Prin scrieri originale, preocupate programatic să înțeleagă starea și evoluția umanității, Școala de la Frankfurt este în istoriile filosofiei și ale științelor sociale, iar teoriile ei se studiază în universitățile și institutele de științe sociale de referință de pe glob. Ea a marcat durabil viața intelectuală și cultura din Germania, SUA, Franța și multe alte țări.
Nu există școală relevantă de filosofie, economie, estetică, sociologie, drept, psihologie, comunicare, lingvistică, chiar de teologie, care să nu se raporteze la scrieri semnate de Horkheimer, Adorno, Marcuse, Fromm, Pollock, Benjamin, Neumann, Habermas. Ele au explorat lumea într-o manieră proprie și profundă, cu concepte și teoreme noi, ce nu pot fi ocolite de cel care dorește cunoaștere. Pariul fundamental al Școlii de la Frankfurt – libertatea inalienabilă și drepturile imprescriptibile ale ființei umane sunt condiție sine qua non a unei vieți demne de om – i-a întreținut vigoarea.
Nicio altă școală de gândire nu a desfășurat în istoria ei atât de intense și dese controverse cu alte curente. „Vive le Streit!” – titra într-un comentariu elogios Pierre Bourdieu. Școala de la Frankfurt a întreținut polemici ardente cu pozitivismul, raționalismul critic, existențialismul, marxismul dogmatic, funcționalismul structural, noua metafizică a subiectivității, relativismul. Cei care au alimentat nazismul au întâmpinat din partea școlii o respingere energică. Stalinismul a fost criticat necontenit. Cedările de la valori democratice au fost combătute prompt.
Acest profil orientat spre analiza situației date a umanității și critica acesteia, ca și spre critica justificărilor, au pus Școala de la Frankfurt în situații nu odată dificile în contextele politicii. Dar și istoria ei probează că „spiritul”, cum spunea Hegel, este viu și nu poate fi înfrânt.
Astăzi – pe fondul creat de criza economică a acestor decenii, pandemia începută în 2020 și războiul început în 2022 – sunt tot mai evidente scindarea lumii și, totodată, dezorientarea într-o lume devenită oricum nesigură. În urma alegerilor prezidențiale americane din 2020, în care s-a ajuns la una dintre cele mai largi și eterogene coaliții de forțe din istorie, unele grupuri politice cer satisfacție pentru vederile lor. Radicalismul acestora în a înlocui fundamentele civilizației moderne, printr-o nouă corelare a erosului și rațiunii, și de a liberaliza moravurile și a schimba până și sexul oamenilor și, deci, natura dată fiecăruia, profitând de mijloacele fără precedent oferite de genetică și informatică, stârnește discuții.
Nu s-a lămurit deocamdată, precis și riguros, emergența acestui radicalism – el venind din direcții multiple, pestrițe. Au început însă analizele lui metodice, dincolo de simple impresii mediatice, și clarificarea resurselor sale intelectuale.
Radicalismul vine dintr-o supralicitare a criticii convertirii bunurilor vieții, de la resurse de materii prime, trecând prin mijloacele și condițiile de trai ale omului, la aerul din jur, în simple obiecte de valorificare comercială. Este supralicitată, în alte cuvinte, critica societății concurențiale, a capitalismului, în termeni de fetișism al mărfii, cu toate implicațiile ei.
Această critică merge până acolo încât însuși raportul de posesie a suprafețelor pământului este gândit dincoace de raportul de proprietate – ca un raport de profund atașament. Cum spune elocvent scriitoarea Leanne Betasamosake Simpson, populațiile de băștinași, care au fost izgoniți în anumite zone ale lumii de pe pământul lor, nu trăiesc realitatea actuală în termeni de retransfer al proprietății, ci ca recuperare a ceea ce era parte a vieții lor, ca însăși cultura lor pe Pământ. Eliberați de dominație, băștinașii vor să-și reia viața lor într-o lume împreună, ce nu se lasă dominată de lucruri.
Critica fetișismului mărfii și, cu aceasta, a convertirii oricărui bun în obiect comercial, nu este nouă. Ea poate fi găsită chiar dincolo de Fenomenologia spiritului a lui Hegel, în adâncimile istoriei creștinismului (Faptele apostolilor) și iudaismului. Mai aproape de noi, o găsim la misticii evului mediu german și eroii săi politici, precum Thomas Münzer, cu deviza „omnia sind communia (toate bunurile sunt comune)”, ca ea să devină o teorie proeminentă la Marx. Școala de la Frankfurt și-a asumat în formule noi teoria fetișismului mărfii, cu o înțelegere proprie modernității târzii.
Dar „Școala de la Frankfurt” și-a asumat faptul că o economie fără piață nu poate funcționa și ar fi o eroare istorică abolirea proprietății private. De altfel punctul ei de plecare a fost tocmai observația că este în pericol baza economică a libertății individuale, care este proprietatea privată. De aceea, o teză precum „avem nevoie de o ieșire nu numai din dominația factuală a orientării spre profit, ci și din dominația factuală a fixației proprietății” (Eva von Redecker, Revolution für das Leben. Philosophie der neueren Protestformen, Fischer, Frankfurt am Main, 2023, p.284), care este la baza radicalismelor actuale, nu este a Școlii de la Frankfurt, în ceea ce are mai propriu. Aceasta a criticat societatea concurențială, dar și-a asumat proprietatea privată și nu a propus abolirea sau relativizarea ei. Ea a rămas în cadrele liberalității ancorate în economia de piață și dreptul statului modern.
Sursele actuale ale tematizării proprietății private – adică ale respingerii dominației din societate, până la respingerea proprietății private – sunt altele. Nemijlocit sunt inițiative precum cele ale autorilor precum Francis Beal, cu propunerea de a schimba modelele de viață cotidiană, Cedric Robinson, care a privit istoria populației de culoare ca rezultat al unei concepții ierarhice asupra proprietății, Joa Tolentino, care a tematizat disponibilitatea persoanei la a deveni obiect al tranzacțiilor firmelor, Montserrat Galceran Huguet, care a cerut prioritate pentru dreptul la viață, Vanessa Eileen Thomas, care a căutat să redea vigoare feminismului, Emanuele Coccia, cu ideea că nu „rădăcinile”, ci altceva fac planta să fie viguroasă etc. Dintre filosofii care sunt revendicați de aceste curente în primă linie este vorba de Hannah Arendt, cu tema cedării din partea omului modern față de „societatea de masă”, Simone Weil, cu teoria ancorării mai profunde a drepturilor, în „trebuințele” omului, Michel Foucault, cu diagnoza „societății disciplinare”, întemeiată pe controlul înzestrării naturale a oamenilor, Giorgio Agamben, care a acuzat faptul că pe fondul pandemiei oamenii ajung să mai aibă încredere doar în „viața biologică”.
Cunoscută prin analizele ei critice ale societății și influența ei largă, Școala de la Frankfurt este socotită, totuși, de unii sursa principală a radicalismului. În fapt, ea nu este asemenea sursă, chiar dacă unele dintre tezele unuia sau altuia dintre membrii ei sunt exploatate, după ce au fost rupte de ansamblul teoretic din care fac parte. Optica școlii este una inversă – aceea a promovării și, la nevoie, salvării umanismului modern bazat pe individualizarea vieții în societatea în care libertățile și drepturile fundamentale ale omului sunt temelia civismului. Propaganda, dintotdeauna și de azi, ajunge, însă, la distorsionări ale situațiilor.
Peste toate, „progresismul” actual susține o seamă de schimbări – ale naturii, inclusiv ale naturii umane și ale practicilor vieții. Dar diferența rămâne netă. În concepția Școlii de la Frankfurt, reprezentată ca atare, orice progres presupune raportarea la întregul societății. Este opțiunea hegeliană fundamentală a concepției școlii! „Progresismul” nu ajunge la asemenea abordare. De aceea, Școala de la Frankfurt este mai curând la distanță de „progresismul” actual, care vine mai degrabă pe temelia unui liberalism libertarian – al neoromanticului Emerson, cu tema schimbării naturii, și, mai nou, al lui Michel Foucault, cu apelul la ieșirea de sub ampriza puterii, fiind corifeii lui.
Dincolo, însă, de orice considerent, este evidentă și în acest context anvergura școlii și a impactului ei în istorie. Dar lucrurile se cuvin lămurite fără rest. Oricare ar fi deznodământul, susținut, firește, de probe, al competiției curentelor de gândire, este de constatat un fapt relativ nou în istorie: filosofiile nu se dispun în forma „preluării și depășirii”, concepută de Hegel, chiar dacă în subiecte și teme determinate una poate ajunge la soluții superioare alteia. În ceea ce privește opțiunile profunde, ele rămân să concureze mai departe în realitățile vieții oamenilor. Și Școala de la Frankfurt concurează per acest teren.
Cunoașterea scrierilor Școlii de la Frankfurt este profitabilă în sine pentru orice cultură reflexivă. Mari fragmente și corelații hotărâtoare ale realității devin astfel accesibile înțelegerii. Parcurgerea acestor scrieri este un bun indicator al gradului de rafinare a interogațiilor dintr-o cultură filosofică, științifică, artistică sau pur și simplu civică.
Atunci când o cunoștință, o teorie, o concepție este capabilă să-și administreze sieși critici pe care le administrează altora și să treacă examenul, ea nu poate fi ocolită fără pierderi. Școala de la Frankfurt conține o critică inclusiv de sine. Aceasta i-a alimentat spiritul inovativ și creativitatea. Nici nu este posibilă înțelegerea lumii în care trăim fără să intri în atingere cu deloc comodele întrebări puse de reprezentanții Școlii de la Frankfurt, să examinezi răspunsurile lor, să le adopți sau să iei distanță și să înveți din experiențele lor.
Școala de la Frankfurt a elaborat o filosofie, a construit științe sociale, a lansat cercetări și a efectuat cercetări factuale și teoretice sub titlul specific de „teoria critică“. Bazele ei au fost puse în anii treizeci, la Institutul de Cercetare Socială creat în 1923, pe lângă universitatea din oraşul de pe Main. Sub conducerea energică a lui Max Horkheimer (1895–1973), un grup de tineri, care absolviseră diferite universități și specialități, a lansat, în 1932, cercetarea interdisciplinară a destinului individului în condițiile declinului liberalismului clasic, din punctul de vedere al șanselor de promovare în continuare a idealurilor moderne de libertate.
Azi se perorează din nou, cu informații sumare, despre Școala de la Frankfurt – așa cum o făceau unii, e drept marginali, în contextul mișcărilor studențești din SUA, Europa și alte țări. Școala era socotită în 1968 la originea unor mișcări radicale de schimbare a societăților și era chemată să se oprească, chiar dacă probele erau firave. La aceste perorații se poate răspunde, cu bune argumente, că Școala de la Frankfurt a fost și este o conștientizare a crizelor, nu, însă, un program politic practic. Ea a rămas mai degrabă la critica realităților, reticentă la angajări politice fără rezerve principiale.
Radicalismul nu este, desigur, convenabil, unul din pericolele lui fiind destrămarea civilizației însăși și, cu aceasta, chiar a acelui cadru în care critica se poate manifesta nestingherit. Dar nimeni nu poate contesta crizele existente și nevoia de schimbare a societăților actuale, nici nevoia de a lămuri ceea ce este și perspectivele, în mod lucid și critic. Numai că, mai mult decât ieri, se invocă azi Școala de la Frankfurt fără a i se fi citit scrierile, profitându-se însă de tendințele existente de favorizare a clișeelor propagandistice.
Oricum, nu se face față falsurilor și aproximărilor despre ceva sau cineva decât revenind la obiect. În acest caz, la ceea ce a fost, a produs și a lăsat în urmă Școala de la Frankfurt. Luarea în seamă a realității este oricând, nu doar în ordine etică, superioară, realitatea fiind instanța ultimă la care, ca oameni, putem apela. Cu ceea ce este convenabil și cu ceea ce este criticabil. De aceea, pledoaria genuină a acestei cărți este la realism, la fapte, la ceea ce oamenii trăiesc, la critică argumentativă, știind că, pentru omul integru, multe sunt negociabile, nu însă adevărul și dreptatea.
Este de spus din capul locului, în mediul discuțiilor actuale, că poziția generală a Școlii de la Frankfurt în constelația ideologică a ultimului secol, în fapt a epocii pe care o trăim, este aceea a unui liberalism periclitat, a unui „liberalism în situație de graniță”,concentrat, teoretic, asupra lămuririi destinului individului în istoria contemporană. Acesta a fost abordat cu mijloacele unei culturi moderne, temeinic stăpânite și inovative. Școala de la Frankfurt nu a părăsit niciodată această poziție, chiar dacă, în opoziția la nazismul anilor treizeci, a apelat la resurse de gândire ale tradiției socializante din Europa și a reacționat la evoluțiile postbelice spre închidere socială, apelând, prin unii exponenți, la un radicalism neoromantic.
De-a lungul istoriei ei, ce se apropie de un secol, reprezentanții Școlii de la Frankfurt au pus tratarea problemei destinului individului în legătură cu fapte istorice circumscrise, ținând de istoria tumultuoasă a acestui timp, pe care le-au interpretat într-un fel propriu. Anume, monopolizarea economiei, începută deja la încheierea secolului al XIX-lea, a fost interpretată ca eroziune a bazelor economice ale libertății individuale; preluarea de către stat a unor pârghii economice, odată cu New Deal-ul american al anilor treizeci, a fost privită ca indiciu al trecerii sistemului social sub protecția directă a factorilor suprastructurali şi al stabilizării durabile a sistemului concurențial; trecerea la totalitarism a unor state europene în anii treizeci ar denota existența unor factori de mediere între criza din societate şi conştiința politică, ce permit manipularea nemulțumirii; aplicarea revoluției tehnico-ştiințifice în producția de bunuri, ce lua avânt la sfârșitul anilor treizeci, care antrenează producția de masă şi creşterea economică, ar face ca aceasta din urmă să nu mai depindă de nevoile pieței; creşterea economică ar genera, prin mecanisme de manipulare şi condiționare a conştiinței, înseşi nevoile şi ar favoriza astfel dezvoltarea conformismului pe seama spiritului critic al liberalității clasice; odată ce se trece la scientizarea organizărilor, modernitatea ar lua un curs nou, în care afirmarea specificului uman în viața oamenilor ar ceda imperativelor administrative de menținere a sistemului; științele au permis stăpânirea crescândă de către oameni a naturii, dar prin aplicarea care se face a științelor s-ar ajunge ca oamenii înșiși să fie stăpâniți.
Cu siguranță, Școala de la Frankfurt a captat în tematizările ei ceea ce a afectat cel mai mult destinul individului în societățile avansate ale ultimului secol și, prin implicație, în alte societăți. Unele dintre interpretările ei au intrat deja în cultura generală a noilor generații, chiar dacă puțini cunosc autorii acelor interpretări. Abordarea multor teme ale vieții umanității actuale, începând cu libertățile, dreptatea, justiția, creativitatea, a fost inițiată în cadrul școlii.
Ca orice abordare, și abordarea Școlii de la Frankfurt are concurenți, poate suscita discuții și a trebuit să fie modificată. Și această abordare este susceptibilă de critică, aidoma oricărei alta. Această abordare a fost însă mereu una organizată, dar principial deschisă spre învățare din noi experiențe.
Anticiparea cea mai profundă a Școlii de la Frankfurt a fost aceea că o dezumanizare a vieții va marca deceniile ce urmează și îi va crea omenirii dificultăți câtă vreme rezolvarea generală – un umanism deschis la realitățile lumii și o democratizare ce permite persoanei conștiente de irepetabilitatea vieții să se manifeste – va fi atacată, falsificată sau, oricum, evitată. Școala a argumentat că oricâte expediente se vor găsi, nu există soluție în sistemele ce cresc în complexitate ale timpurilor noastre în afara unei democrații efective, mature.
Tinerii reuniți la înființarea Institutului de Cercetare Socială de pe lângă Universitatea din Frankfurt am Main, din 1932 încoace, în care a luat startul Școala de la Frankfurt, aveau diferite ascendențe ale gândirii. Unii, precum Max Horkheimer, în pesimismul metafizic al lui Schopenhauer, alții, asemenea lui Theodor W. Adorno, în Kierkegaard şi Hegel. Unii, cum era Herbert Marcuse, descindeau din mediul neohegelianismului și al fenomenologiei lui Heidegger, alții, ca Walter Benjamin, din cercurile neokantienilor. Erich Fromm venea din mediul psihanalizei lui Freud. Unii, ca Franz Neumann și Otto Kirschheimer, veneau din cercul lui Carl Schmitt. Toți veneau din școli filosofice sau de științe sociale (istorie, economie, drept, psihologie, antropologie etc.) consacrate, de prim plan ale lumii de atunci, în care Germania și Europa mai conduceau elaborarea de viziuni.
În timp, cel puțin până azi, Școala de la Frankfurt este reprezentată, cu scrieri competitive la cel mai înalt nivel al culturii universale, de trei generații. Prima a fost reunită în jurul lui Max Horkheimer, a doua l-a avut pe Jürgen Habermas ca vârf de rezonanță mondială, a treia are în Axel Honneth exponentul cu cea mai mare notorietate. Discipolii sunt, firește, tot mai mulți și răspândiți azi pe glob, iar dintre ei se anunță deja noi personalități creative, cu realizări originale, de anvergură.
Cei care au fondat școala și au format la începutul anilor treizeci prima ei generație s-au întâlnit în intenția de a cerceta destinul individului în modernitatea ce intra în crize. Ei aveau o vastă cultură, începând cu o temeinică cultură științifică. În condițiile crizei zdruncinătoare a timpului, ei aveau și convingerea importanței operei lui Marx ca bază a teoriei societății moderne, fără să facă dogmă din această idee și din opera însăși. Exponenții şcolii nu au agreat Manifestul Partidului Comunist (1848), clasica și cunoscuta căutare de către Marx și Engels a unei alternative politice la capitalismul timpului, dar au participat la valorificarea teoriei înstrăinării din Manuscrisele economico-filosofice (1844), ale lui Marx (1844), și a teoriei reificării, din Critica economiei politice (1859). Ei s-au opus leninismului, interpretării economiste a marxismului și stângismelor timpului în numele primordialității democrației. Totodată, ei au căutat să stabilească punți de contact între marxism, în interpretarea bazată pe cunoașterea integrală a scrierilor lui Marx, inclusiv a arhivelor culturii germane, şi alte concepții filosofice, precum „Lebensphilosophie“, fenomenologia, materialismul senzualist, psihanaliza.
Școala de la Frankfurt a atras atenția prima și cel mai clar, pe urmele lui Max Weber, că nu se poate rămâne la ceea ce a scris Marx, realitățile noi excedând tezele acestuia. Exponenții ei au arătat primii, cel mai clar, că în filosofia demnă de respect discuția începe cu cunoașterea efectivă a realității și a concepțiilor inevitabil diverse.
Ținta Școlii de la Frankfurt nu a fost niciodată urmarea unei tradiții de gândire consacrate sau a unui autor sau altul. Școala nu a fost niciodată simplu epigon. Ținta ei supremă a fost lămurirea asupra vieții trăite de oameni elaborând o filosofie nouă. Școala de la Frankfurt a argumentat în premieră și a reprezentat constant convingerea că umanitatea a intrat într-o situație istorică nouă, ce reclamă o filosofare și o filosofie nouă. Ea era interesată de adecvarea concepției la cursul istoriei și nu de urmarea dogmatică a vreunei tradiții. (Din volumul A. Marga, Școala de la Frankfurt în fața istoriei, Editura Meteor Press, București, 2023)