— Ce mama naibii? Mergem așa, orbește?!
— O tot ținem glonț înainte, de parcă ne fugărește cineva!
— Nici nu ne-am dumirit bine ce și cum și am șters-o la vale.
— Eu aș fi vrut să pricep lucrurile ca lumea. Să văd limpede ce era de văzut.
— Ai văzut și tu?
— Se putea să nu… ?
— Dar tu?
— Mă făceam că nu, fiindcă mă lua cu fiori.
— Da’ parcă ne înghițisem limba, cu toatele…
— Păi, eram tulburate. Rău…
Tot felul de pietricele, care mărunte, care măricele bine, împroșcau copacii din jur, în lături, ca din pușcă, zuruiau pe cărare, țopăiau aprig, de-a dreptul ca niște boabe de grindină. Iar bicicletele săltau, se scuturau, scrâșneau. Că, firește, biciclete treceau pe potecă, la vale, și încă vijelioase tare. Roțile lor stârneau tăvălugul cu pietriș de munte. Până au răsunat sec, dur, frânele. Scrrrrrr…
Din senin. Aproape în același timp, ca la comandă. Și râsete. Potop de râsete. Eliberatoare, izbucnite cu țipete vesele. Țâșnite. Cu icnet, cu năduf, din rărunchi. Scăpate din gâtuire. Ropot de râsete, gâlgâite, eliberate, nestăvilite. Fetele, Ciprienele Mici, se trântiră în iarbă. Nu le-ar fi putut nimeni opri. Se rostogoleau, se tăvăleau, chicoteau. Își umpleau părul de ierburi, de cetină și de frunze. Ba și de gâze și de furnici. Nu le păsa. Descătușate de opreliști neștiute. Se feriseră una de alta se vede. Cu bicicletele culcate alături, cuminți, ostoite de alergat. De parcă-și trăgeau sufletul și ele. De parcă pufăiau, respirau cu oftat și bicicletele, într-o nesperată pauză, cu botul pe labe. Cuminți nevoie mare.
— A ha ha ha, ha ha ha, ha ha…
— Chiar așa!
— Cale întoarsă! Acum. Pe loc…
De data asta, răsuflările erau gâfâite și întretăiate. Voci gâtuite și de efort și de emoție. Vorbeau în timp ce urcau înapoi. Nici nu simțeau greul. Deși acum târau bicicletele de coarne și se tot loveau de bolovani, de rădăcini, de gropi, de adâncituri și ridicături. Nu slăbeau ritmul de loc. Oare ce le mâna?
— Să mori, nu alta. Ziceai că Cipriana noastră, Miezuria, era drogată…
— Toată povestea aia aiuritoare cu frunzele de brusture fluturând din cer.
— Cu mesaje fantastice, neobișnuite, ce mai!
— Povestea cu întrupătorii și cu destrupătorii! Cu desfacerea, cu descheierea magnetismului ce leagă lumile văzute și cele nevăzute. Ce-i fermoar? Nasturi, bumbi?!
— Cu vămile văzduhului…
— Dumnezeule! Brrr…
— Cine a priceput?
— Nu v-a luat durerea de cap?
— Cu lumina din peșteră, din beznă, în Muntenegru, haida de!
— Parcă berzele ce cusur au avut?
— Cireașa a fost bebelușul, sigur.
— Și ce, nu se putea să fie așa, în transă adică? Ea, nu prunca, sigur.
— Și acea naștere, imatură cică, sau avortare, ce-o fi fost… , ce-a fost?! Ce?
— Dragostea ei pură, fără „prihană”, cum sună la biserică tot soiul de cântări, ne-a aiurit de cap. N-am înțeles nimic. Clar era drogată.
— Dar Zgrumbir ăla chiar exista?
— Hotărât, era drogată, absolut așa. Ce dragoste absurdă, ireală.
— Toate la ea erau când reale, când ireale, de parcă trecea un hotar înainte și înapoi. Între lumi, nu? Ca un balans. Trăia pe prag, pe muchie!
— Și curcubeul-punte și aurora borealo-australă, lumină lichidă, colorată…
— Și Fata Morgana venită la comandă pe aripi de vânt saharian, că tot suflă uneori, până și pe aici, cu nisipurile lui care fac să ne usture ochii…
— Curat drogată!
— Păi, Baba, minunea ei de babă, avea salbe întregi de ciuperci uscate, înșirate pe sfori, atârnate de bordeiul ăla, la soare și la vânt. Cine știe ce fierturi ieșeau. O fi învățat-o…
— Cum nu? Absolut.
— Da, și să zboare. Și să viseze. Să se decorporeze?! Să ajungă în te miri ce spații neomenești. Straniu.
— Ca șamanii…
— Tobă cu ritmuri, ha ha, …primordiale, cu energii vitale n-am văzut să fi avut, doar dacă o căpătase de la micul toboșar cu bâlciul lui… Și aia, ce întâlnire!
— Dar de dansat, da, se învârtea sub lumina lunii, asta da!
— Era ca un vârtej lent, alunecos, o plutire. Dar credeam că visez, că nu e aievea. N-am bănuit că și voi vedeați.
— Ne tot vorbea de taina viselor, este? Că țin locul oricăror leacuri și licori magice, fie și ayahuasca aia, care te scoboară în Sinele lăuntric, nu cel de suprafață. Mișcare pe verticală, nu pe orizontală.
— Ei bine, da! Amazonul și abisul? Numai că a cam ajuns afacere… Prea mulți intermediari.…
— Doar toți șamanii lumii, din Siberia în Anzi, din Indochina în Patagonia, au aceleași puteri. Formidabil e că oamenii le uitaseră. Și acum…
— Le redescoperă?
— Eu am citit, fiindcă mai citesc, da, credeți ce vreți!, cum că Hristos e socotit Marele Șaman al tuturor timpurilor. Tămăduia prin atingere, prin punerea mâinilor sau prin simplu cuvânt, ba scuipa pe capul bolnavului, pe fața lui… Așa vindeca.
— Ah, și eu am văzut filmulețe de călătorii, de vacanțe exotice, cu astfel de practici, prin Mianmar parcă, da. M-am cam uluit.
— Oare Cipriana Mierie să…?
— Ați băgat de seamă și că animalul ei de putere, cerbul, se transformase?
— Sigur, întâi mi-am zis că poate-i căzură coarnele, o veni și o astfel de vreme, mai știi. Sau se rupseră prin pomi. Sau se bătuse cu altul, pe viață și pe moarte.
— Ei bine, nu, de când plutea peste poiană așaaa, ca o boare, starea aia, cum să-i zic, de… maternitate, de mister adânc, da, atunci a fost clipa, și cerbul a devenit Cerboaică.
— Poate se cuvenea astfel, să dea sens ideii de Mamă, ce părere aveți?
— Chiar nu m-am gândit, dar da, e chiar special ce zici. Strașnic.
— Hai că mă ia cu fiori!
— …………
— Numai că, vezi, când ne-a adus acasă prima oară cerbul, copitele lui rămăseseră întipărite în potecă, fiindcă ploua cu clăbuci și torenți, dar acum nu se mai văd neam. Doar de urmele alea ne-am folosit să ajungem iar în poiană, nu? Când am plecat de la asfalt și am apucat-o pe poteci, în sus. Iar acum, parcă nici urmele proaspete de roți ale bicicletelor noastre nu se mai zăresc.
— Asta ar lipsi, să ne rătăcim!
— Nu cumva, de data asta, e vrerea Ei, să nu aflăm ce mai pune la cale?
— Da, zicea că vrea să ne inițieze, mă rog, dar cu picătura se vede, în ritm tainic, de șoaptă a pădurii, nu pe repede înainte cum ne-am dori noi.
— Ne ține în șah.
— Și în clipa asta ce facem? Horbocăim mai departe sau ne lăsăm păgubașe și coborâm la asfalt?
— Cât se mai vede, doar în pădure se întunecă mai iute și nu prea mai e vreme de hălăduit și de cotrobăit, când nu știi ferm drumul, nu?
— Bântuim noi pe aici, dar să nu ne bântuie pe înnoptat alte alea. Ființe ciudate. Că n-or fi doar spiriduși simpatici, nu?
— Când te gândești că de la spiriduși și elfi, pe care-i puteam doar noi zări, ne-a dibuit Cipriana… Și uite-ne unde am ajuns.
— Doamne, parc-a fost în altă viață. Câte nu s-au întâmplat de atunci, c-am și uitat întâlnirea noastră, sus, la tău, la iazul dintre stânci. Ochiul muntelui îl numesc solomonarii, știați?
— Păi n-a fost în alta, ci fix, absolut în aceasta. Debutul ei. De atunci încoace s-au rostogolit câte toate, s-au derulat cele care ne-au sucit mințile. Am lunecat din starea de fete de oraș în asta bizară, a Fetelor de pădure. Cam hibride însă.
— Crăp să aflu ce mai pune Ea la cale. Nu pot pleca așa, cu traista goală. O admir cu foc, aproape o iubesc, dar îmi și stau în gât toate misterele astea. Una-i una și alta-i alta. Mă blochează neînțelesul. Total. Necunoscutul se oprește la poarta mea. Îmi stă-n gât, cum am spus. Mi-e ciudă, ca să zic așa, că tot vorbești de ciudățenii ce ne pot ieși în cale pe întuneric.
— Drept, curiozitatea roade mai rău ca foamea. Hotărât.
Da, le cam rămaseră râsetele în gât. Au făcut popas în sfârșit, s-au privit în ochi cu sinceritate năstrușnică, dar și cu gânduri nerostite. Le râdeau ochii, dar se și întunecau vremelnic cu umbre și spaime. S-au pus pe ronțăit frunze dintr-alea ca trifoiul, de măcrișul iepurelui, să se mai răcorească, să-și astâmpere setea iscată de efort și de teamă. Zâmbeau, fiindcă Ea le învățase să cunoască mica buruiană miezoasă și acrișoară, ca o limonadă. Când deodată, una dintre ele a oftat din adânc de suflet.
— Am auzit-o zicând ceva despre Dintele de lapte… Că trebuie neapărat să se ocupe de asta. Și…
— Al cui dinte? Al micii ființe abia născute? Doar n-o crește Mărunțica aia ca-n basme.
— Ați băgat de seamă că pruncul „se naște”? Adică el însuși, la vrerea lui. Dar nu zicem că „se moare”?
— Ai început și tu cu filosoficale? Zău că se ia, e contagios. Stofă să ai.
— Auzi tu! Dinte de lapte, zău așa, că n-o fi doar unul.
— La ea, totul pare posibil. I-a transferat coana Babă puteri, științe și cunoștințe…
— De ce nu?
— Am auzit-o zicându-i bebelușei – Căpriana. Frumos tare. Și Cipriana Mărunțică, dar și astfel. Poate Cerboaica-i de vină, poate de acolo îi vine numele, e ca o nașă sau o ursitoare a pruncei, nu?
— Aaaaaaa… Au!
Deodată, una dintre Fete se puse să-și strângă brusc glezna și să geamă icnit. Înăbușit, de parcă își ascundea suferința. Culmea, cumplită. Își freca piciorul stâng c-o mișcare repetitivă, de neoprit. Ca-n transă, ca sub comanda unor forțe neștiute, de nebiruit. Ieșeau din ea, din miezul ființei sale, sau o pocniseră din aiuri, din aburul înserării? N-o văzuseră când s-a împiedicat. Nu răsunase niciun zgomot. De fapt, nici nu se aflau în mers, ci tolănite la odihnă. Se ghemuia toată, se făcea când arc în sus de durere, când se strângea colac asupra ei însăși, ca un fetus. Celelalte, după o clipă de spaimă, au luat-o de umeri, au potopit-o cu mângâieri, și au făcut un mare bandaj dintr-o eșarfă, strâns, strâns. Și iar s-au schimbat priviri. Înfricoșate, acum.
Ultime raze de soare se răsuceau înapoi, de după creasta ce tocmai o trecuseră, parcă să mai aline lumea de pe astă parte de pământ sau să se alinte ele înde ele, într-o joacă dulce, răsfățată, aburită roșietic preluuung. Să mai pipăie ce-a fost să fie și să se petreacă înaintea serii, ce tocmai se înălța șerpește din văi. C-o răcoare înfiorată, încet-încet mai rece, mai rece. Brrr…
Iar culmea muntelui se desena acum limpede pe cerul de cobalt. Arăta ca un dinte, un dinte ieșind dintâi din alveola sa, os înmugurind.
Li se năzărise? Se pare că nu. Dar numai la anumite ore apărea astfel conturul stâncii, altminteri era mai tot timpul învăluit în nori și pâcle. Și-și schimba în mod bizar linia, părelnic sau nu, se ivea când un colț de canin fioros, de lup, când un gingaș dințișor de ființă pipernicită, sfielnică. După lumini și mai ales după umbre.
— Mă tem că înnoptăm aici. Uite, uite patul ăsta de mușchi fraged, îmbietor, cum ne-a ieșit în cale. Pe loc. Cât de bun și de mare folos ar fi fost acum cerbul, sau Cerboaica… Dar nu-i. Noroc că-i o seară dulce, fără vânt și umezeală. Ne-om culcuși, ce să facem? Încăpem numai bine pe salteaua de mușchi verde.
— Totuși, la coborâre, nu era aici pic de mușchi… Cum așa, acum? Hmmm.
Se cuibăriră una într-alta, cum făceau nu demult, copile mici fiind. Adică se luară una pe alta în „coșuleț” și, mai târziu, ca la o comandă, se răsuciră, precum soldații în cazarmă. Chicoteau ca să-și facă un strop de curaj.
Respirațiile s-au adâncit, s-au rărit a somn, întâi dulce, apoi profund. Și nu se știe care dintre ele bombăni șoptit, mai mult neauzit,… „dinte de lapte, dinte de lapte”…
Dintele de piatră, cel de calcar, al muntelui prinse pe încetul să lucească tainic, poleit, aurit din spate ca de-un tainic foc uriaș, ca de vâlvătaia unui incendiu al codrului bătrân. Pur și simplu pâlpâia. Se apropia cel mai fascinant moment al serii, fiindcă noapte neagră nu era încă și părea că nici n-o să fie. Doar răsărea, iată, luna. Acum, îndată. Întreagă pădure aștepta cu un răsuflu de nerăbdare, cu un suspin.