Cele două autoare la care se referă titlul sunt Anca Ianchiș, cu volumul Veghetorii, și Oana Paler, cu Stadii, două cărți ce au atras atenția înainte de lansarea lor, consumată în prima jumătate a acestui an. Ambele s-au bucurat de cronici pozitive în revistele de specialitate, reușind să capteze interesul unor critici literari avizați, numitorul comun al luărilor de cuvânt fiind acela că atât Anca Ianchiș, cât și Oana Paler au oferit lectorului o scriitură atât de bine închegată, reflectând mijloace de construcție surprinzătoare, dar magistral orchestrate, încât nu-și arată în niciun fel amprenta debutului. În rest, cele două tomuri sunt total diferite prin tematică și manieră de abordare, fiind totuși complementare din perspectiva viziunii despre lume pe care o evidențiază fiecare, primul reconstituind un univers aproape primitiv ancorat în credință și practici precreștine, cel de-al doilea creionând imaginea unei contemporaneități în derivă. Ambele însă promovează un mesaj adresat generațiilor tinere care se cuvine să învețe lecția iubirii privită ca revelație a Adevărului.
În calitate de cititor exersat, voi începe prin a spune că am parcurs Veghetorii de Anca Ianchiș cu interes și dintr-o suflare, percepția lumii camuflată în spațiul cel mai profund al textului identificându-se, într-o foarte mare măsură, cu cea al lectorului. Scriitoarea ne propune un discurs narativ bine articulat, cu o structură oarecum inedită, în peisajul prozei contemporane brașovene, putând fi tradus ca un ecou al unor epoci literare de mult apuse, dar a căror vitalitate este încă atât de puternică, încât explodează prin scriitura a câte unui autor ce își arată disponibilitatea de a-și întoarce urechea spre muzica inconfundabilă și seducătoare a vremurilor de altădată. De pildă, modul în care sunt intitulate cele 16 capitole amintește de Miguel de Cervantes, cel din Don Quijote de La Mancha, iar universul pe care îl reconfigurează narațiunea este unul tradițional-arhaic, reactualizând proza scurtă a lui Mihail Sadoveanu sau Vasile Voiculescu. Cu acești doi scriitori valoroși Anca Ianchiș se întâlnește atât ca mânuitor al cuvântului vechi, adus la lumină din negura timpului, dar și prin modul în care instrumentează elemente ale unui anumit tip de realism magic, ce conferă întregului edificiu scriptural o alură fantastică. Din acest punct de vedere, Veghetorii trimite cu gândul și la Ultima Cruciadă a Simonei Antonescu, creație bine primită de critica literară, dar și la Cartea Nopților de Sylvie Germain, scriitoare considerată în Franța drept unul dintre autorii cei mai înzestrați ai curentului literar menționat mai sus. Astfel, conform definiției lui Roger Caillois, specialist în tipurile de fantastic, și în spațiul narativ al Ancăi Ianchiș coerența evenimentelor reale, obișnuite este fracturată, infiltrându-se fapte neverosimile, cum ar fi metamorfoza unuia dintre personaje care va prelua chipul și slujba morții, numele lui devenind din Samuel, Moarte: „Când întoarse capul spre Samuel îl văzu pe acesta devenind tot mai transparent, iar la sfârșit, în locul în care fusese întins, rămase doar urma corpului său în praful drumului. Bărbatul dispăruse” (p.55).
Receptat ca roman fantastic (Adrian Lesenciuc) sau ca un fermecător basm sapiențial (Laurențiu Ciprian Tudor), cartea poate fi interpretată și în cheia parabolei clasice, propunându-ni-se o „poveste” prin care autoarea transmite cu deosebită perspicacitate ideea că intervenția divinității în lume poate fi descoperită la tot pasul, atâta timp cât există un sâmbure de credință autentică și cât suntem atenți la cele ce se petrec dincolo de vălul orbitor al realității artificializate și îngropate în inconsistență. De asemenea, este sugerat faptul că, în ecuația vieții, Dumnezeu, numit, în roman, Cel Care le știe pe toate sau Cel Care hotărăște totul, a rânduit pe pământ ființe a căror misiune este aceea de a restabili și menține echilibrul fragil al marii Lui Creații, între bine și rău, lumină și întuneric, întru confirmarea și întărirea legăturii indisolubile dintre cer și pământ. Se subînțelege însă că și ființele care ating un înalt nivel de spiritualizare dobândesc capacitatea și forța de a vedea lucrurile și faptele în adâncul lor și de a clinti, într-un sens sau altul, roata destinului. Astfel, personajele centrale ale romanului, respectiv Pasăre, Samuel, Mia, Matei sunt niște „aleși” care își vor îndeplini cu stoicism datoria. Grija lor este de a veghea la intrarea în viață a ființei umane și la plecarea acesteia într-o altă dimensiune, impropriu numită în text neființă. Asemenea mesageri, cu rol de arhangheli, se ridică deasupra obișnuințelor curente ale existenței, ei văd și simt infinit mai mult decât ceilalți, drept pentru care viața lor, chiar dacă printre oameni, este cu totul diferită.
Așadar, Veghetorii este un volum care atrage atenția omului contemporan, rătăcit de el însuși în meandrele spațiului virtual, neobosit creator și consumator de imagini false, că Dumnezeu există și lucrează, în lume, prin oameni, expresie veche ce nu și-a pierdut actualitatea. Un trimis al Domnului este și soțul Miei, viitorul preot Matei, povestea lor de dragoste și de căsnicie fiind una realmente de neînțeles pentru omul de rând, acești doi soți, parteneri în a perpetua binele, ducându-și traiul doar pentru a le fi sprijin celorlalți. În altă ordine de idei, cartea Ancăi Ianchiș, cu o copertă ingenios realizată de Editura Creator, ilustrând subtil titlul volumului prin imaginea unui splendid înger păzitor, poate fi socotită un veritabil inventar de „cuvinte” înțelepte, în sensul de maxime cu un caracter universal, fiecare putând genera o dezbatere separată. Relevant poate fi un fragment despre singurătate, replica lui Matei oferită Miei, la începutul experienței lor de cunoaștere ce nu poate fi decât iubirea: Singurătatea poate fi confortabilă până la urmă, nimeni în care să te încrezi, care să te dezamăgească. Niciunul însă care să te iubească și să-ți poarte de grijă. Nimeni în inima căruia să-ți așezi casa. Oamenii au nevoie de case în inima celorlalți, pentru că altfel dispar încet, ca și când ar muri înainte de vreme, ca și când nu ar mai fi decât umbre. (p.54) Din citat, se desprinde muzicalitatea unică a frazei, realizată prin închegarea unor construcții sintactice simple și clare, la nivelul cărora un efect deosebit îl au repetițiile și enumerațiile, procedee stilistice care, discret, activează o valență poetică a întregului demers narativ. Aceste aspecte și încă multe altele fac din Anca Ianchiș un prozator stăpân pe mijloacele sale, romanul prezentat, deși primul al scriitoarei, netrădând în niciun fel ipostaza debutului.
Romanul Stadii al Oanei Paler aduce în prim-plan exact imaginea lumii pe care, prin mesaj, Veghetorii încearcă să o salveze. Este o carte despre dezumanizarea ființei umane captivă mediului online, despre incapacitatea așa-numitei generații digitale de a se bucura liber și din toată inima, fără stimulente interzise sau nocive, de viața reală precum este ea. Personajul, un tânăr pasionat, în copilărie, de jocurile electronice, devenit informatician, traversează o perioadă de angoasă, de disconfort existențial, fapt care îl împiedică să conștientizeze dimensiunea experiențelor pe care le traversează, dar să și empatizeze cu apropiații. Bărbatul pendulează între mediul virtual și cel real, ajungând să confunde cele două planuri, sfârșind prin a face gesturi absurde pe care, ulterior, nu și le poate explica: dorința de a pedepsi un cunoscut culminează, fără intenție, cu uciderea lui, cauza fiind ignoranța și incapacitatea de a intui consecințele situației create. Cu sânge rece, elimină urmele faptei și continuă să trăiască fără țel, într-o dezorientare absolută, în afara sentimentelor, cu mici popasuri în insula mustrărilor de conștiință. Acest lucru este o constantă a existenței lui, până în momentul în care cunoaște iubirea. Sentimentul acesta îl scurtcircuitează și îl redă vieții adevărate, fapt ce simbolizează a doua naștere a eroului. Finalul rămâne deschis interpretărilor. Textul se poate citi în cheie psihologică, dar și social-politică, trama narativă, ingenios asamblată, fiind o oglindă a unei societăți maladive cu valori răsturnate, dominată de neglijență, de neprofesionalism (edificator fiind modul dezastruos de cercetare a crimei), dar și a unei categorii umane surprinse în plin proces autodistructiv.
Este lesne de observat că romanul Oanei Paler deschide o problematică actuală, complexă și complicată, în egală măsură. Protagonistul amintește de eroul lui M. Houellebecq din Serotonină sau de cel din Pădurea Norvegiană, celebrul roman al lui Haruki Murakami. Atmosfera cărții este una sufocantă, apăsătoare, vidul existențial al personajelor, pretinsele lor împliniri profesionale sau personale nefăcând altceva decât să amplifice disperarea unei lumi aflate în căutarea sensului, a echilibrului. Boala însăși dobândește dimensiunea unei prezențe fantomatice care străbate spațiul ficțional de la un capăt la altul. Ceea ce surprinde este faptul că nimeni nu conștientizează că este atins de aceste stadii degenerative ale bolii, deși suferința psihică se convertește în afecțiune fizică fără ieșire sau în gesturi de o violență barbară, generatoare de moarte.
Analizând cartea din unghi structural și stilistic, Stadii oferă cititorului o scriitură fără cusur, cu o țesătură a textului atent proiectată, încât să reactiveze plauzibil experiențele lumii construite. Narațiunea în ansamblu, dar și fragmentar, reușește să dea un fel de energie vitală întregului univers creat, totul pare atât de apropiat și viu încât poate fi atins cu mâna, în ideea că nicio scenă nu este amenințată de umbra îndoielii. Asimilând acest periplu homodiegetic în care introspecțiile accentuează pecetea autenticității, în fața ochilor se desfășoară, imagine după imagine, filmul întregului parcurs evenimențial, ceea ce ne face să credem că un regizor bun ar putea transforma această dramă narativă într-un spectacol cinematografic de succes. Dialogurile par decupate din cotidian, descrierile reflectă acuratețea unui chirurg experimentat, iar scenele erotice, foarte bine realizate, degajă un realism fascinant, hipnotic, identificabil și în Cornul Inorogului, roman scris de criticul literar ieșean Bogdan Crețu. Și pentru că nimic nu este mai convingător decât însăși vocea textului despre care am vorbit, în cele ce urmează, îi vom da voie acestuia să grăiască: „Nu-ți mai rămâne aproape nimic în minte după ce cu tine s-a petrecut un lucru îngrozitor. Mirosurile se pierd, îți amintești vag ce haine ai purtat în zilele acelea, cum te-ai spălat, cum ai adormit și cum te-ai trezit, ce-ai simțit când te-ai privit în oglindă sau când ți-ai potrivit hainele. Nu mai știi dacă erau curate sau nu, dacă afară era soare sau dacă ploua, dacă totul s-a petrecut sub un cer înnorat sau dacă lumina puternică te-a obligat să mijești ochii. Nu mai știi nici cum ai încuiat ușa sau cum ai căutat ceva de băut în frigider. Nu e clar dacă ce îți amintești e propriul trecut sau trăiești un prezent care șterge din minte orice urmă a celui care a fost” (p.64). Putem spune că o asemenea secvență trădează ezitările, stângăciile inerente începutului? Categoric, nu, iar ceea ce le dorim celor două prozatoare este să continue cel puțin la fel de bine un drum început cu pași atât de siguri.