbăvire: întămpin,/ astfel,/ prima zi de libertate./ şi somn purificator … chiar dacă/ nu mi-am imaginat niciodată că,/ la sfârşitul arderii,/ se face atâta frig!
Scriind Poeme din zid, Ani Bradea săvărşit-a sublim ritualul epuizării de sine!

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg