Născută în Roztoky (Roztochi), un sat din raionul Vijnița situat pe Valea Putilei, în vecinătatea nordică a localității Gura Putilei, Maria Matios este o foarte cunoscută scriitoare ucraineană de origine huțulă, laureată în 2004 a Premiului Național Taras Șevcenko. Provine, așadar, din așa-numita regiune Huțulșcina (Hutsulsschyna) din Bucovina de Nord, dintr-un grup etnic considerat oficial și administrativ a fi ucrainian, alături de alte grupuri etnice vorbitoare de limbi/ dialecte slave din Carpații de Nord, cum ar fi rutenii, lemcii, pocuțienii sau boicii, dar care poartă un nume de origine necunoscută și o are o istorie incertă.
Probabil exonim – deși mândria apartenenței la grup face ca nedefinita regiune locuită de ei să poarte numele Huțulșcina, iar dansul specific huțulca –, numele „huțul” a fost asociat fie cu populația oghuză, numiță și uțană, de origine altaică, fie cu numele Marelui Duce Hetsyla, fie cu statutul nomad asociat printr-un termen slavic, dar cel mai adesea cu statutul de hoț, derivat din termenul românesc, presupunând, în urmă cu câteva sute de ani, mai degrabă înțelesul de „hoț de codru” sau „haiduc”. Incertă și pierdută în lipsa izvoarelor scrise în istoria mare a regiunii intrate în administrația Moldovei, apoi a Imperiului Habsburgic, a României, ulterior Uniunii Sovietice, pentru a deveni acum parte a Ucrainei, Huțulșcina e un teritoriu mai degrabă mitic, iluzoriu, incert decât unul real, deși pentru locuitorii din Bucovina de Nord și pentru unii din câteva sate ale Bucovinei de Sud existența unei identități huțule nu poate fi negată. Cu obiceiuri diferite de cele ale altor sub-grupuri etnice din Carpații de Nord, cu trăsături antropomorfice distincte, cu un fond principal al limbii care reprezintă un amestec de cuvinte și expresii rutene și românești, huțulii au constituit obiect al dezbaterii, fără a se ajunge la un acord, cu privire la originea lor etnică. Mihai Eminescu scria încă din 1876 că huțulii ar fi daci slavizați1, iar ipoteza sa nu pare a fi departe de adevăr, luând în calcul cercetările recente, studiile genetice privitoare la distribuția ADN-ului mitocondrial în cazul a trei dintre subgrupurile etnice din Carpații de Nord: boicii, huțulii și lemcii. În studiul echipei coordonate de Alexei Nikitin de la Universitatea din Chicago, huțulii au cea mai mare frecvență a subhaplogrupului HI în Europa centrală și de est, ceea ce înseamnă că sunt populație autohtonă, slavizată începând cu migrația primelor triburi slave în regiune2. Nomazi din perspectiva celorlalți, huțulii sunt de fapt oamenii liberi din codrii Carpaților de Nord, o comunitate ale cărei reguli de conviețuire (și supraviețuire) sunt în conexiune cu un set de norme ale pământului, ale locului, nestrămutate de secole. Au păstrat atașamentul față de aceste norme, dar nu și povestea propriei origini, pentru că nu au avut nevoia să se diferențieze de ceilalți. În primii ani de la anexarea Bucovinei, Imperiul Habsburgic a dispus dislocarea a numeroase familii de huțuli de Valea Putilei și colonizarea unor spații nelocuite de pe văile Moldovei, Moldoviței și Suhei din Bucovina de Sud, printre care și familia Lesenciuc, așezată în colonia germană Ferdinandstahl, devenită în timp satul Breaza. Interesat de dialogul intercultural din acest sat în care în 1918 existau zece etnii distincte, grupate în jurul celei huțule, am studiat raporturile dintre diferitele grupuri sau subgrupuri etnice și principale aspecte critice în aceste relații, printre care faptul că românii din satele vecine, fără putința de a distinge între vorbitorii dialectului huțul și ai altor dialecte slave, i-au etichetat pe huțuli ca fiind ruși, în timp ce huțulii au respins vehement ideea asocierii cu rușii3. Cu o memorie etnică pierdută, dar păstrând norme ale bunei conviețuiri într-un teritoriu multietnic și, totodată, libertatea care reprezintă principala valoare a locului, huțulii rămân o enigmă care nu poate fi descifrată prin niciuna dintre căile cunoașterii, nicidecum de știință (de istorie), dar posibil de expus, păstrând misterul asupra propriei identități etnice, prin literatură.
Tocmai experiența locului de naștere și, mai ales, a comunității de proveniență, cea huțulă, constituie sursa cea mai importantă a operei Mariei Matios. Scriitoarea născută în Roztochi devine prin ceea ce scrie cea mai puternică și distinctă voce a identității huțule și propune un roman de o frumusețe înduioșătoare având în prim-plan o comunitate imaginată din Huțulșcina, în pragul trecerii de la administrația habsburgică la cea românească. Presque jamais autrement4 este un roman în care frumusețea și cruzimea se împletesc cum se împletesc, de altfel, și firele narative ale unei povești care poate fi considerată o saga a familiei Tcheviouk (Ceviuc) și, prin extensie, a comunității huțule. Cu o proiecție multiperspectivală, ramificat epic și fluctuant cronologic, Presque jamais autrement expune o comunitate imaginată, un sat numit Tyssova Rivnia – în ucraineană, тисова рівня înseamnă „nivel de presiune” – care are o poziție similară pe hartă celui în care s-a născut Maria Matios, situat între Boznia și Bochkiv (Boșchiv), numele unor munți, primul din actualul Parc Național Vijnița, la sud-est, Roztochi, cel de-al doilea la sud de localitatea natală a Mariei Matios, în Gura Putilei. Poetica scriiturii sale e, înainte de tramă, aspectul cel mai important. O conștiință structurantă, extradiegetică, care lasă impresia că aparține însăși comunității huțule traversând timpurile, permite la un moment dat închegarea materiei textuale fluide. Fluiditatea e dată, pe de o parte, de poeticitatea romanului – Maria Matios a debutat ca poetă și a rămas cunoscută în literatura ucraineană în primul rând prin această calitate –: „Une obscurité et un silence surnaturels planaient sur Tyssova Rivnia et sur leur maison où régnait une douce chaleur./ Pas une âme./ Pas une brise./ Pas un hululement./ Pas un aboiement./ Seulement le froid qui semblait se rapprocher. Non, ce n’étaient pas ça. C’était comme si on avait senti l’haleine froide de la mort quelque part dans les environs.” (p. 31), pe de alta de o remarcabilă viziune asupra țesăturii textuale, însoțind lectorii în cele trei capitole care conțin episoade sfidând cronologia, dar plecând de la aspectele ordonatoare din cele trei capitole: vânătoarea, nunta și dragostea de dinainte de întemeierea familiei Ceviuc, dispuse în ordine invers cronologică. Acestor două premise ale fluidității textuale se alătură o a treia, inserția unei adâncimi fantastice care dă profunzime expunerii romanești, dar care este diferită de fantasticul latino-american provenind din credințele locuitorilor și individualizând astfel cultura, percepția lumii, suma de reprezentări și convingeri privitoare la înțelegerea ei. Parcurgând primul capitol, am crezut că personajul Odokia (Dotsia) va juca rolul de conștiință structurantă, preluând din sarcinile auctoriale și ducând la bun sfârșit constructul care lasă impresia unei complexe tapiserii. Ulterior, am avut tentația să caut în traiectul Marynkăi (Marynka la Pieuse, Cuvioasa Marinka) prin cele trei capitole parcursul ordonator. Marinca a rămas martorul tăcut și mărturisitorul deopotrivă, iar ceea ce s-a materializat în conștiință a fost însuși locul, capabil să exprime orchestral, prin cei care s-au născut și au crescut acolo, fără nevoia vreunui dirijor, o compoziție amplă pe care niciun prim solist nu și-ar fi putut asuma, apelând la acompaniament. Huțulșcina nu acompaniază, ci se exprimă plenar, prin toate vocile din corul antic, multe dintre ele tăcute la nivel individual: întâlnim în pagini un mut, cu un rol consistent în poveste, sau personaje care aleg să tacă până la un moment dat, spre exemplu tânărul muribund Dmytryk (Dmitric) sau chiar Marinca.
La finalul Primului Război Mondial, în această comunitate imaginată din Carpații de Nord, Kyrylo Tcheviouk (Chirilo Ceviuc), capul familiei, decide să împartă averea celor trei fii rămași în viață după moartea mezinului Dmitric. Această împărțire între Pavlo, Andriy (Andrii) și Olesentiy (Olesentii) produce nemulțumiri și, în timp, are efecte dramatice asupra mai multora. Tragedia uciderii mezinului Dmitric nu este elementul declanșator într-o ordine a consecințelor faptelor, în parcursul epic din constructul multietajat intitulat Presque jamais autrement. Țesătura epică se încheagă plecând de la destine deturnate și de la decizii care schimbă radical parcursul unei linearități epice așteptate, căutate. Felul în care faptele se angajează în producerea consecințelor ține mai degrabă de o distribuție pe care doar ramura matematicii numită teoria catastrofelor o poate explica. În sistemele dinamice complexe, evenimentele catastrofale produc schimbări majore ca urmare a unor fisuri sau discontinuități, iar predictibilitatea consecințelor este imposibilă. Să revenim la datele tramei epice din Tissova Rivnia de la începutul secolul XX. Un spațiu cultural cu identitate etnică și religioasă asumată, presupunând o serie de conexiuni interculturale și toleranță etnică (întregul areal huțul se caracterizează prin acest soi de neamestec, bună vecinătate și conviețuire), personaje de origine evreiască, românească ori grecească contribuie la reconfigurarea funcționalității organice complexe într-o desfășurare lineară. În acest parcurs, efectele administrațiilor diferite se resimt în timp. Tinerii huțuli sunt trimiși în război să lupte de partea Imperiului Austro-Ungar, deși comunitatea, imună la forma de administrare, continuă să își gestioneze singură problemele. Linia frontului împarte comunitatea huțulă din Carpații de Nord și o supune unor traume greu de descris. Complexitatea organică huțulă iese din parcursul linear al unei istorii în care se resimte nostalgia anilor de pace. Odată cu întreaga societate care intră în război pornind de la semnalul declanșator al uciderii prințului moștenitor al tronului Franz Ferdinand, un împătimit de vânătoare prezent în Bucovina, unde va fi ghidat de Ananyi Tcheviouk (Ananii Ceviuc), tatăl lui Chirilo – este splendid și puternic sugestiv din perspectivă etnopsihologică dialogul dintre cei doi, oferind prin simpla prezență dialogală a lui Ananii o lecție de cunoaștere și respect față de natura spațiului locuit –, intră fără voia ei și comunitatea huțulă. Undeva în pagini, rupt de parcursul epic, dar absolut necesară ca inserție, apare o notă explicativă a unui oficial austriac, șeful jandarmeriei locale, care prezintă factualitatea și consecințele potențiale: „Les relations politiques pacifiques entre la couronne d’Autriche et la Serbie touche à leur fin. Le gouvernement impérial a été contraint de lancer un ultimatum à la Serbie. Il y a également des tensions du côté de nos frontières avec la Russie. La Russie pourrait entreprendre des actions inamicales, y compris des opérations militaires. Des actes de sabotage ont été rapporté dans différents comtés de la région. Au moindre soupçon de connivence de la population civile avec l’ennemi, ces actions seront examinées par les tribunaux militaires exclusivement.” (p. 141).
Amprenta istoriei mari asupra istoriei comunității produce discontinuitățile care lansează complexul dinamic huțul în desfășurarea efectelor catastrofice. Instalarea rușilor în regiune produce temeri: „Alors, quand en juin 1916 l’occupant vint s’installer à Tyssova Rivnia pour la troisiènme fois, même les enfants prirent peur” (p.140) și consecințe majore și de durată. Violul grecoaicei Teophila, soția lui Havrylo/ Hrytsko Keyvan (Havrilo/ Hrițco Cheivan), plecat la război, va determina, într-un joc al imprevizibilității consecințelor explicabil prin teoria matematică a lui René Thom, uciderea lui Dmitric și falsificarea înscrisului notarial privind moștenirea familiei Ceviuc. Nici o consecință cauzală directă nu există între aceste evenimente, ci doar un set de fapte declanșate într-o logică în care, peste constrângerile culturale ale comunității, peste normele restrictive asupra femeilor huțule, se suprapun legile nescrise ale războiului care mutilează comunitatea. O conștiință a gravității faptelor, depășind logica înțelesului primar, a așază pe Teophila în fața icoanei Maicii Domnului, într-o rugăciune a neputinței: „Teophila sortit lentement du baquet. Et, encore toute nue, elle alla se placer devant l’icône de la Mère de Dieu. L’eau coulait le long de son corps et une flaque transparente se forma autour d’elle, comme si cette femme dévorée par la peur était soudain entournée d’un mur de pierre ou d’une mince clôture de sarments./ De quoi voulait-elle se protéger ?/ Des gens pareils à elle ?/ De la réprobation publique ?/ De la lapidation ?/ Du dernier supplice ?/ Teophilla ne ce souciait de rien de tout cela. Elle restait là, muette et figée, exposant sa honte, mais pour la première fois elle n’éprouvait aucune gêne à être nue./ Depuis la naissance du soleil, jamais elle n’avait vu son propre corps nu./ Surtout en plein milieu de la maison./ En plein jour.” (p. 141).
Constrângeri de naturi diferite resimt și celelalte personaje feminine de o putere a tăcerii și asumării sorții tragice cum numai marile personaje ale tragediei grecești au avut. Petrounia sau Marinca, fiecare dintre ele purtând stigmatul dragostei neîmplinite, prima prin uciderea lui Dmitric, cea de-a doua prin ruptura de Chirilo, sunt figuri tragice. Cea din urmă va primi și dezlegarea Cassandrei, ori starea de voyance a unui Aureliano Buendia. „Puis, un jour, Marynka eut la révélation suprême : elle savait ce qui arriverait le lendemain à chaque habitant du village. Mais, étrangement, cela ne fonctionnait pas pour Kyrylo et sa famille. Depuis, elle ne sentait bien, Elle n’était pas tourmentée par la vision des malheurs qui arriveraient à celui qui avait failli l’envoyer dans une autre monde. Que l’homme se réjouisse si Dieu a donné de la joie. Kyrylo le méritait. Ses enfants aussi./ Pour le reste, Dieu jugerait./ Et Marynka serait punie pour eux tous./ En effet, que pouvait-elle faire dans ce monde qui l’avait privée de toute utilité, si ce n’était et endurer les malheurs des autres ?” (p. 137).
Într-un asemenea fel se deschide dimensiunea fantastică a unei povestiri dintr-un Macondo închis și autosuficient, intitulat Huțulșcina, purtând în text numele inventat Tyssova Rivnia, în care intrigă nu poate fi decât discontinuitatea în dinamica sistemului prea complex, ieșit de sub punerea în aplicarea a normelor sale tradiționale, oricare dintre cele care conduc la tragedia umană și la rezistența prin figurile triste și grave ale unor femei care continuă să întemeieze. Undeva în text, încă la începuturile lui, o lege aparent ilogică explică organizarea catastrofală a lumii, inclusiv a celei huțule: „Le monde est toujours le même : les uns tues les uns pendant que d’autres en aiment d’autres. Et d’autres encore détestent ceux qui aiment./ Et ni les premiers ni les seconds ne peuvent faire face./ Ni à l’amour./ Ni à la haine./ Et il n’en va presque jamais autrement” (p. 15).
Dincolo de această lege, de țesătura de fapte care amintește de covoarele huțule cu flori mari și roșii țesute pe fond negru (pe câmp negru, cum s-ar spune), de scriitura complexă, non-lineară, cartea Mariei Matios are meritul de a reface, într-o bogăție coloristică remarcabilă, o cultură aproape dispărută. Obiceiurile de nuntă și costumele, mâncărurile prezentate într-o suită de arome în efect sinestezic rar întâlnit, practicile religioase și cele păgâne, sărbătorile și habitusurile locului, practicile lingvistice și bogăția expresiilor – m-am bucurat să pot citi și înțelege toate acele cuvinte huțule incluse în glosar, dincolo de granița administrativă care separă comunitatea huțulă din Bucovina de Nord de cea din Bucovina de Sud – întregesc o imagine a unui complex etnic care nu a avut parte până la Maria Matios de o asemenea reflectare literară.
Recomand, pentru frumusețea scriiturii și pentru apropierea de comunitatea din Carpații de Nord, descoperirea acestei cărți în limba română. Presque jamais autrement este un roman remarcabil și întemeietor.

 

 

Note
1 Mihai Eminescu. (1876). [„Se vorbește că în Consiliul…”] – de Mihai Eminescu [17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]. Conferință publică a lui Eminescu pe tema România și Austro-Ungaria publicată apoi în Curierul de Jassi (Iași).
2 Alexey G. Nikitin, Igor T. Kochkin, Cynthia M. June, Catherine M. Willis, Ian Mcbain & Mykhailo Y. Videiko. (2009). Mitocondrial DNA Sequence Variation in the Boyko, Hutsul, and Lemko Populations of the Carpathian Highlands. Human Biology. 81(1): 43-58.
3 Adrian Lesenciuc. (2015). Comunicare interculturală în satul românesc. București: Editura Academiei Române.
4 Maria Matios. [2007] (2024). Presque jamais autrement. Traduit de l’ukrainien par Nikol Dziub. Paris : Les Éditions Bleu et Jaune. 180p.