Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Domnul profesor Cioran

 

 

Pentru Diana și Teo

 

Cioran și-a dorit întotdeauna o existență de parazit și de marginal, singura acceptabilă pentu un om care, contemplând lumea, nu poate accepta acțiunea, absolut inutilă pentru gânditorul din rue de l ’Odeon: „Din punct de vedere filozofic, este foarte normal să găsești că totul este inutil. De ce ai face ceva, de ce? Cred că orice acțiune e, în fond, inutilă”( Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas,1993 p. 38). Această ipostază îi poate asigura o semnificativă înțelegere a lumii: „Doar cel ce stă deoparte şi nu se amestecă îşi păstrează capacitatea de a înţelege cu adevărat ceva” (Ibidem, p.225). Dar și autenticitatea: („Eu consider că omul fiinţează autentic doar atunci când nu face nimic. De îndată ce acţionează, de îndată ce trece la fapte, devine o creatură demnă de compătimire.”( Ibidem, p. 255). Orice formă de manifestare a acțiunii este împotriva creației, tulburând ordinea și echilibrul acesteia, în ultimă instanță configurația care i-a fost impusă în momentul genezei:„Tot ceea ce omul întreprinde se întoarce împotriva lui. Orice acțiune este izvor de nefericire pentru că acțiunea e contrară echilibrului lumii, înseamnă să-ți propui un scop și să te proiectezi în devenire. Cea mai mică mișcare este nefastă. Declanșezi forțe care până la urmă te strivesc. A trăi cu adevărat înseamnă a trăi fără scop”( Ibidem, p. 199). Cioran se definește ca un om care se teme, în pasivitatea sa, de responsabilitate:„Pur și simplu nu sunt un om activ. Dacă aș fi fost un om activ, m-aș fi sinucis. Sunt un om pasiv, incapabil să intervină, sunt neresponsabil, mi-e teamă de orice responsabilitate”( Ibidem p. 164,). Religia lui Cioran este, în această situație, libertatea și non-dependența, neimplicarea cu alte cuvinte, cu atât mai puțin lucrul într-un birou:„Singura mea religie în viață a fost libertatea, non-dependența, faptul de a nu depinde în primul rând de o carieră. Am înțeles din capul locului că viața nu are sens decât dacă reușești să faci ceea ce vrei(…). Dacă aș fi acceptat vreodată să lucrez într-un birou, să-mi câștig viața, ratam totul( Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E.M. Cioran. Trei zile de convorbiri-1990, București, Humanitas, 1995, p. 90). Pentru un om care privește dincolo de limitele lumii acesteia, care se gândește la moarte, o meserie este de neacceptat:„Nu poți avera o meserie dacă te gândești la moarte. Poți trăi numai așa cum am trăit eu. La periferia a tot și a toate, ca un parazit. Sentimentul pe care l-am avut mereu a fost cel al inutilității, al lipsei oricărui țel”( Convorbiri cu Cioran, p. 38). Condiția de parazit îl salvează: „Am evitat cu orice preţ umilinţa unei cariere, am evitat-o cu preţul atâtor umilinţe. Am preferat să duc o viaţă de parazit, decât să mă distrug lucrând. Viaţa paradiziacă de parazit, adică de proiecte pe care nu le respecţi, mi s-a părut singura suportabilă”.(G. Liiceanu, Op. cit., p. 73). Gânditorul are chiar și o soluție pentru a evita cariera: „Bursa era singurul mod de a evita o carieră. Gândul ăsta mi-a venit la Brașov, în 1936, singurul an din viața mea când am lucrat ca salariat. Eram profesor de filozofie. Atunci am înțeles că eu nu vreau să lucrez”( Ibidem, p. 91).
Cioran afirmă că nu a exercitat nicio profesie(„N-am exercitat nicio profesie, insistă Cioran, şi am pierdut enorm de mult timp.” ), deși , pentru puțin timp, e drept, a fost profesor de filosofie la Brasov, la actualul Colegiul „Andrei Șaguna”.
Deşi a practicat profesia de dascăl, Cioran s-a sustras rigorilor acestei profesii. „Ce făceam eu acolo (la Braşov, n.n.), insistă scriitorul, nu avea nicio legătură cu manualul. Erau numai nişte divagaţii”. Atunci a cunoscut un anumit fel de muncă, şi acolo, la Braşov, a înţeles că nu el poate concepe să lucreze astfel: „Dar vă spun, atunci mi-am dat seama că eu nu vreau să lucrez nici măcar cinci minute” (Ibidem p. 92 ). În treacăt fie spus, despărţirea directorului de un dascăl care s-a încăpăţânat să înţeleagă în mod cu totul aparte condiţia de profesor devine un prilej de bucurie ce se manifestă in spirit pur autohton : „Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine”.(Ibidem p. 92)
Este deosebit de semnificativ felul in care fostul elev al lui Cioran, poetul Stefan Baciu, consemnează în Praful de pe tobă intrarea profesorului la prima oră de curs. Momentul este transcris ca un autentic eveniment, cu sugestiile începutului simbolic, ce se consumă nu întâmplător într-o „luminoasă dimineaţă de toamnă”. Contextul fiind sugestiv pregătit, în sală îşi face apariţia „însuşi Emil Cioran”, cunoscut de unii elevi din lectura eseurilor sale, o sosire aşteptată cu o oarecare îngrijorare mai ales de către aceia care se tem de noutatea ce ar putea tulbura previzibilul existenţei lor, aşadar „cu nelinişte de viitorii săi colegi şi elevi”. Ştefan Baciu insistă asupra neliniştii amintite, fiindcă numele lui Cioran este asociat unei prea puţin dorite răzvrătiri: „unii dintre profesori erau neliniştiţi de sosirea unui tip atât de anarhic cum părea să fie autorul cărţii Pe culmile disperării” (carte citită doar de puţini dintre viitorii colegi de cancelarie ai scriitorului!).
În ce constă strategia prin care Cioran reuşeşte să se sustragă muncii reglementate pe care o va repudia toată viaţa?
La intrarea în clasă, laureatul Premiului Scriitorilor Tineri este aplaudat de către elevi, profesorul dându-le o replică deosebit de sugestivă: „În loc de a mă aplauda, ar fi mai bine să cântaţi marşul funebru de Chopin. E o ruşine să fii premiat.” Reacţia elevilor, pe măsura adolescenţei contestatare, dovedeşte că spuselor profesorului au fost bine înțelese, cineva din fundul clasei strigând chiar, spre marea mulţumire a lui Cioran, „Jos premianţii”.
Ideea de premii şi de premianţi este repede contestată de adolescenţii prea puţin dispuşi să accepte convenţiile şi, în general, limitele. La liceul braşovean se formează in scurt timp o adevărată ligă contra premianţilor: „Astfel s-a format ceea ce am botezat L.C.P., însemnul nostru un chibrit tăiat în jumătate, astfel încât să permită inserarea unei bucăţele de hârtie cu iniţialele menţionate prins cu un ac în pieptul hainei. Un chibrit a fost aşezat pe uşă şi la intrarea lui Cioran în clasă l-am salutat cu un puternic „Jos premianţii” şi unul dintre colegi i-a explicat sensul deciziei noastre. Cioran a acceptat cu sentimente indecise. Culmea este că unul dintre membrii clubului era chiar premiantul de onoare al clasei, care a acceptat cu plăcere participarea la joc.” (Praful de pe tobă, p. 367)
Examinarea pe care o făcea „profesorul” Emil Cioran este mai degrabă un dialog socratic („ne chema la tablă să ne examineze, într-un stil nepretenţios, un stil de conversaţie”), dialog pe care nu-l angajează deloc cu elevul opac („demonstra suficientă răbdare, pe care şi-o pierdea numai când elevul era perfect neghiob”), caracterizare eufemistică făcută de profesor unui elev lipsit de viaţă şi de transparenţă („nu fiţi atât de mineral”).
Nu am suficiente informaţii referitoare la relaţia lui Cioran cu ceilalţi profesori (cu excepţia legăturii cu Octav Şuluţiu ori cu profesorul Baciu, tatăl viitorului poet), dar cartea lui Ştefan Baciu, la care apelez din nou, oferă un amănunt cât se poate de semnificativ în acest sens.
După cum bine se cunoaşte, lui Cioran îi apare volumul Lacrimi şi sfinţi, autorul gândindu-se cui ar trebui să ofere exemplare din această carte. Cioran cunoştea, după cum subliniază memorialistul, „punctele de vedere ale majorităţii colegilor săi” şi nu era deloc dispus să comande exemplare care să zacă necitite. În această situaţie, el face o selecţie cât se poate de riguroasă şi nu mai puţin semnificativă: el a decis aşadar „să scrie câteva dedicaţii: una prietenului său, Octav Şuluţiu, alta tatălui meu, încă una pentru mine, elevul său, şi ultima – portarului şcolii”, acel faimos „nenea Ion”, pe care, în rândurile scrise pe exemplar, autorul îl încredinţează de întreaga sa stimă: „Lui nenea Ion, cu întreaga mea stimă.”
Apelez iarăși la memoria aceluiaşi Ştefan Baciu: „Ne întâlneam la o masă la Cafeneaua Coroana , în centrul oraşului, unde avea loc o reuniune neobişnuită. (…) Prezenţa lui Emil Cioran la întâlnire era sărbătorită de toţi: obişnuia să vorbească despre lecturile lui, şi îmi amintesc de nume ca Heidegger, Jünger, Nietzsche şi de eternul Max Stirner cu «Individul şi proprietatea» care era una dintre lecturile lui permanente.”
Cafeneaua rămâne spaţiul unde are loc un ritual al iniţierii în filosofie a tânărului Baciu şi, în general, într-un anumit mod de a gândi. O sală de clasă ideală,visată, unde Cioran se simte într-adevăr Profesorul, având în persoana tânărului Ștefan Baciu elevul ideal, posibil discipol al unei ideale școli.
Aici gânditorul se refugiază în cultural. Lui Cioran nu-i rămâne decât să intre în dialog cu Shakespeare: „Pe vremea când, la Braşov, scriam cartea despre sfinţi, Shakespeare era singurul scriitor pe care îl citeam masiv. Şi deodată am luat o hotărâre, n-am să mai stau de vorbă decât cu el.” Fără a bănui însă că histrionismului său protector are un puternic impact asupra celorlalţi: „Exista în acest oraş o cafenea tare plăcută, amintind întru totul de atmosfera vieneză. Şi în fiecare zi după prânz mă duceam acolo. Şi, după ce luasem această hotărâre năstruşnică, mă aflam la masa mea, când a apărut un coleg, profesor de gimnastică: « – Pot să mă aşez? Eu – Cine sunteţi? Sunteţi Shakespeare? – Ştiţi foarte bine că nu sunt Shakespeare! – Nu sunteţi Shakespeare? Atunci căraţi-vă! » A plecat ofensat şi le-a povestit tuturor că am înnebunit.” (Convorbiri cu Cioran, p. 115)
Un refugiu îl constituie la Brasov locuința. După cum se știe, Cioran a locuit într-o cameră mobilată, „pe o colină”, în locul cunoscut ca Livada Poştei, : „Mă gândesc la iarna in care am scris la Brașov « Lacrimi şi sfinţi » -sus de tot pe deal, cu priveliștea munţilor in faţă.Ce singurătate!”(Caiete , volumul I, traducere Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p.290 ). Precum de pe Coasta Boacii, de aici Cioran poate privi orașul de sus. Și poate calomnia în voie universul!

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg