Teatrul maimuțelor pune astăzi la punct teoria evoluționistă a lui Darwin! Sau, mai bine spus, evoluția speciilor este recunoscută concomitent cu involuția speciilor! Mai concret spus, în ce priveşte istoria omului, descendența sa din maimuță poate fi întregită şi cu involuția omului în maimuță, cu ajutorul multilateral dezvoltat al artelor. Teatrul şi filmul de bâlci au reuşit cu brio să-l cam dea de Darwin peste tet! Când apare Julieta în puța goală pe scena unui teatru zis național, nu poți să nu simți o bucurie istorică! Dacă ar fi apărut cu țâțele cocoloşite într-un sutien şi cu budigăi de ştrand, ai fi putut strâmba din nez, fiindcă această evoluție a Julietei în public n-ar fi putut atinge nici măcar performanțele lirice de la Vama Veche! Hamlet, atârnat cu propria-i coadă de o creangă, spunând „A fi sau a nu fi” – ce splendoare!
Dar teatrul maimuțelor face furouri şi în cinematografie, unde diverse maimuțe metalice, extraterestre, apropiindu-se belicos de terra, dovedesc, fireşte, că înainte – cu mult înainte ca maimuțele să aibă picioare şi coadă, ele au făcut parte din tabloul lui Mendeleev, fiind nişte aglomerări de variate fierotenii neajunse nici măcar la stadiul de oțel forjat!
Teatrul moimelor patrupede a mai păstrat, totuşi, două picioare pe cap de maimuță furajată, mai ales în festivalurile internaționale, unde n-ar fi putut desfăta spectatorii decât mergând pe două picioroange! O, în ce-i priveşte pe cântăreții de muzică sexuală, ei nu i-ar putea face pe adoratorii lor să dea două-trei-patru ore din mâini şi din picioare, dacă nu şi-ar fi întregit vocalele şi consoanele cu ajutorul mecanic al instrumentelor mecanice, luminate de jerbe ce urcă uneori până sub cerul instalat!.. Teatrul şi filmul au evoluat – evoluția rămâne totuşi, evoluție! – spre o împlinire spirituală şi sexuală comercială eflorescentă! Ca să nu mai vorbim de maimuțele retardate sexual, extraterestre, care vor să pună laba şi pe resursele minerale de pe pământ!… Aşa că Darwin este confirmat şi contrazis în acelaşi timp, fiindcă el n-a avut inspirația metalică de a susține că omul poate avea şi o evoluție cu capul în jos, cum arată maimuțele atârnate de cozi, sau aşa cum arată maimuțele înarmate până în măsele, venite de dincolo de soare, să-i pape pe oameni!
Ei, dar ca să vezi, drace, mai există şi actori cu tetul pe umeri, care mai dau întâietate divinității cuvântului! Printre ei se află şi prietenul oamenilor, Dorel Vişan!
Actorii adevărați, nu cei care se desfată singuri, în mod public, mergând şi malahizând pe picioroange, sau balerind printre balerizde, în bâlciuri internaționale, manuale, măscărindu-se pentru dinastia de măscărici vioi, ce dau din picioare şi din mâini, fericiți, actorii adevărați, da, trăiesc prin cuvânt, iar asupra lor moartea nu are nicio putere, căci ei şi când pleacă în lumea de dincolo rămân tot vii în inimile oamenilor rămaşi pe pământ! Repetăm: moartea, în cazul marilor actori, este nulă – şi-şi epuizează inutil orgoliul cu care păşeşte prin lume, şoptindu-şi plină de sine:
Eu pup poala popii
Popa pupă poala mea.
Talentul actorilor cuprinde de sus până jos ştiința adevărului din oameni. Spectatorii, dorind să se înnobileze cu morala şi splendorile văzute şi nevăzute ale timpului prezent şi ale istoriei, vin la teatru să aplaude adevărul pe care l-au înțeles. Şcoala de la Cluj, în care s-a format Dorel Vişan, producea an de an mii de noi spectatori de teatru! E drept, şi de operă! Nu exista măcar un student care să nu fi trecut pragul Teatrului Național!.. Elevii de la internate veneau în grupuri să-i vadă pe Braborescu, pe soții Tâlvan, pe Silvia Ghelan, Ileana Ploscaru, Viorica Cernucan, Gheorghe Nuțescu, Giurumia, Silvia Popovici, Toni Tauf, Melania Ursu, Marin Aurelian, Octavian Cosmuță, Eugen Naghy, George Bogdan Ivaşcu, Octavian Teuca, Ligia Moga, Maria Caufman, Ion Marin, Petre Felezeu, Maria Blănaru, Petre Moraru, Constantin Adamovici, Carmen Galin, Ion Tudorică, Zighi Munte, Gheorghe Gherasim… Vlad Mugur, Victor Tudor Popa şi Constantin Anatol erau regizori!.. Au mai pus în scenă tinerii regizori Alexandru Tatos, Aureliu Manea, Alexa Visarion, Mircea Marin – care şi-au împlinit extraordinar destinele şi la teatrele din Bucureşti şi din alte oraşe ale României… Să nu-i uit pe scenografii Mircea Matcaboji şi Titi Ciupe!..
Dorel Vişan este şi un remarcabil actor de film, care nu şi-a comercializat vocația, ca să-şi distrugă viața artistică pe parale! Să ne oprim o clipă doar asupra filmului despre numitul Ion Creangă – scris de Mircea Radu Iacoban şi regizat de Nicolae Mărgineanu. Sângele lui Ion Creangă nu pulsa mai bătrân în inima lui Dorel Vişan! Geniul vieții lui Ion Creangă se putea distinge în misterul vorbirii lui Dorel Vişan! Creangă nu se dădea peste cap ca să arate că face parte din aristocrația spirituală, că face parte dintre gestionarii politici la zi, sau dintre managerii vieții sociale… Părea că Ion Creangă nici nu încerca să se gândească la nimic, doar ca să pară fericit!.. În jurul său, vizibilă sau invizibilă, pulsa istoria humuleştenilor… Dar era prezent şi ecoul chefliului care s-a întâlnit cu Dumnezeu, căruia, văzându-l cu mâna întinsă, ca un cerşetor, fără să ştie cine este, i-a pus în palmă o carboavă… Chefliul Ivan Turbincă avea o avere… de două carboave! O carboavă i-a dat şi Sfântului Petre – un alt bătrânel cu mâna întinsă! Ivan Turbincă este unul dintre marile personaje ale istoriei culturii!.. El nu citise atâtea cărți câte lecturase Don Quijote, care, călare pe o mârțoagă, a dorit să facă în lume o ordine sublimă, bătându-se chiar cu morile de vânt ale realității şi ale istoriei!.. Şi nu era nici un om tânăr, Ivan, ca Făt Frumos, care a reuşit să-şi împlinească tot ce a visat încă din burta mamei sale: să ajungă în țara tinereții fără de bătrânețe şi a vieții fără de moarte! Ivan Turbincă, îndoctrinat, dar nu dărâmat de vodcă, s-a gândit – şi bine a făcut! – că distanța dintre viață şi moarte nu înseamnă nimic, dacă închizi moartea în turbincă şi laşi viața să-şi trăiască zilele fără nicio teamă!.. Omenirea ar uita şi să moară, dacă moartea, în turbincă ar fi o victimă perfectă – în vecii vecilor! Aşa că Dorel Vişan, în rolul lui Ion Creangă, nu putea fi oricine – şi nu putea privi în jur decât cu lumina fără de moarte a ochilor lui Ion Creangă, aşa cum a şi privit!