Extraordinarul bildungsroman al lui Martin Amis, Inside Story, aducea în lumină cinci figuri care l-au influențat – literar & existențial – pe romancierul brit: Kingsley Amis (tatăl), Vladimir Nabokov, Saul Bellow, Philip Larkin și Christopher Hitchens. Citindu-l, ai senzația că nimeni nu a mai scris moartea – familiar, complice, diafan, gotic-prietenos, melancolic, resemnat, aristocratic-sfidător – ca Martin Amis. Și există, de la începuturile literaturii, de la Epopeea lui Ghilgameș și Pentateuh încoace, o vastă descriere & transcriere a morții. Amis frazează hiperelegant. Amis trage cu ochiul la manualele anatomo-patologilor, oncologilor. Amis observă, acolo unde oricui altcuiva îi scapă, prezența umilelor muște, simbol necrofor, pînă și în cele mai scumpe & salubre clinici. Amis a copilărit & trăit în preajma ultimilor mari bețivi din literele engleze – unde Larkin e greu, dacă nu imposibil de depășit. Amis cel tînăr & boem are prieteni care beau & fumează & petrec enorm, asumîndu-și cu demnitate bolile „profesionale”: cancerul e companionul multora. Amis, scriind și jubilînd de la o propoziție la alta, face uitate cărți semicelebre ca Boala ca metaforă. SIDA și metaforele ei, de Susan Sontag, sau Jurnalul pancreasului, de Péter Esterházy. Și îl completează, îl continuă pe prietenul său de-o viață, Christopher Hitchens (pentru apropiați, Hitch) coleg de redacție în Londra anilor ’80, partener de vacanțe și chefuri monstruoase, confident (literar-erotic-politic) și, în cele din urmă, americanizat și devenit faimos pe coasta de vest a Atlanticului.
Doar Christopher Hitchens (13 aprilie 1949 – 15 decembrie 2011) are hazul nebun și ironia și cruzimea unui Martin Amis. Și iconoclasmul de adolescent perpetuu, de raționalist incomod pînă și pentru democrațiile consolidate (UK sau SUA). Dumnezeu nu este mare. Cum otrăvește religia totul este eseul/pamfletul care m-a familiarizat cu gîndirea, cu spiritul, cu pasiunea pentru controversă și insurgență ale lui Hitch. Swift și Orwell (despre care a scris de nenumărate ori) au un urmaș valabil. Ateist militant, spectaculos & contagios, Christopher Hitchens nu putea lăsa să-i scape ocazia unui ultim turnir intelectual. Așa se explică apariția postumă a eseului intitulat Mortality (2012) – în română, Mortalitate, Ed. Litera, 2015, trad. Carmen Ion; ediție din care vom cita. Fumător și băutor pasionat, Hitch moare la șaizeci și doi de ani în urma unui cancer esofagian (boala „profesională” ce i-a dovedit și pe Larkin, și pe Martin Amis). În clinica oncologică din Houston, apoi în casa transformată în „clinică”, Hitch continuă să citească și să scrie frenetic, are aceeași curiozitate pătrunzătoare, face planuri pentru care episodul spitalicesc nu pare – pînă la un punct – decît o pauză din programul său infernal.
Iată cum îl descrie în Cuvîntul înainte Graydon Carter, prietenul și editorul său american: „Îmi amintesc de un prînz din 1991, pe vremea cînd eram editor la New York Observer, cînd am plecat cu el și cu Aimée să mîncăm ceva pe fugă la un restaurant de pe Madison, restaurant care acum nu mai există. Christopher trebuia să-și predea articolul în după-amiaza aceea, destul de devreme. Păhărelele de scotch de dinainte de masă au fost urmate, în timpul prînzului, de două pahare de vin, iar după-masă, de două coniace. Asta era porția lui. După ce ne-am întors împleticindu-ne la birou, l-am așezat la o masă șubredă, în fața unei vechi mașini de scris Olivetti, și acolo, în clămpănitul tastelor, a produs, în mai puțin de o jumătate de oră, un editorial de 1000 de cuvinte aproape perfect.” (p.12) Grație lui Graydon Carter, Hitch va ajunge să semneze și în Vanity Fair, atingînd faima printre americani, el, deja prieten al unor celebrități ca Salman Rushdie, Ian McEwan, Tony Blair sau Martin Amis. În Postfața lui Carol Blue, soția care avea să-l îngrijească în ultima „etapă”, citim despre zilele finale petrecute sub zodia cancerului: „Lumea cea nouă a durat nouăsprezece luni. În acest răstimp, descris de el drept «viață pe moarte», Christopher s-a încăpățînat să trăiască, iar constituția lui fizică și filosofică a făcut tot ce a putut pentru a-l ține în viață.” (p.105)
Eseu liber, scris precipitat, împotriva sau grație tratamentului oncologic experimental, Mortalitate se citește pe nerăsuflate și – în ciuda încărcăturii emoționale, traumatice – e imposibil să nu-ți hrănească un surîs, dacă nu un ireverențios rîs cioranian: „Dați-mi, totuși, voie să vă informez că, atunci cînd stai într-un salon alături de alți finaliști și vin niște oameni, amabili, cu o pungă uriașă, transparentă, plină cu otravă pe care ți-o înfig în braț, iar tu citești sau nu citești o carte în timp ce sacul cu venin se golește treptat în corpul tău, imaginea soldatului sau revoluționarului aprig este ultima care îți va veni în minte. Te vei simți doborît de neputință și vlăguit: vei simți cum te dizolvi în propriul noncombat, precum un cub de zahăr în apă.”(p.22) Nimic eroic, nimic înălțător. Nici un clișeu nu stă în picioare atunci cînd te confrunți cu boala tu însuți. Iar rezervele de umor nu te părăsesc primele (să fie, poate, asta o formă, subversivă de eroism?): „Chimio-otrava asta e tare. Din cauza ei am slăbit aproape șase kilograme și jumătate, dar fără a mă simți mai ușor. Mi-a curățat o erupție urîtă de pe picioare pe care nici un doctor nu reușise vreodată să o identifice în tratate, și cu atît mai puțin să o vindece.” (p.23) Sau: „Părul de pe piept, cîndva obiect al admirației generale pe două continente, înca nu s-a ofilit, însă a fost bărbierit în asemenea măsură, din cauza diverselor incizii realizate în spital, încît au rămas din el numai cîteva smocuri.” (p.23) Gravitatea stării actuale e mediată, e făcută suportabilă de memoria culturală (iar Hitch avea și va avea, pînă în ultimele clipe, o memorie de Orca): „În acest război împotriva lui Thanatos – dacă este să-l numim război – pierderea instantanee a lui Eros reprezintă un imens sacrificiu inițial.” (p.24) Ateu, raționalist, polemist, Hitch refuză să se convertească pe patul de moarte (Amis povestește în Inside Story cum prietenul său i-a arătat, în aripa spitalicească consacrată lor, pe băiețeii rași în cap, bolnavi de leucemie, unui preot ilustru venit să-l „salveze”): „Motiv pentru mine de a-mi reînnoi simpatia față de neînfricatul Voltaire, cel care, pe patul de moarte, îndemnat fiind să renunțe la diavol, a murmurat că nu era momentul să-și facă noi dușmani.” (p.31) Boala nu-l împiedică, deci, să comită mici sacrilegii – indiscreții & răutăți: „Atunci cînd te îmbolnăvești, oamenii îți trimit CD-uri. Din experiența mea, pot afirma că multe sînt cu Leonard Cohen” (p.60) Degradarea vocii – Hitch se simte ca o pisică pierzîndu-și mieunatul – este, de fapt, pierderea majoră a oratorului și debater-ului glorios, a scriitorului care-și citește textele cu voce tare, a posesorului unei intonații unice, aproape erotice: „acea vibrație sonoră care trezește amintiri, creează muzică, inspiră dragoste, face ochii să lăcrimeze, emoționează mulțimile pînă la compasiune și hoardele pînă la pasiune.” (p.66)
Da, greul devine tot mai greu, insuportabil, moralicește de nejudecat: „Prin urmare, ceea ce ne rămîne este un lucru destul de neobișnuit în analele abordărilor nesentimentale ale morții: nu dorința de a muri cu demnitate, ci aceea de a fi murit.” (p.77) „Oamenii aceia drăguți cu oxigenul, și cu targa, și cu ambulanța, trecîndu-mă blînd peste frontiera celor sănătoși, într-o altă țară.” Pe cînd „corpul străin a săpat în mine chiar în timp ce mîzgăleam cuvintele prin care îmi anunțam prematur moartea.” (p.96)
Mortalitate este un mic text atomizat: cioburile unui glob fin care taie nemilos și după ani de zile de rămas camuflate în parchet.