Un debut surprinzător, Perfect nemulțumită, al tinerei Irina Bruma 1, propune un mozaic de mici piese textuale de forme și dimensiuni diferite, asumate ca proză scurtă și foarte scurtă. Sunt surprinzătoare prin profunzimea sugerată a detaliului în condițiile conturării unor simple suprafețe factuale sau a unor suprafețe de reflexie a sentimentelor într-un univers domestic, banal, cu rare ieșiri în afară. Și în cazul ieșirilor, același cadru urban recognoscibil, în care predomină Brașovul și Bucureștiul, e încărcat de atmosfera domestică, de ceea ce personajul – probabil același de vreme ce există o continuitate de trăiri, posibil diferit de vreme ce fiecare piesă textuală are viața ei individuală –, purtător al unor valori comune, continuă să decanteze și să prezinte drept decelerare a faptelor în raport cu norma axiologică deprinsă din educația de acasă. E o continuă raportare la un cadru ideal față de care realitatea prezintă un rest, care se rostogolește din proză în proză, amplificându-se în ciuda inocenței, bunelor intenții, sensibilității, frumuseții interioare a personajului. Ori, admițând această succesiune neîntreruptă în planul percepției și interpretării, Perfect nemulțumită poate fi citită în continuitatea introspectivă și de atmosferă a unui roman. Pe de altă parte, în lipsa unei asumate arhitecturi romanești și a continuității factuale, autoarea propune lectura ca „proză scurtă și foarte scurtă”.
Perfect nemulțumită e o culegere de texte în care e reliefată diferența dintre amintita normă și faptă, într-o societate care pune presiunea normei mai presus de spiritul ei. Probabil că acest decalaj aparent insesizabil între fapta în spiritul normei și norma constrângătoare a unor comunități în transformare, amplificată de statutul de femeie într-o societate perfect masculină și de cel de basarabean stabilit în România, odată devenit fisură într-un mecanism social închipuit în perfecțiunea rulajului, produce o stare de disconfort interior, alimentată de teama de a nu greși, de excesul de precauție în raport cu detaliile. Iată un exemplu de disonanță cognitivă – starea de nemulțumire perfectă e generată tocmai de tensiunea interioară produsă într-un asemenea proces la nivelul raportării conținuturilor la o normă de grup prea constrângătoare – referitoare la modul în care o simplă expresie, caracterizată în primă ipostază de predominanța funcției poetice, în cel de-al doilea de cea a funcției referențiale după Roman Jakobson, produce procese de conștiință în ceea ce privește modul în care va fi perceput nivelul de cunoaștere a limbii: „Știe că expresia lumina pătrunde în cameră oblic (a) este mai literară decât expresia lumina pătrunde în cameră într-un unghi ascuțit (b) și că ar fi în avantajul ei să o folosească pe prima. Însă la fel de bine știe că a doua expresie redă mai bine modul în care ea gândește lucrurile și folosește cuvintele: un mod foarte exact de transmitere a informației, modul folosit de cei care vorbesc o limbă învățată târziu, învățată abia la maturitate. Dar mai știe și că un text este evaluat după alte criterii decât fidelitatea față de mecanismele de adaptare ale unui imigrant. Are următoarea dilemă: să facă alegerea potrivită sau să lase o fisură, cu bună intenție, care poate fi interpretată drept o scăpare neglijentă?” (Redactare, p.70).
Pentru a putea exploata literar decalajul produs de acest soi de disonanță cognitivă în care trăiește, Irina Bruma alege să redea la persoana a treia, din perspectiva omniscientă a unui autor care poate să pună în balanță norma exterioară nu atât de constrângătoare cu problemele de conștiință puternic constrângătoare ale raportării la normă. Există în această proiecție două surse de disonanță: prima, generată de conștiința ultrasensibilă a celui care a încălcat cu bună știință norma, acționând în spiritul unei raportări la constrângerile de natura practicii învățate în familie, fisura generând procese interioare în ciuda faptului că e aproape insesizabilă, iar a doua produsă de o extrem de precisă respectare a normei în spiritul ei, a planificării tuturor aspectelor posibil de planificat, pierzând tocmai bucuria de a trăi, ceea ce amplifică, încă o dată, fisura. În cel de-al doilea caz, situațiile par fără ieșire: „Zice, vreau să am mai mult concediu și să merg mai des în călătorii, dar pentru asta trebuie să muncesc mai mult. Cum să merg mai des în concediu dacă muncesc mai mult?!” (Proces, p.11) sau „Toate lucrurile din apropiere îi indică faptul că se află acolo unde se află. Toate lucrurile par să o strige pe nume și să-i zică: ești în vacanță! […] Și totuși, este incapabilă să fie prezentă acolo unde se află” (Studiu de caz, p.49). Sursa acestor stări de nemulțumire (și confuzie) e, așadar, ultraperfecționismul, iar procesul autoanalitic amplifică fiecare dintre diferențele sesizate. Există, apoi, o comparație structurală cu el, partenerul de viață, care vede mult mai relaxat realitatea imediată, care se raportează, cel puțin la nivelul aparenței, la un alt fel de a cântări gradul de impunere. În cazul personajului central, impunerea e dată nu numai de norma convenită social, ci și de o temere de profețiile mamei – nicidecum de profețiile autorealizatoare, pentru că, în fapt, e vorba de nivelul scăzut de stimă de sine al personajului autoconstrângător – care se dovedesc a fi simple superstiții. Dar, pentru ca nivelul de tensiune să fie menținut cel puțin în scop literar, această unitate perceptivă este întreținută și de astfel de impuneri (Maternitate, p. 13).
Totuși, nu încercarea de explicare a proceselor psihice și a faptelor constituie intenția noastră. Odată identificată sursa diferențelor dintre graficul evoluției personajului și asimptota normei, ceea ce ne interesează este procedeul artistic prin care ultraperfecționistul personaj este redat în haine literare, nu ca subiect al psihanalizei. Iar din acest punct de vedere, Perfect nemulțumită e o bijuterie prin însuși faptul că forța de sugestie este cea care conduce la conturarea interioarelor (domestice și umane), care produce implicarea lectorului observator, condus de autor pe culoarele acestor interioare, devoalându-i-se doar vagi senzații de contur. O bijuterie sugestivă este proza ultrascurtă Trei momente ale zilei (p.10), alcătuită din propoziții necanonice, cu o principală sugerată, în care tema e surclasată de remă, în care noutatea în producția enunțiativă nu mai depinde de un cadru comun de referință, deja proiectat: „Dimineața devreme, când soarele răsare și umple casa cu lumină crudă, orbitoare. Dimineața târziu, când trece de copacii care țin umbră, dar înainte să ajungă la blocurile din dreapta. Și seara, când, reflectat de câteva geamuri de la blocul din stânga, ricoșează direct pe podeaua din camera ei”.
Aceste bijuterii stilistice, care completează, suplinesc sau împlinesc un profil din mozaic textual, contribuie la proiecția luminii necesare asupra unei lecturi corespunzătoare a cărții, valorifică personajul prin expunerea în raport mai degrabă cu gândurile decât cu faptele, îi dau contur și, în relație cu partenerul de viață, cu mama ori cu alte personaje, ba chiar și cu obiectele casnice, ori cu copacii, curtea, vecinătatea, îl definesc într-un soi de inocență rarisimă în literatură. Mai mult, într-un discurs limpede, în care sugestia funcționează preponderent la nivel metonimic, nu metaforic, melancolia există și se insinuează, după cum susține și Bogdan-Alexandru Stănescu pe coperta 4 a cărții: „Scenele intime, relația candidă cu obiectele casnice, micile nesiguranțe, negocierile zilnice ale cuplului sunt semne exterioare ale inocenței care însă de rearanjează pentru a schița peisajul intern al melancoliei”, devoalând și ascunzând în egală măsură.

 

 

Note
1 Irina Bruma. (2022). Perfect nemulțumită. Proze scurte și foarte scurte. Chișinău: Editura Cartier. Colecția Rotonda. 80p.