Într-un articol ce se vrea contondent și incendiar, apărut în revista Familia din mai a.c. – cu titlul Interogații – Elegie pentru revistele literare –, apreciatul critic și istoric literar Ion Simuț deplânge soarta revistelor literare din România, cam în aceiași termeni și-aproape trase la indigo circumstanțe, cum procedase în urmă cu aproape două decenii, doar că pe… catafalcul supozițiilor sale se afla Poezia. Și-atunci dăduseră lăstăriș simuțian interogațiile în legătură cu rostul aparițiilor de volume poeticești, din moment ce ,,nimeni nu le citește”. Ba se mergea până la intonarea unui prohod al poeziei, care nu doar că era în comă, ci aproape își dăduse duhul. S-a discutat mult atunci, au fost o droaie de polemici și controverse, în orice caz, numele criticului orădean era mai pe toate buzele scriitoricești, care mai de care ornate cu bosumflăciuni, rictusuri, grimase, ori subțirimi întinse ca gura de șiș. După care lucrurile s-au liniștit, iar curcanii ,,morbizi” ai arealului poeticesc, de atunci și până azi, au tot continuat să se umfle-n pene, în timp ce volumele de poezii au invadat cu ghiotura piața (?) literară, sau doar au dus la o inflație editorială de speriat. Probabil că acum, din nou, același onorabil critic și istoric literar a simțit că se află într-un con de umbră, că prim-planul luărilor în seamă, al vizibilității, prea îl au alții, poate, mai puțin merituoși.
Fapt e că nu se poate înăbuși în fașă constatarea că ,,avem o presă literară inflaționistă, șablonardă, uniformizată, rubricardă, îmbătrânită, inerțială, nejurnalistică, indiferentă la public, nevandabilă, sectară, provincială”, dar de aici, de la această generalizare neechivocă a deplorabilităților neasumate, și până la afirmația (dez)interesată că ,,Nu există cu adevărat, în momentul de față, decât trei reviste vii: România literară, Dilema veche și Observator cultural” e, totuși, o cale cam îmbârligat-lungă. Pentru că cel puțin alte patru reviste – Tribuna, Convorbiri literare, Familia și Argeș – au, aproape număr de număr, materiale, articole, luări de poziție, incursiuni jurnalistice în actualitatea literară, prezențe în cadrul unor schimburi și inter-acțiuni culturale pe plan internațional (în acest sens excelează revista Tribuna, care mai organizează și cunoscutele sale ,,conferințe”), interviuri incitante, rememorări ș.a. S-a cam dat frâu liber unui subiectivism ce-a tânjit, până acum (cu pusee periclitante de natură psiho-critică?) după o exhibare care să detensioneze anumite susceptibilități. Poate că dl Simuț râvnește după o rubrică, din nou, la una din cele trei reviste (mde, dâmbovițiste, cum altfel?), pentru că prea mi se pare ,,coincidența” bine ticluită. Să ne amintim cum a intrat din nou în grațiile manolesciene dl Daniel Cristea-Enache, după ce îi ,,maltratase” acestuia Istoria critică? E simplu: sucindu-se cu 180 de grade, „reevaluându-l” pe onor mogulul și recurgând la superlative și encomiasticități în… flux continuu și cu debit mare. Acum, dl D.C.E. este din nou în redacția ,,celui mai mare critic literar român de după G. Călinescu”, a ajuns și director de imagine la Uniunea Scriitorilor etc. Edulcorare cu fervoare, surâsuri complice și cu fițe, pe după foșnete de pagini ca ale unor aripi de porumbițe. Cât despre „dictatura pensionarilor” – pe care o invocă febricitar dl I.S. – oare de ce ar lăsa frâiele redacționale din mână niște scriitori încă-n putere, experimentați și aureolați de competență de-a lungul anilor, pentru a le ceda locul unor ,,tineri îmbătrâniți pe băncile de rezerve”, pe care dl Simuț îi mai și plesnește-n ceafă cu biciul unei superflue interogații: ,,Dar oare mai există tineri scriitori care să-și dorească să devină redactori de reviste literare?” Hmm… vor fi existând, cum să nu, cel puțin aici, în Oradea, s-a și oferit să ia locul ,,elitiștilor” din redacția revistei Familia unul cu nume ca al domnitorului pe vremea căruia se dezlănțuise ciuma, în București, la 1813-1814. Acesta, cel cu oferta, care își zice ,,cineva din noua generație”, își exhibă, de fapt își deșartă roaba cu frustrări și vexațiuni provocate de ,,refractaritățile” (refuzul de a-i publica însăilările semi-veleitariste) ale ,,elitiștilor” de la Familia, în cotidianul Crișana. Iar acum, șoltâcarul care se mai declară a fi și „liderul generației 2000, recunoscut de critica literară” (?! – n.m.) – oare ce-or fi zicând Komartin, Ianuș, Sociu, Manasia, Suciu? – simte furnicături pe circumvoluțiuni în timp ce urlă: ,,Ia gândiți-vă pe mâinile cui rămâne revista Familia în următorii ani? Iar eu îi pot răspunde dlui Simuț că, oricând, aș putea contribui la întinerirea redacției, asta în cazul în care unii vor decide să se retragă” (aici mă gândesc cu ce rimează cuvântul ecou, din fabula lui Gr. Alexandrescu – n.m. A.S.). Măi să fie, păi despre această generație, din care face parte și semi-veleitaristul cu nume ca al domnitorului ciumei, dl mega-critic N. Manolescu zicea, în urmă cu vreo doi ani, că: ,,Devine evident că generația 2000, care ni s-a părut extrem de promițătoare la începutul ei, cunoaște un declin de formă stupefiant. În proză, în poezie, în critică și eseu”. Pe de altă parte, când mă gândesc cine vrea să-i ia locul unui ,,elitist” familiot și ca el vor fi fiind și alții, de prin alte zone ,,elitistice” – se scorojește varul de pe pereții mult visatelor/vizatelor redacții! (…)
Acum, să nu-mi uit vorba, îl… interogaționez și eu pe dl Ion Simuț: oare cum se face că, după ce-a tot mocnit și-a ars focul revistelor literare-n ,,paie ude”, ani și ani de zile, a izbucnit în vâlvătăi, fum, praf și lavă, așa, deodată, ca din senin?! Afla-vom, oare, vreodată, dacă e cazul să râdem în barbă, sau să ni se furișeze de sub pleoape o țâră de plâns? (…)