N-o să mă credeți, însă lucrurile vin spre mine cu dezinvoltură. Coincidenţele artistice mă căută. De ce a trebuit ca în Bretagne s-o cunosc pe Tania, sora băieţelului din filmul lui Kurosawa Derzu Uzala (am scris un articol pe această temă)? Tot aşa, în 1995, un prieten din Paris mi l-a prezentat pe fiul său Aurelien, în vârstă de 11 ani. Mai apoi, aflându-mă la Paris, peste 13 ani, îl văd pe Aurelien în spectacolul Prețioasele ridicole după Molière, unde joacă şi el. Aţi ghicit: a terminat studiile şi e deja actor la Teatrul Theo. În vremea studenţiei regizam la Dârja cu prietenii de atunci Georges Dandin de Molière. În septembrie mă plimbam la Paris pe strada Pont Neuf, unde, la numărul 31 s-a născut Molière în 1622. După atâtea semnale am recitit piesa Cabala bigoților de Mihail Bulgakov tradusă în româneşte de Maria Dinescu (Ed. Univers, Bucureşti, 1987). Ştim că în casa lui Bulgakov se afla o bibliotecă imensă, se asculta muzică de operă, se serveau ceaiuri. Piesa Cabala bigoţilor (despre viaţa lui Molière) prezintă destinul artistului într-un stat luminat. Caracterizarea lui Molière se face în prezenţa aproape tacită sau chiar în absenţa lui. Stanislavski a refuzat să regizeze piesa. Până la urmă s-a încumetat Nemirovici-Dancenko, chinuindu-se între capriciile lui Bulgakov, Stanislavski şi Molière. Referitor la piesa Tartuffe, regele Ludovic îi spune lui Molière: „Feţele bisericeşti trebuie respectate. Nădăjduiesc că scriitorul meu nu poate fi un ateu”. Despre cauza morţii lui Molière, Lagrange afirmă în finalul piesei: „Cauza a fost dizgraţia regală şi Cabala neagră”.
Molière s-a născut în 1622 şi a murit în 1673. A urât falşii savanţi, doctorii ignoranţi, burghezii ridicoli. Prin râs, el pedepseşte mereu tot ce nu suportă (Castigat ridendo mores). În 17 februarie 1673, Molière juca a patra oară în Bolnavul închipuit. O congestie pulmonară i-a provocat o tuse monstruoasă. Imediat după aplauze, o venă i s-a rupt. Ar fi trebuit să anuleze reprezentaţia, însă Molière se gândea întotdeauna la publicul său fidel. Armande, soţia, l-a dus în caleaşcă şi i-a pus o pătură pe picioare. Sângele curgea din gură fără oprire. Laurent Tirard a realizat în 2007 filmul Molière cu Romain Duris, Fabrice Luchini, Laura Morante. Acţiunea începe în 1658, după ce trupa lui Molière a petrecut 13 ani în provincie. Regizorul a făcut studii la New York. E scenarist, dar şi coproducător pentru Warner Bros la Los Angeles.
Filmul lui Tirard e un film corect. Cu costume colorate, îngrijite, tonice. Cu acţiune clară, lineară, didactică. Între realitate şi ficţiune, Molière prefigurează personaje și situaţii. Vrea să devină celebru, chiar dacă ajunge şi la închisoare: „Nu se va spune vorbiţi în franţuzeşte; se va spune vorbiţi în limba lui Molière!”. Iată-l pe autor cu pana în mână, obligat să scrie la comandă. Înconjurat de lumânări, purtând o cămașă albă, Molière își rătăcește privirea peste pâlpâirea ironică a lumânărilor. Aruncă peniţa şi bea în subsolul ticsit de amici cheflii. Însă teatrul e un miraj, un altar, o vocaţie, o dăruire. Care e finalul filmului lui Tirard? O lacrimă pe obrazul lui Molière, atunci când îşi vede jucate piesele pe scenă. Dar care e finalul filmului Molière realizat de Ariane Mnouchkine? Aici e problema… Comparaţia aruncă paloare asupra filmului lui Tirard. De la lacrima exterioară se ajunge la o lacrimă interioară (a spectatorului), sacră, dureroasă. Cine e Ariane? S-a născut în 1939. Regizoarea a fondat în 1964 Théâtre du Soleil din Paris. Şi-a început cariera lucrând cu o trupă de studenţi la Sorbonne. În 1978 a realizat filmul Molière, cu Philippe Caubère în rolul titular. O frescă impunătoare, somptoasă, transmisă la TV în cinci episoade. Căruţe, holde, peisaje văzute din goana căruţei cu actori. Numai că finis coronat opus, adică finalul glorifică filmul, îi dă o dimensiune super-artistică (de altfel, întreg filmul abordează nuanţe în registru rafinat, peren). De câte ori revăd finalul, o mică lacrimă interioară aduce elogii artei adevărate. Vreţi să revedeți finalul cuminte a lui Tirard ca să vă cutremuraţi de prim-planurile uluitoare din filmul Arianei Mnouchkine? O muzică sacadată de operă (şi viaţa lui Molière se stinge…) însoţind imaginea actorului. Faţa lui Molière plină de machiaj alb, sângele şiroind pe cămaşă, actorii purtându-l cu o spaimă violentă… apoi, deodată, imaginea căruţei de odinioară şi, din nou, goana grupului de actori, ochiul lui Molière întors spre interogaţii macabre… Revedeți finalul, ca să înţelegeţi că acele cinci minute valorează cât un întreg film.
Căci Ariane a reuşit să reclădească statuia lui Molière din alte lumini şi umbre. Căci – deodată – l-a trimis pe Molière spre noi, contemporanii, însângerat, dar învingător.
În 14 octombrie 1670 a fost reprezentată pentru prima dată comedia-balet Burghezul gentilom, în fața curții regelui Louis XIV, la castelul Chambord, de către trupa lui Molière (care a conceput textul pornind de la un scandal provocat de un ambasador turc; apropiat regelui, autorul scrie piesa ca să ridiculizeze turcii). Muzica a fost compusă de Jean-Baptiste Lully. Spectacolul s-a ținut la etajul întâi. Pe atunci Imperiul Otoman era subiect la modă – a se vedea acele „turqueries” pitorești – dar Molière își bate joc și de burghezii bogați, care vor să imite comportamentul nobililor. M. Jourdain își comandă o haină nouă, învață dansul, filosofia, mânuirea armelor, apoi face curte unei marchize văduve, spre stupoarea soției, ce asistă neputincioasă la aberațiile ridicole ale soțului. Jourdain se opune căsătoriei fiicei sale Lucile cu Cléonte, pe motiv că acesta nu e gentilom. Finalul e o ceremonie burlescă, încununată de acel proverbial „mamamouchi”.
La 350 de ani de la premiera absolută, piesa poate fi ancorată în actualitate cu ușurință, fiindcă incultura, impostura, diletantismul, plus fascinația averii și a imitației sterile fac casă bună cu mulți contemporani. Astfel că regizorul Mihai Măniuțiu n-a ezitat să realizeze o nouă punere în scenă la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, distribuindu-l pe volubilul Bács Miklόs în rolul principal. Nu putea să se rezume la o regie clasică, sterilă, de aceea, respectând textul, regizorul aduce pe scenă culori de Broadway, ritmuri noi, mai ales că Andrea Gavriliu semnează o coregrafie ca un „balet verbal”, perfect integrat acțiunilor. Adrian Damian (decorul) ține cont de concepția domnului Jourdain despre high life, vizualizându-i dorințele, inspirându-se din multiplele reclame, mai ales cele din teleshopping. E un spectacol al Mamamușirii, al consumerismului, unde aculturalul triumfă. Da, exact, „alte măști, aceeași piesă” – nimic nou sub soare. Uneori ai senzația de videoclipuri, iar sincronizarea actorilor uimește. Aparate sportive, profesori, amantă, revelații ridicole, intrări și ieșiri în mișcări tumultuoase – un arsenal modern, împrospătat, pentru ideile perene ale lui Molière. Mihai Dobre a compus muzica, pentru a completa tabloul piesei. „Am apăsat butonul PLAY și mi-am imaginat cam ce muzică mi-aș dori eu să aud într-o comedie clasică de secol 17 adaptat în mileniul nostru” (din caietul de sală).
Excelent Bács Miklós în rolul lui Jourdain: exacerbare studiată a parvenitismului histrionic, omniprezent, febril. În finalul spectacolului asistăm la un citat celebru din Dictatorul chaplinian. Contorsiunile lui Jourdain pe lângă mingea-glob sugerează apariția in nuce a unui dictator subjugat de mania grandorii. Foarte buni sunt actorii Bodolai Balász și Váta Loránd, în ipostaze burlești de farseuri plauzibili. Toate personajele conlucrează, într-un carusel dinamic, sudat, colorat.
De ce, oare, există spectatori refractari modernizărilor, atunci când fondul ideatic rămâne inalterabil? Spectacolul lui Mihai Măniuțiu vădește talent, imaginație, respect pentru operă, fiind empatic, atașant, refractar muzeificărilor absurde.