Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Doamna din Apoldu de Sus (I)

Doamna din  Apoldu de Sus (I)

N-am să pot începe altfel. Pur şi simplu, nu pot. Deși va fi vorba despre un om deosebit ce mi-a fost mentor. Pe urmele căreia – fiindcă e o doamnă – m-am străduit să pășesc. Și nici măcar nu mi-a fost ușor accesul în preajma ei. A durat destul să mă îngăduie… Și a trebuit să-mi dovedesc seriozitatea și nu interesul de slujbaș la televiziune. Acel interes pentru lucruri spectaculoase din viața ei, așa cum deseori se practică în presă. Pentru care mulți, pe bună dreptate, nu au mare respect. Aşadar:

… Într-o seară târzie, zăbovisem mult, oricum prea mult, nu îndrăzneam să plec de la perechea aceea de oameni foarte vârstnici, aflaţi bine peste 90, care mă considerau prietenă. Dar, atunci, păreau să fi uitat că eram acolo. Lucia și Horia. Lucia Apolzan și Horia Stanca. În simbioza lor, ea era cea care-l îngrijea pe el, devenit orb de ceva vreme şi aproape ţintuit la pat. Numai că, de câteva zile, ei îi mergea din rău în mai rău şi acum se chircise covrig la picioarele patului. Cumva în diagonală cu el, care-o striga din ce în ce mai tare, mai speriat: „Luci, unde eşti, de ce stai departe, de ce nu vii lângă mine, de ce?!” Ea încerca, şoptit, să-l liniştească: „Sunt aici, nu pot să vin, Horia, sunt aici…” Și iar: „Dă-mi mâna măcar, Luci, dă-mi-o, mâna, Luci!”
Braţele li se întindeau unul spre altul, bâjbâind şi neajungându-se. Îmi păreau, bizar, două gâturi lungi de păsări. Cocori însetaţi, căutând o apă ce se retrăgea din faţa lor. Oricum, brațe-ființe. Vii, cu viața lor, alta, decât a stăpânilor.
Brusc, nu ştiu cum mi-a venit şi nici de ce, fără să gândesc, m-am aşezat între ei şi am dat fiecăruia câte o mână de-a mea. Simţeam cum trec curenţi prin mine şi cred că tremuram uşor. El mi-a sărutat mâna, ea mi-a mângâiat-o, mi-au vorbit mult şi nu ştiu, nu mai ştiu nimic, niciun cuvinţel, decât că era atâta iubire, recunoştinţă, prietenie şi căldură în mâinile lor, teribil de reci. Reci. Asta o ştiu şi, parcă, o trăiesc încă, uneori. La un moment dat, mi-a fost teamă să nu simtă că în mâna lor e o alta, mai caldă, mai tânară, mai netedă, decât cea pe care o aşteptau, să nu se creadă înşelaţi, să nu o perceapă ca pe batjocura sorţii. Nici gând. Nu mi-au dat drumul decât târziu.
Peste câteva zile, două, ea a murit, peste câteva luni, puţine, şi el.
*
Lui, născut în 1909, la Vulcan, Hunedoara, frate cu poetul și dramaturgul Radu Stanca, fiu de preot, lui, Horia Sebastian Stanca, numit Bubu de către apropiați, i se spunea în lumea literară – „bătrânul cavaler al bunului simţ” și era unul dintre ultimii scriitori „purişti” ai literaturii române.
Ei, Luciei Florica Apolzan, născută în 1911 la Sibiu, dar coborând din Apoldu de Sus, orfană crescută de-o bunică, i se spunea de către etnologi… „Doamna Carpaţilor”. Și era din neamul de tărani ardeleni încrâncenaţi al lui Horia, acel răzvrătit Horia pe care-l pomenim totdeauna împreună cu Cloşca şi Crişan.
Horia Stanca era, de fapt, la a treia căsătorie. Iar Lucia, la a doua. Fuseseră colegi de liceu în Cluj, sigur, nu de clasă. Dar s-au re-cunoscut imediat, când s-au re-întâlnit, într-un târziu, în București. La un cenaclu literar…
Ținându-i mâna ei, o vedeam acolo, mică, ghemuită și totodată îi întrezăream și forța. De neînțeles.
Pentru că, uite, la Muzeul Satului din Bucureşti, există o relicvă vie – un staur arhaic de oi, rotund, poligonal de fapt, cu acoperiş conic, încă funcţional. Descoperit de Lucia. Staur, despre care turiştii întreabă, firesc, dacă e vreun lăcaş străvechi de cult. Într-un fel, da, este. Un soi de sanctuar, pentru că cei din Mţii Orăştiei, Șureanul, Platforma Luncanilor, cred că Iisus s-a născut în fân printre oi şi vaci, în staur. Acolo, la ei pe plai. De fapt, nu spune Mircea Eliade că, din preistorie, în Carpaţi, pe padine şi culmi, se oficia o Liturghie cosmică? Ceremonial de creştinism avant la lettre?
Lucia Apolzan găsise relicva în peregrinările ei pe munte. Singură, la vremea pensiei, din care se „sponsoriza” exclusiv, între 57 și 69 de ani. Își încheiase slujba la Insitutul de Statistică. Datorită căreia o ustura sufletul. Nu i se dăduse drumul să plece la Sibiu, să-și vadă bunica ce-o crescuse… Și bunica murea chemând-o. Nu și-a iertat șefii și nici pe ea.
A bătut apoi munţii, mai ales pe cei numiţi, în sus şi-n jos. I-a făcut staurului schiţe amănunţite, releveul, a anunţat muzeul. Firește, Muzeul Satului de a cărui întemeiere nu era deloc străină, stând alături de Dimitrie Gusti. Când construcţia de lemn a fost ridicată cu un helicopter, acum vreo 55-60 de ani, oamenii din satele risipite pe coaste s-au uimit. Astăzi, aproape toţi, inclusiv cei de acolo, sunt preocupaţi să scormone pământul dacic pentru a găsi cosoni. „Că, aici, şi cârtiţa când aruncă ţărâna se întâmplă să zvârle ş-un ban de aur”, zicea un moş, ba și o învățătoare. A devenit loc comun zicerea. Inainte de 90, comorile se predau tezaurului BNR sau Muzeului de istorie din Deva, iar acum, circulă liber prin Europa. Măcar de s-ar ști valoarea lor și nu cea în bani… În cunoaștere și vechime. Cunoașterea prelucrării metalelor în antichitate, de către daci.
Lucia începuse prin a fi cea mai tânară, apoi ultima mohicancă, din vestitele echipe de cercetare ale lui Dimitrie Gusti. Dupa licenţa în istorie–geografie la Cluj, litere și filozofie la Bucureşti, şi un doctorat „magna cum laude”cu D. Gusti. Continua linia ştiinţifică a lui Romulus Vuia, Gusti şi Stahl, cu tenacitate și aplicaţie. Făcea cercetare multidisciplinară. Zicem multi/pluri/inter–disciplinară, dar am putea spune simplu că L.A. era „un om orchestră”. După desfiinţarea echipelor de socio-antropologie, alcătuite iniţial dintr-un istoric, geograf, economist, arhitect, lingvist… şi un filosof, a reuşit să îmbine, într-o viziune unică, toate faţetele. Câtă abnegație. Și câtă muncă. Mai ales, câtă concentrare. Volumul ei fundamental, „Carpaţii, tezaur de istorie” îi părea teribil de insolit omului de carte Gabriel Țepelea, mare admirator al scrierii. După cum, poemele Luciei Apolzan erau apreciate de Șt. Augustin Doinaș.
În perioada comunistă a avut, desigur, de suferit. Pur și simplu ca intelectuală, că origine mai „sănătoasă” greu de găsit. I-a fost fatală alăturarea de unele nume, din cele urâte de puterea populară. Iar mie, ce bizar, ce uluitor, mi-a fost de folos. Că am primit amintire de la Lucia o icoană mică, basarabeană, în casetă de lemn, cu două fețe, o minune. I-o dăruise, la rândul său, Mircea Vulcănescu. O adusese anume din Basarabia pentru ea. E printre cele mai de preț lucruri ale mele.
N-a făcut închisoare Lucia, dar a fost „trimisă la munca de jos” în ţesătoria „Apaca”. Aici însă, percepea un aer firesc de… şezătoare, de clacă, şi s-a simţit chiar bine. Bine de tot. Iar muncitoarele, toate de la tară, o iubeau. O ocroteau. Aşa încât au înconjurat-o cu multă grijă, în anul marelui viscol, 1954. Când căzuse pe troiene şi a stat in ghips… doi ani. N-avea hrană bună, să se poată reface, mi-a spus…
Recunoaşterea i-a venit târziu, dar i-a gustat dulceaţa. Premiată de Academie în ‚90, cu un titlu de onoare al Societăţii Transilvane „Astra” şi lauri de la Fundaţia „Ethnos”. Se bucura mai ales când se vedea citată în cărţile dr.lui Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie si Folclor…
Primul său studiu a fost despre Munţii Apuseni, Țara Moţilor sau Țara de Piatră. Plin de hărți peste hărți, amănunțite, cu cele mai pierdute așezări. Și fotografii unice, astăzi de neprețuit, de schițe și desene, pe detalii și părți componente, ale portului, ale caselor moțești, odăilor pentru fân… Își amintea, şi-mi povestea, cum un bătrân aflat cu mâinile pe piept, ce-şi trăgea ultima suflare, pe care familia îl „grijise” pentru trecerea pe Ceea lume, s-a însufleţit brusc. Numai ce-a văzut-o. Cineva anume venit pân-acolo să întrebe, să afle vechile uitate „basne”. Cu care s-ar fi dus liniştit în groapă. Amin și Aleluia. Că sătenilor nu le mai păsa de mult de ele. Nu mai stăteau să-l asculte. Și a şi sărit din pat în sus… Ce minune pe mine, când am pățit același lucru, în Vrancea! Moșul a prins grai, ba a şi cântat. Balade! Ale Vâlvei Pădurii şi Vâlvei Băii, duh din minele de aur. Ce-o fi fost pe cei din jur…
Apoi, acolo în Apuseni, ce mai istorie a avut Lucia cu lupii. A prins-o înserarea şi vremuiala unei ierni timpurii, trecând un munte, o vale şi-o pădure. Grăbea spre un sat, pe potecă, să n-o potopească întunecimea, când a zărit umbrele alunecând printre copaci. Urmau acelaşi drum. Erau paralel cu ea, se furişau grăbit şi ele. Probabil că, dacă nu „ocupa” ea poteca, aceasta le-ar fi fost calea. Nu eu îi interesam – şi-a zis – ci satul, spre care coborau împreună acum. Satul cu animalele lui. Ce e cumplit e că, mai cu seamă, câinii din lanț erau prada lor. A călcat mai apăsat Lucia, mai ferm, dar n-a alergat. Și-a pus mai puternic, ritmic, toiagul în pământ. A ajuns, în sfârşit, la prima casă cu ţugui moţesc de şită, fuior de fum, miros de oi şi mămăligă. Ivită pe prag, oamenii au privit-o uluiţi. Muţi de uluire. O orășancă la poarta lor! Noaptea. Le-a spus c-au intrat lupii în sat. „Da, domnă, așa fac, bată-i. Sară de sară, de când s-o strâmbat vremea”, a zis liniștită o bătrână. Lua lucrurile mult mai firesc decât ceilalți. Câte nu văzuse la viața ei… Ce mai conta?
Se pare că nu numai câinii domesticiți, ci mai cu seamă sălbăticiunile percep tipul de energie degajat de un om. Cel stăpân pe sine, fără anxietăți, stresuri sau labilitate psihică, îi domină. Netemătorul. Cel calm și cu siguranță impune, e simţit ca lider. Mentalitate de haită de fapt. Ce e ciudat e că Lucia nu era o femeie zdumpeșă, înfiptă bine în pământ, cu călcătură duduitoare de felul ei. Chiar nu. Era grațioasă, cu o siluetă delicată, subțire și… picioare elegant croite. Îmbrăcată în costum popular ardelenesc, cândva, în Cluj, la o sindrofie științifică, îl făcuse pe Carol al II-lea să-i trimită mesageri, cadouri, invitații asidue, încât a fost nevoie să abandoneze întrunirea. Dârzenia-i era exclusiv interioară. Și poate că venea dintr-un simț al valorilor de neștirbit.
Iat-o și în zona de clisură a Dunării, unde cercetările ample pentru Atlas, erau făcute de echipe mari. Totul urma să fie inundat de barajul Porţilor de fier. Lucia Apolzan a trudit atunci, cu înverșunarea ei, zi-lumină. A descoperit şi a semnalat şi aici unicate etno. Nenumărate. La sfârșit, geograful Ion Conea, (autorul acelei lucrări, aproape fascinante, „Clopotiva, un sat din Haţeg”) a îndemnat-o pe Lucia să meargă în Platforma Luncanilor: „Nici nu ştii peste ce ai să dai acolo. Numai una ca dumneata, singură, va putea face cercetarea asta. Însăți vei fi tulburată. N-o să mai pleci de acolo…” Și aşa a şi fost.
Într-unul din cele 11 sate răsfirate pe culmi, Târsa, am dat și eu de urmele ei. Ajunsă sus, mă dusesem îndată cu gândul la „Moartea Căprioarei” lui Labiş: „Târşii mă zgârie, răi si uscaţi”… Și așa era. Plin de ramuri tăiate, crăci uscate, vreascuri strânse ici-colo, ca să despovăreze pajiștea de păscut.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg