Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Două femei între bărbați

Două femei între bărbați

 

 

Domnului Ion Onica,
inegalabilul meu profesor

 

 

Prin prezența lor, cele două femei de la hanul Ancuței, Ancuța cea tânără și mătușa Salomie, accentuează reflexele spirituale ale unei întâlniri(fericite) care contează pentru călători ca o autentică și semnificativă experiență.
În primul rând se impune Ancuța, în prezentarea căreia atenția naratorului se concentrează asupra ochilor și a privirii personajului feminin: „Ancuța își întoarse ochii sprâncenați spre el, înfricoșată și uimită”. Căutătură ochilor este asociată vinului, acel rod al pământului și al soarelui, cum îl considera unul dintre personajele de la han, tinerei femei cuvenindu-i-se mulțumirile, pentru semnificativele daruri simbolice și spirituale: „Îți mulțumesc, lele Ancuță, pentru vin și pentru căutătura ochilor”.
Pentru Annick de Souzenelle „ochiul poate fi identificat cu săgeata ce ne traversează «haina de piele», asigurându-i posibilitatea de a vedea o lume transcendentă celei unde ne ține prizonieri starea de cădere” ( Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Traducere de Margareta Gyurcsik, Timișoara, Editura Amarcord, 1996, p. 372). Până la urmă, atenția acordată ochilor și privirii Ancuței trimite spre ideea că personajul vede într-adevăr dincolo de realitatea unui simplu gest de a mânca. Ea slujește în ultimă instanță unei comesenii, împărțind mâncarea și vinul ca pe niște semnificative daruri și bunătăți : „Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş incolo şi-ncoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brau şi cu mânicile suflecate: împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune”. Bunățăți răsplătite cu o semnificativă închinare la fața femeii: „De la Ancuţa ne vin toate bunătăţile şi când râde spre noi ca acuma, arată flori de lăcrămioare, şi-mi aduc aminte de primăvară. Mă-nchin şi la cinstita faţa dumnisale! – şi cătră toţi ceilalţi mă-nchin ca la codru verde! – a sfârşit părintele Gherman şi a sorbit cel din urmă strop din oală. Apoi s-a aşezat la locul său”. Prin simpla sa prezență, femeia conturează un spațiu protector „subt” ochii ei negri:„Nici aşa dulceaţă, aşa voie bună ş-asemenea ochi negri: eu parcă tot subt ei aş sta până ce mi-a veni vremea să mă duc la limanul cel fără de vifor… Nu trebuie să-ţi incrunţi sprâncenele, jupâneasă Ancuţă, căci eu am fost prietin maicii tale. I-am căutat şi ei in cartea de zodii, cum ţi-am căutat şi dumitale. Foarte bine şi foarte adevărat i-am spus, şi socot că nici dumneata n-ai rămas nemulţămită”. Alte atribute ale Ancuței rețin fără îndoială atenția cititorului. Tânăra femeie este „vicleană”, având nevoie de această viclenie pentru a se sustrage unei lumi perfide(un „viclean” era și Cătălin din Luceafărul, a cărui profundă înțelegere a lumii îi anulează vicleniei sensul peiorativ). Pe de altă parte, hangița este ca un spiriduș, comparație ce proiectează asupra ei atribute ale imaginarului, în sfârșit, unui personaj ea îi amintește primăvara, cu toate semnificațiile acestui anotimp. Este de reținut de asemenea o secvență semnificativă pentru personajul feminin al operei sadoveniene, în care se surprinde contrastul dintre obrazul, cu ochii ca atribute ale spiritualității, într-o lucire trandafirie, și trupul vremelnic , aflat intr-o sugestivă umbră: „Atunci se arătă din odaia ei şi Ancuţa, cu fânarul cel mare. Îl ţinea la inălţimea pieptului şi lumina ii rumenea obrazul, în această lucire trandafirie ochii ii păreau mai mari şi mai negri. Cobori cele două trepte, grăbi spre şleah; noi ii vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de umbră”.
În opera sadoveniană este amintită însă și „cealaltă Ancuță”: „Ancuţă de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum. Cătă la el cu ochii mari şi-i luceau in ei două făclioare mititele”. Ancuța din prezent nu se deosebește însă prea mult de mama sa: au ca trăsătură comună frumusețea și ochii asociați luminii și focului, unei luciri ce trădează prezența lor spirituală. Poate că nu este deloc întâmplător un detaliu ce surprinde reflectarea feminității lunare în ochii personajului :„Numai pe Ancuţa o vedeam că ascultă cu incordare, şi-i sticlea luna în ochi” (s.n.).. Suficient, cred, pentru ideea de continuitate spirituală pe care o presupune hangița la un han unde, mai mult decât mâncarea și băutura, contează trăirea unei experiențe singulare.
În textul lui Mihail Sadoveanu se impune un alt personaj, cu impact în universul nuvelei. E vorba de liţa Salomia, pentru care povestirea rămâne înainte de toate o minciună, ce trădează adevărurile lumii imediate în favoarea unui univers al gratuităţii. Femeia se referă în special la acei nevolnici (inapţi pentru lumea în care individul este judecat exclusiv din perspectiva utilului), care, pe unde ajung, „spun nişte minciuni de stă lumea şi se uită la dânşii cu gura căscată”. Mai mult sau mai puţin conştient, ea evidenţiază nu doar condiţia de minciună- aşadar dimensiunea imaginară a povestirii- ci şi efectul pe care aceasta îl are sau ar trebui să-l aibă asupra ascultătorilor, în special zăbava, semnificativa uitare a imediatului şi abaterea de la însuşi ritmul necruţător al cotidianului („stă lumea”), ca să nu mai vorbim de „uimirea” pe care nu o poate produce decât ceea ce se sustrage de la ipostazele unanim acceptate ale realităţii.
Mai mult, liţa Salomia are în vedere însuşi ritualul naraţiunii, vizând o semnificativă „întoarcere” a consistenţei reale a evenimentului spre condiţia de minciună şi, implicit, de imaginar. Dacă există un adevăr în relatarea unora de la han, insinuează bătrâna („Asta ştiu şi eu că-i adevărată, că nici noi nu suntem de ieri de-alaltăieri”), acest adevăr trebuie reconsiderat din unghiul limbajului: „dar toate ale lui n-aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să plece o lume către dânsul?”. (Întrucât, fie spus, liţa Salomia lasă, de fapt, să se înţeleagă că scopul produsului imaginar nu este altceva decât propria-i receptare, faptul de a fi luat în conştiinţă de către receptor).
Spre deosebire de povestitorii care, la han, beau numai vinul stimulând vitalitatea şi asigurând însăşi pofta de a povesti, liţa Salomia bea rachiu, ca sugestie a unui spirit ascuţit (ce se cere temperat), care înclină spre luciditate, nu către impulsul simţurilor. Asupra preferinţelor culinare ale acestui personaj cititorul poate zăbovi de altfel cu folos. Ea refuză vinul, fiind „bolnavă de vătămătură” (bolnava de la han se izolează în felul acesta de ceilalţi, sănătoşii, cei plini de vitalitate, a căror menire pare a fi aceea de a spune şi de a asculta povestiri), după cum, refuzând carnea rumenită în favoarea unei plăcinte „dintre acelea care-i mai molcuţă”, ea întoarce spatele desfătării trupeşti debordante pentru rafinamentul pe care i-l produce molcuţa, delicata plăcintă. Mai mult, dacă în general refuză vinul, spre deosebire de ceilalţi de la han, îl acceptă totuşi pe acela care „nu-i de cel vechi”. În schimb, şi acest aspect trebuie reţinut, liţa Salomia insistă asupra faptului că „nu beau decât rachiu”.
Dacă nu are, asemenea celorlalţi, talentul de povestitor, liţa Salomia îşi asumă în schimb rolul de a veghea ca naraţiunea să-şi asigure condiţia sa de minciună şi de creaţie a imaginarului, printr-o atentă organizare a discursului în primul rând.
Cerându-i-se să povestească felul cum caută apă, în special acea întâmplare „când te-a cheamat boierul de la Păstrăveni la curte şi ţi-a poruncit să-i cauţi apă în acea poiană”, Zaharia Fântânarul este tentat să le ofere celor prezenţi simple informaţii, de care împătimiţii povestirii nu s-ar putea bucura, de altfel, prea mult: „Mă cheamă şi-mi porunceşte: Să-mi găseşti apă şi să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare vânătoare domnească şi trebuie apă”.
Isprăvind şi obosit de cât a vorbit, Zaharia se grăbeşte să încheie: „Atâta-i”.
Simţind că nu de simple informaţii au nevoie ascultătorii, dar, mai mult, dându-şi seama că se pune sub semnul întrebării însăşi condiţia imaginară a relatării, liţa Salomia intervine energic, conducându-l pe nevolnicul fântânar spre ritualul spunerii, singurul care îi poate garanta acestuia condiţia de autentic povestitor: „- Cum atâta? scutură din cap, liţa Salomia… Vină-ţi, bădică, în simţire şi spune toate: cum ai fost cu dânsul la faţa locului ş-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo, ş-ai ascultat semnele pe care le ştii”.
Oricum, femeia nu-l slăbeşte pe Zaharia („-Spune, omule, îl sili iar liţa Salomia, cârnind spre el nasul şi strâmbând sprâncenele. Spune cum ai făcut poc! cu talpa opincii…”), rezultatul fiind, după cum apreciază de altfel comisul Ioniţă de la Drăgănești, o „istorie frumoasă”, prin, credem, felul în care aceasta şi-a asigurat condiţia de univers imaginar, legitimat prin organizare riguroasă şi prin limbaj.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg