Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Discursul social despre valorile naționale. Generația #

Discursul social despre valorile naționale. Generația #

Cultura poate fi privită ca un set de semnificații perpetuate istoric, îmbrăcate ulterior în simboluri, la rândul lor vehiculate printr-un „ansamblu de texte mozaicate” (Clifford Geertz), printr-un discurs social pregătind transferul de valori generațiilor următoare. Acest discurs potențează anumite forme și elemente simbolice și le obstrucționează (în baza unor ideologii, de regulă politice), pe altele. Luând în calcul perioade lungi de timp, întregul tezaur axiologic este perpetuat prin discursul social. În secțiuni prin societate de durata deceniilor, unele valori sau clase de valori, indiferent de tipologia lor, sunt prezentate cu lumina focalizată pe ele, în timp ce altele sunt menținute în zonă de penumbră. În societățile în care ideile sociale formează clustere mai ușor de definit ideologic decât axiologic, unele valori sunt ocultate sau, chiar, atacate sistematic. Pentru a înțelege mai bine această situație, în care se produce ocultarea valorilor și, implicit, repoziționarea întregii societăți, ar fi utilă o privire piezișă prin secțiunea ultimelor două decenii în așezarea post-tranziție a României democratice. 
Cultura română moștenește un parcurs distinct al propriei deveniri. Ea nu poate fi înțeleasă decât în contextul devenirii sale, somnului întârziat în premodernitatea conservatoare, modernizării în puseuri și continuei alinieri, asimptotice, în raport cu un Occident care încă își permite să-și aleagă direcția devenirii. Dar, în contextul globalizării accentuate, membrii societății românești a începutului de mileniu sunt supuși unor continue forme de interogație despre propria identitate, posibil a fi definită printr-un set de stadii intermediare de la identitatea individuală la identitatea antropologică a speciei, cu accent pe stadiile european sau global. Dominante în societatea românească sunt, evident, discursurile europeniste și globaliste, dar, tocmai această focalizare asupra unui stadiu identitar insuficient activat este ceea ce produce o primă reacție în raport cu necesitatea reală de discurs public, focalizat pe un anumit set de valori. Și, cum într-o societate a identităților multiple, nici măcar identitatea nu presupune răspunsul univoc, ci o amplitudine mai ridicată a semnalului identitar în raport cu un anumit tip de comunitate în detrimentul altora, simplele rezultate cantitative ale măsurării identității asumate dau bătăi de cap. În ediția a III-a a lucrării Nihil obstat. Elemente pentru o teorie a națiunii și naționalismului1, cunoscutul sociolog și geopolitician român Dan Dungaciu trage un prim semnal de alarmă pe marginea acestei neconcordanțe: 

În ultimul Eurobarometru accesibil, din 5 martie 2017, de pildă, la întrebarea „Cum vă vedeți în viitor: numai european, european și național, național și european, numai național?”, rezultatele sunt următoarele: numai european 2%; european și național 7%; național și european 54%; numai național 35%. Constatăm, unii dintre noi nedumeriți, chiar stupefiați, că doar 2% dintre cetățenii europeni se simt europeni și numai europeni, iar aproape 90 % dintre cetățenii europeni se simt, în autoidentificarea lor identitară, (și) naționali. Și aici apare o interogație evidentă. Discrepanța care există, din punct de vedere atitudinal, dintre discursul unei elite intelectuale și populație este unul dintre elementele cele mai fascinante ale domeniului. O discrepanță care trebuie recunoscută, cercetată și asumată. Până la urmă, cei care vorbesc „în numele Europei și numai al Europei” vorbesc în numele a (doar) 2% dintre cetățenii continentului… Ridicol de puțin (pp.11-12). 

Societatea românească este, așadar, supusă unui discurs europenist și globalist, al unei elite care în cel mai fericit caz nu reușește să identifice proiecția identitară a publicului, în timp ce publicul continuă să producă semnificații perpetuate istoric, în clustere care continuă să aibă drept nucleu valorile naționaliste. O posibilă explicație avant la lettre, valabilă în contextul în care conceptul de cetățean este erodat și golit de conținut, în care cetățeanul este bulversat de amestecul nestructural de argumente (logoi) și locuri (topoi), o dăduse deja Giovanni Sartori2: comunitatea organică redevine, în acest context, nucleul identitar. 

[…] de fiecare dată când o suprastructură (națiunea, imperiul sau altceva) se destramă, noi ne întoarcem inevitabil la infrastructura primordială pe care grecii o numeau koinonía, şi reapare nevoia de a regăsi o Gemeinschaft, un liant pe care-l „simțim” şi care – cum spuneam – ne leagă şi ne angajează (p.39). 

Dar comunitatea ar trebui să fie, în mod egal, și elementul de referință în discursul social. Însă discursul social românesc, de exemplu, sub masca unor teme precum corupția, produce mesaje care au legătură directă cu sistemele autohtone de valori, cu simbolurile care îmbracă semnificațiile culturii. Discursul social românesc, foarte vocal, se autoidentifică prin termeni relativ democratici, dar care contribuie la erodarea proiecției autohtone. În limitele acestui discurs, biserica și sistemul educațional românesc sunt țintele predilecte. Chiar dacă vocea tăcută a populației s-a exprimat prin valul de semnături pentru interzicerea căsătoriilor homosexuale, discursul public continuă să se situeze pe poziții contrare; drept contraargumente sunt aduse scandalurile supradimensionate mediatic pe marginea cazurilor de homosexualitate în rândurile preoților. Apoi, în raport cu construcția Catedralei Mântuirii Neamului, discursul social românesc aduce în contrapondere lipsa spitalelor, ca și cum între spitale și lăcașele de cult ar exista o condiționare directă, ca și cum cele două instituții ar constitui polii unei aceleiași proiecții axiologice a societății. Nu în ultimul rând, sunt construite prin discursul public pseudo-proiecții autohtone (a se vedea clipul trupei Taxi, Despre smerenie, și pleiada de personalități publice care și-au unificat vocile în expresia: „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”), chiar dacă împotriva normalității inserției acestora au existat și reacția publicului, și replica reprezentanților bisericii, dar și cea a elitei intelectuale care nu caută neapărat și reverberația mediatică. Cât despre școala românească, de la vocile politice care au afirmat că sistemul educațional românesc „scoate tâmpiți” până la continua campanie mediatică de promovare doar a aspectelor negative decupate din viața școlii, putem constata o acțiune concentrată de demantelare a ceea ce se identifică cu semnificațiile perpetuate istoric ale culturii române. 
Ce exprimă, într-un asemenea context, societatea civilă? Rosturile ei, pentru a se constitui ca atare, sunt de a se situa firesc în triada politică a societății moderne, alături de stat și etnicitate. Supralicitând pe marginea libertății, asocierii voluntare și pluralității, societatea civilă românească este una care se desprinde de valorile etnicității: 

Problema societății civile aici, la intersecție, își are sediul. Relația ei dublă cu etnicitatea și statul, relație deopotrivă istorică și contemporană, indică dificultățile ce apar în procesul de deetnicizare (denaționalizare) a societății civile. Aceasta nu se poate produce decât în momentul în care sursa consensului profund al societăților e înlocuită cu o alta. Căci simpla ei ocultare sau contestare nu poate fi suficientă, notează Dan Dungaciu (idem, p.387). Or, în condițiile în care societatea civilă își construiește discursul tocmai împotriva valorilor naționale și instituțiilor aflate pe primele locuri ale încrederii românilor, fiind mai degrabă prietenoasă marginalului, ea nu poate fi situată decât în prelungirea „internaționalismului” de sorginte marxistă. Căci cei mai mari dușmani ai marxismului au fost religia, „opiumul popoarelor”, și naționalismul. Societatea civilă românească se definește exact pe aceste două coordonate; ea se pronunță împotriva religiei și naționalismului, eșuând în însăși rațiunea ei de a fi: „Nu poți să te declari «societate civilă» a nimănui și de nicăieri, definindu-te, mai mult, în răspăr cu majoritatea spațiului pe care pretinzi că îl reprezinți”, subliniază Dungaciu (p.400). Ciudat este că, ocultând valori autohtone și situându-se împotriva voinței națiunii, societatea civilă este nevoită să se exprime public împotriva stângii, ea însăși, militând sub semnul #, fiind o alternativă de stânga, profund marxistă în fibra ei. 
Capitalul lui Marx se întoarce… este numele (premonitoiu?) al unei cunoscute piese de teatru semnate de dramaturgul brașovean Cornel Teulea și, din nefericire, și numele sub care se produce realitatea discursivă a unei voci multiple, de factură althusseriană, a societății civile românești, în plină Generație #. Iar acest discurs marxist își găsește maxima expresie în câmp virtual, prin intermediul mai tinerilor scriitori și artiști români, pentru care „conștiința de clasă” a fost înlocuită cu „conștiința de generație”.  

Note
1 Dan Dungaciu. (2018). Nihil obstat. Elemente pentru o teorie a națiunii și naționalismului. Ediție revăzută și adăugită. Brașov: Libris Editorial. 489p. 
2 Giovanni Sartori. (2007). Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism: Eseu despre o societate multietnică. București: Humanitas.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg