Anselmo d’Aosta1 unește prima întrebare cu cea de a doua. Este o întrebare pe care numai persoana care crede poate să și-o pună; și i-o pune chiar lui Dumnezeu și nu teologilor sau celor care exercită învățăturile în biserică. Și în acest caz, întrebarea propune din nou cele deja propuse de Iov: Cel Atotputernic să-mi răspundă! și nu cei care sunt interpreți ai cuvântului Domnului, și să ne spună dacă avem sau nu avem dreptul de a-i pune întrebări lui Dumnezeu.
Doamne, dacă ești pretutindeni, de ce nu îți simt prezența? Întrebarea aceasta este nu doar a celui care este un teolog, ci și un sfânt. Și este întrebarea pe care continuă să și-o pună sute de alți sfinți și milioane de credincioși, și este și întrebarea unei sfinte apropiate de noi, Maica Teresa din Calcutta, care își mărturisește suferința suportată timp de decenii din cauza tăcerii lui Dumnezeu. Și este Ratzinger, teologul care va deveni papa Benedict al XVI-lea, cel care va scrie: „Nu-l putem afla pe Dumnezeu nici măcar în Biserică, decât urcând pe munte și intrând în el”.
Așadar, dacă și noi propunem iar această temă, nu o facem din motiv de vanitate literară sau pentru estetismul cultural propriu celor care au plăcerea să pună întrebări pentru că nu se îngrijesc să primească răspuns. Noi punem întrebarea pe care și-a pus-o Anselmo d’Aosta, cea a altor sfinți și a milioane de credincioși și care a fost și întrebarea Teresei din Calcutta, pentru că, asemenea lor, simțim nevoia ca Dumnezeu să existe și, dacă nu ar fi, am fi dispuși să-i căutăm lipsa.  Dar, întrucât credem ca şi ei că Dumnezeu există, îi simţim la fel ca ei tăcerea şi îi experimentăm absenţa?
Doamne, dacă ești pretutindeni, de ce nu îți simțim prezența?
Nu caut prezența unui Dumnezeu oarecare, a unui Dumnezeu creat de oameni, ci a Dumnezeului credinței care l-a făcut pe om și l-a făcut din el pe Emanuel. Dumnezeul, pe care cultura și credința mea a trebuit să-l gândească ca pe o ființă perfectă, creatoare a universului și care este drept, fiindcă face dreptate. Dreptatea în conducerea universului și pe aceea care se realizează în relațiile umane. Și încă prezența unui Dumnezeu care este „sfânt”, fiindcă se exprimă în cadrul sfințeniei și care, de aceea, trebuie venerat, adorat și rugat și este prezența unui Dumnezeu care este tatăl lui Isus Cristos, pe care eu îl caut, pentru că în mod precis afirm existența acestui Dumnezeu și caut prezența acestui Dumnezeu.
Cui să mă adresez, pe cine să-l întreb, unde să caut pentru a avea răspuns la întrebarea mea? Iar dacă mi se dau indicații, cum pot avea garanția că Dumnezeu pe care l-am aflat este adevăratul Dumnezeu pe care îl caut?
Avram, tatăl tuturor credințelor în Dumnezeu, a avut garanția din însăși credința lui în Dumnezeul care îi vorbea, dar este vorba despre un caz tipic și singular. Niciunul dintre oamenii timpului nostru și nici eu nu m-aș încrede într-un Dumnezeu care nu ar da garanții că este adevăratul Dumnezeu.
Tot așa după cum existența lui Dumnezeu nu poate fi afirmată ca un act de credință ci trebuie demonstrată de rațiune – și numai după ce rațiunea i-a demonstrat existența devenită fundament al unei posibile revelări a sale – tot așa și considerarea că Scripturile ar fi revelație divină nu se afirmă ca un act de credință, ci fiindcă rațiunea este cea care demonstrează că a existat o revelație divină, că Dumnezeu s-a arătat și că Scripturile sunt „cuvântul” său, revelarea lui.
Faptul că Dumnezeu există și că Dumnezeu s-a revelat nu sunt adevăruri ale credinței ci dovezi ale rațiunii. Amândouă sunt „praeambula fidei”, adică adevăruri care numai după ce au fost demonstrate de către rațiune devin condiție că alte adevăruri pot fi revelate și acceptate prin intermediul credinței.
Așadar, în opoziție cu Avram care a crezut că Dumnezeu există în unicul și același act de credință, că îi vorbește și că ceea ce el îi spunea erau lucruri demne de a li se da ascultare, eu, om credincios din vremurile noastre, i-aș fi cerut cu siguranță celui care îmi vorbea să-mi spună că era cu adevărat Dumnezeu și că ceea ce întreba era expresie a voinței sale. Înainte de toate aș fi întrebat dacă, cel care îmi cerea să-l sacrific pe singurul meu fiu, era cu adevărat Dumnezeu și dacă mi-ar fi răspuns că era vorba de adevăratul Dumnezeu aș fi continuat să mă îndoiesc și să fiu bănuitor. M-aș fi îndoit și aș fi fost bănuitor pe drept cuvânt, tocmai fiindcă Dumnezeu care este tată drept și îndurător și care va da porunca să nu îl ucizi pe cel nevinovat nu poate cere să i se sacrifice un fiu pentru a-i arăta că ai credință în el. Un Dumnezeu care mi-ar fi cerut un asemenea lucru nu ar fi un adevărat Dumnezeu și chiar dacă ar fi un adevărat Dumnezeu eu tot nu l-aș asculta pentru că m-aș gândi că un Dumnezeu care are nevoie să i se arate credința din partea credincioșilor, cerând moartea unei ființe nevinovate, ar putea chiar să fie un Dumnezeu, dar nu un sfânt, un drept, un tată, nu unul atot­știutor și, de aceea, nu te poți încrede în el, să-l asculți, să-l adori și să-l rogi.
Avram, primul dintre credincioși și expresia cea mai puternică a credinței este, totuși, atipic. Nu avea un punct de referință pentru a garanta și a-și justifica credința. Noi, creștinii și credincioșii din timpurile noastre, avem un punct de referință în Scripturile atât din Vechiul cât și din Noul Testament ca loc indicat în care să-l întâlnim pe Dumnezeu. Scripturile sunt locul unde Dumnezeu s-a revelat și își arată prezența, așadar, la întrebarea „unde îți găsesc prezența, unde aș putea să te întâlnesc, unde te-aș putea asculta și să-ți vorbesc?” sunt Scripturile. Scripturile sunt Cuvânt al lui Dumnezeu și, deci, locul unde însuși Dumnezeu se manifestă celui care vrea să-l cunoască. Nici măcar Iov, ca și Avram, nu a avut acest avantaj și privilegiu al nostru.
Dacă credința noastră este încă tulburată, angoasată, temătoare și lipsită de liniște și în gâtlej nu mai există strigătul sufletului nostru care a fost cel al sfântului și filosofului Anselmo d’Aosta, al Teresei din Calcutta și al milioanelor de alți credincioși care de milenii sunt răvășiți în credința lor: Doamne, dacă nu exiști, undeiîți voi găsi absența, dar, dacă ești pretutindeni, de ce nu-ți simt prezența?, creștinul îl poate găsi pe Dumnezeul său în Scripturi, acolo unde va afla și că adevărata materializare a Cuvântului lui Dumnezeu, cea mai mare și mai perfectă Revelație a Tatălui Dumnezeu este Dumnezeu Fiul.
Să fie chiar adevărat? Să fie, oare, în cadrul experienței oamenilor credincioși dintotdeauna, să li se întâmple cu adevărat tuturor, din orice vreme și de orice cultură, ca în Biblie, să-l întâlnească pe Dumnezeu, să îi simtă prezența, să-i presimtă sfințenia, să-i surprindă îndurarea și paternitatea, să-i experimenteze drep­tatea, să fie acel Dumnezeu care se spune în Scripturi că s-a manifestat prin povestirile lui?
Nu ne-am fi pus asemenea întrebări dacă parcurgând istoria mileniilor precedente și reflectând asupra timpurilor actuale nu am fi găsit motive suficiente pentru a ne îndoi.
Așadar, unde aș putea afla prezența lui Dumnezeu? În Scripturi? Ca om credincios aș încerca să cercetez și să verific.
Tăcerea și lipsa de prezență a unui Dumnezeu sfânt și drept este posibil să fie constatată înainte de toate în incapacitatea noastră care se extinde și asupra neputinței de a o presimți în Scripturi.

Unde l-aș putea găsi pe Dumnezeu care este Sfânt?

Sfânt, sfânt, sfânt s-a spus și s-a repetat. Dar, așa cum noi gândim și considerăm sfințenia drept religioasă, nu o regăsim în Biblie. Desigur, în primul rând în povestirile din Pentateuc, mai ales fiindcă de la Facere până la Deuteronom, Dumnezeu nu este niciodată același. Nu pentru că ar fi altul – în toate cărțile este prezentat ca fiind același – ci fiindcă același Dumnezeu este povestit ca un altul și diferit. Dumnezeul din Facere, Elohim din Facere și cel al lui Avram, Isac și Iacob se prezintă și ne este prezentat diferit de Dumnezeul din Exodul lui Moise, din Levitic, din Numere, și din Deuteronom.
Este vorba de un Dumnezeu care îl relevă pe om sieși, dar el nu se relevă omului. Spune cine este omul, dar nu spune cine este Dumnezeu și chiar și atunci când se revelează ca și acela care este își declară doar transcendența, nu și identitatea. Lui Moise îi spune că pentru poporul evreu el va fi Dumnezeul care le însoțește istoria. Este istoria în care Dumnezeu trăiește cu poporul său și va putea fi recunoscut, dar el nu îi va revela numele său niciunui om, adică identitatea sa, și nu își va arăta chipul, adică imaginea.
În plus, vedem că nici Dumnezeu însuși, nici scrierile din Pentateuc care îl povestesc nu sunt interesate să-l arate „sfânt” în sensul în care gândim și apreciem sfințenia sfinților. Dumnezeului din Torah nu i se adresează multe rugăciuni și „transcendența” sa absolută este revelată prin magnificența și atotputernicia pe care o creează și are puterea de a distruge, de a comanda și a pedepsi, care stăpânește și primează. Nu este un Dumnezeu care spre a fi virtuos în sfințenia și în perfecțiunea sa divină te invită să te apropii de el în venerație și rugăciune. Așa cum va spune și profetul Isaia „într-adevăr tu ești un Dumnezeu ascuns”.

Scriitorul Sergio Quinzio2 va adnota excesiva transcendență a lui Dumnezeu față de sfințenia sa, care este și rămâne cea mai bună conotație a lui Dumnezeu:
„Un argument împotriva credinței tipic moderne este acela care vede în Dumnezeul transcendent creator, legiuitor și judecător un stăpân inacceptabil care își impune propria voință cerând o supunere absolută.
Ce spațiu există pentru autonomia omului, mai ales morală, dacă este înscris dintotdeauna și pentru totdeauna, independent de voința sa, într-o ordine pe care nu o poate modifica și sub care trebuie să rămână sub amenințarea eternei pedepse?
De la Bonhoeffer3 până la așa-zișii teologi ai morții lui Dumnezeu, revendicarea autonomiei
omului în sfârșit ‘matur’ a fost propusă chiar în interiorul teologiei creștine… Acolo unde este Dumnezeu pare într-adevăr că nu ar mai fi loc pentru om. Cum spune Iov: Dumnezeu este prea puternic și omul, în definitiv, nu poate avea nici un fel de dreptate înaintea lui”.

Note
1 Mario Germinario este filosof, teolog și biblist italian. A publicat numeroase volume, dintre care unele au argumente
biblice, altele fiind dedicate esteticii și cinematografiei interpretate prin prismă teologică. Unele dintre ele au apărut și în românește: Omul, proiecție vocație, Pedeapsa cu moartea, Cinematografie și estetică).
Anselmo d’Aosta (Anselmo di Canterbury), 1033/4 – 1109), teolog, filosof, arhiepiscop de origine francă. Autor al mai multor lucrări în care încearcă să demonstreze existența lui Dumnezeu. Dintre acestea se remarcă Monologion și Poslogion.
2 Sergio Quinzio (1927-1996), foarte important teolog, comentator al Bibliei căreia i-a dedicat peste 30 volume, în care a argumentat existența lui Dumnezeu.
3 Dietrich Bonhoeffer (1906-1945), important teolog german. Luteran. A făcut parte din complotul eșuat împotriva lui Hitler. A fost executat cu câteva zile înainte de sfârșitul Celui de al doilea război mondial.

 

În românește de
Ileana Damian