6 august 2016, în Parcul Regina Maria din Baia Mare, pe o bancă stă o doamnă de vreo patruzeci de ani (Femeia 1) îmbrăcată lejer, e căldură mare, transpiră, se șterge pe frunte cu un șervețel alb scos dintr-un pachețel albastru plin cu… șervețele tocmai bune să-ți sufli nasul. Doamna își suflă nasul. Pare a fi răcită sau alergică. În coșul de gunoi de lîngă bancă sînt aruncate 6 șervețele care stau ca șase sași buni cunoscători ai rețetelor de făcut salam săsesc. Doamna (Femeia 1) privește în gol deși pare că se uită în ochii statuii ce-l reprezintă pe poetul maghiar Șandor Petofi. Poetul e vopsit cu verde, mă rog, statuia poetului a fost vandalizată de un necunoscut care i-a aruncat în față și pe nas un borcan plin cu vopsea verde.
Cioburile de sticlă au fost strînse, în parc e curățenie. Poetul Șandor Petofi (mă rog, statuia lui) e verde.
E ora optsprezece. Pe bancă se așează o altă doamnă de vreo treizeci de ani, venită de pe terenul de tenis din apropiere. E îmbrăcată în fustă scurtă. Are genunchi frumoși. Picioare lungi (Femeia 2). Cele două femei povestesc privind la nasul verde al poetului Petofi:
Femeia 2: Și pe nas e verde.
Femeia 1: Vai de capul lui. Cred că e de o rezistență și de un calm fantastice.
Femeia 2: Aștept apusul. Nu prea a fost sever dar a pus la punct pe foarte mulți.
Femeia 1: Întocmai așa este după cum spuneți. Cînd eram cu el era, îmi aduc aminte, de un calm excepțional.
Femeia 2: Era și prevăzător.
Femeia 1: Eram uimită de multe ori pînă am început să nu mai fiu.
Femeia 2: Dar sunteți, doamnă.
Femeia 1: Avea sînge rece în tot ceea ce făcea.
Femeia 2: Probabil și multă stăpînire de sine? Cred că ați uitat cum arată la față de cînd nu l-ați mai văzut.
Femeia 1: În momentul revederii o să-i fac unele reproșuri…Probabil.
Femeia 2: Adică doriți să-i faceți neplăceri…
Femeia 1: Am suferit atît de mult…
Femeia 2: Aveți o părere despre faptele comise de el?
Femeia 1: Proastă, doamnă. Foarte proastă.
Femeia 2: Erați dispusă să vă vedeți cu el la orice oră din zi sau din noapte?
Femeia 1: Da, doamnă. Cînd era momentul potrivit. Oricînd.
Femeia 2: Bănuiam, doamnă.
Femeia 1: I-am atras atenția că nu e bine să ne vadă lumea împreună.
Femeia 2: Datorită situației pe care o avea?
Femeia 1: Evident, doamnă. Datorită nevestei lui, bătrîna aia care-l bănuia.
Femeia 2: Vă era frică, doamnă.
Femeia 1: Recunosc că-mi era teamă.
Femeia 2: Dacă v-ați fi dus la ea și i-ați fi mărturisit ați fi evitat orice neplăceri.
Femeia 1: Mi-ar fi cerut o discuție amănunțită despre situația mea de atunci.
Femeia 2: Am înțeles, doamnă.
Femeia 1: Mi s-ar fi plîns, așa că am evitat, doamnă.
Femeia 2: Știam că sînteți curajoasă.
Femeia 1: Ar fi vrut să-mi spună cît este ea de nefericită, de persecutată de către el.
Femeia 2: Să se plîngă, da, exact așa ar fi făcut.
Femeia 1: O cunoașteți, doamnă?
Femeia 2: Nici gînd, dar vă cunosc pe dumneavoastră. Adică încep să vă cunosc, doamnă.
Femeia 1: Îmi plăcea să-i spăl eu hainele lui… de corp.
Femeia 2: Cîtă intimitate, doamnă. Vă spunea că vă va înșela cu alta.
Femeia 1: Nu-l credeam.
Femeia 2: Toate sîntem proaste, doamnă. Vă întreba dacă vă e frică de așa ceva?
Femeia 1: Atuncea… la vîrsta aia a mea nu
mi-ar fi plăcut să-mi fie înșelate așteptările,
speranțele.
Femeia 2: Dar v-a înșelat.
Femeia 1: Evident.
Femeia 2: V-a și spus: „Sper că m-am purtat cu dumneata ca un adevărat cavaler”.
Femeia 1: De unde știți, doamnă? Exact așa a fost. Ați fost prin apropiere?
Femeia 2: Nici vorbă, doamnă. Toți sînt la fel.
Femeia 1: Evident.
Femeia 2: Ar trebui să fim cu băgare de seamă la acest lucru.
Femeia 1: Era întuneric în camera aia. A ieșit și mi-a spus că nu mă poate primi. M-a enervat faptul că era întuneric.
Femeia 2: Avea pe alta, doamnă.
Femeia 1: Cu siguranță și acea alta se uita pe fereastră prin binoclul lui.
Femeia 2: Care era pentru dumneavoastră. Un binoclu german.
Femeia 1: Exact. Parcă sînteți un medium, ceva. Sînteți, doamnă?
Femeia 2: Ați pozat, de fapt, v-ați prefăcut îngrijorată că fata era foarte tînără?
Femeia 1: După toate probabilitățile așa era.
Femeia 2: Ar fi fost păcat să cadă pe mîinile unui soț rău și bătrîn cum era el?
Femeia 1: Evident, doamnă. Dar nu m-am amestecat. M-am și bucurat. Așa merita aia care rîvnise la bunul alteia.
Femeia 2: La binoclul alteia, doamnă?
Femeia 1: Evident, doamnă.
Femeia 2: Ați fi putut s-o elogiați pe tînăra aia?
Femeia 1: Aș fi putut să-mi bag mîinile în părul ei lins!
Femeia 2: Avea păr lins?
Femeia 1: Habar n-am, doamnă.
Femeia 2: Dar ați spus că…
Femeia 1: Am spus doar așa, doamnă.
Femeia 2: Adică în singurătate, în camera în care trăiți și dormiți chinuit, în nopțile fără somn, v-ați imaginat că….
Femeia 1: Exact. Exact așa am făcut…
Femeia 2: De ce nu cîrlionțat…
Femeia 1: Cîrlionțat, ce…
Femeia 2: Părul ăla, adică de ce lins?
Femeia 1: Au fost nopți cînd era și cîrlionțat.
Femeia 2: Mi-am închipuit. Ba lins, ba cîrlionțat. Cînd era mai mare satisfacția?
Femeia 1: Care satisfacție?
Femeia 2: Cînd o luați cu mîinile alea muncite de părul lins sau de ăla cîrlionțat?
Femeia 1: Parcă la părul lins. Ca să nu vă mint… prea mult, doamnă.
Femeia 2: Nu vă plac mincinoasele, e clar.
Femeia 1: Evident.
Femeia 2: Nici măcar n-ați cunoscut persoana care v-a făcut rău.
Femeia 1: N-am fost curioasă.
Femeia 2: Ați preferat să vi-o imaginați. E mai bine așa. O gîndiți cum vă pică bine. Într-o noapte așa, în alta altfel. V-am înțeles.
Femeia 1: Nici nu mă așteptam la altceva din partea dumneavoastră. Îmi imaginam cum ajung la bătrîna aia de nevastă a lui și-i spun: „Doamnă, și-a bătut joc de noi, de amîndouă. Vă jur!”.
Femeia 2: Știu, doamnă. Vă înțeleg atît de bine.
Femeia 1: La fiecare ne vine rîndul, mi-am spus. Și nu m-am dus.
Femeia 2: Nu trebuie să vă pierdeți nădejdea și nici răbdarea.
Femeia 1: Nu mi le pierd.
Femeia 2: Încă să nu turbați, doamnă, să mai aveți răbdare și nădejde.
Femeia 1: Dar… pînă cînd, pînă cînd. A început să poarte haină albastră și șapcă albastră.
Femeia 2: L-ați urmărit?
Femeia 1: Nici gînd. L-am văzut întîmplător în Centrul Vechi al orașului, la o terasă de cafenea.
Femeia 2: Oho. Este un trădător. E clar că v-a trădat.
Femeia 1: Exact
Femeia 2: Sîntem, noi, în stare să fim ca el, doamnă?
Femeia 1: Ca el, niciodată, doamnă.
Femeia 2: Ticăloase, doamnă.
Femeia 1: Adică dumneavoastră credeți că eu m-aș da în lături?
Femeia 2: V-ați da, doamnă?
Femeia 1: Niciodată. De asta puteți fi sigură.
Femeia 2: Bun. L-am termina repede. Aș fi tare curioasă să pot discuta și eu cu el. Însă, se pune problema dacă nu se va feri de mine.
Femeia 1: Doriți să gustați din terciul lui? Ca să fim două care am mîncat același terci, doamnă.
Femeia 2: La care terasă din Centrul Vechi ziceați?
Femeia 1: Nu ziceam. La o terasă.
Femeia 2: Trebuie să avem încredere una în alta. Altfel…
Femeia 1: Nu te întreb nimic. Am răbdare și încredere. Consider că sînteți o doamnă de nădejde. Pe terasa de la Cafe Bistro, doamnă. Acolo era cu haina albastră.
Femeia 2: Și cu șapca albastră. Am înțeles. Nu mai speculați discuția asta, doamnă.
Femeia 1: Dar dumneavoastră, de fapt, cine sînteți, doamnă?
Femeia 2: Sînt cea care se uita pe întuneric, pe fereastra aia, cu binoclul german, doamnă.
Femeia 1: Am înțeles, doamnă.
Femeia 2: Era evident, doamnă.

P.S. Apoi au urmat discuții lipsite de importanță care au durat pînă tîrziu, în noapte.
Untura de câine
Nu arătam ca un țigan. În anul o mie nouă sute nouăzeci şi unu m-am însurat cu Maria. Era fată de inginer chimist la Flotația din Baia-Sprie. O chema Iurisnici. Socrul povestea mult. Despre comunism şi despre minerit. În munții din jurul oraşului aveam aur şi argint. Nu i-am spus că tata Bartolomeu era aurar, că bunicul Carol şi alți bunici mai vechi tot aurari au fost.
Tata Bartolomeu Rostaş mi-a spus: „Carol, însoară-te da’ nu-ți schimba numele, du-l mai departe pe cel pe care-l porți. N-ai a te ruşina de el”. Aşa am făcut.
În anul una mie nouă sute nouăzeci şi patru am plecat la Paris. Cu nevasta. Am învățat-o meserie. Furam amîndoi. La începuturile acelor vremuri am locuit într-o rulotă părăsită, pe un imaş, lîngă autostradă şi aproape de un cartier numit Défense. Eram vecini de rulotă cu doi spanioli.
Hoția e muncă grea. Îmi era milă de nevastă. Mergeam la şapte dimineața cu metroul. Aveam o hartă. Ne alegeam cartierele. Furam orice. Învățam limba francezilor. Ne întorceam noaptea sleiți de puteri, cu rucsacurile şi cu gențile pline. Beam cîte un pahar de vin cu vecinii spanioli. Adormeam ca loviți de trăznet.
Doi ani am dus-o tot așa. Apoi au urmat trei ani buni. M-am împrietenit cu un croat care avea grijă de un hipodrom şi de caii din grajdurile lui. Învățasem și eu de la tata Bartolomeu munca aia cu îngrijitul cailor. Croatul ne-a dat o casă adevărată. Dimineața şi seara aveam treabă la grajduri. Nevasta făcea de mîncare. Peste zi furam. Sîmbăta şi duminica vindeam ce se aduna peste săptămînă.
Cinci ani în care am tot adunat bani. Trimiteam acasă la mama Kala toată agoniseala. L-am adus şi pe David, care avea casa mai sus de noi pe Valea Limpedea. Ajunsesem şeful hoțiilor pentru Franța şi Italia. Aveam nevoie de ajutor. David mergea în Baia-Sprie în fiecare săptămînă. Cumpăra maşini de la un tîrg de lîngă Hipodrom. Le vindea la un tîrg din Baia-Mare. Cîştiga cîte opt sute de euro la fiecare maşină.
Cînd ne era mai bine m-au prins cei de la poliție. Am stat pe arest, c-aşa-i acolo, pînă m-a chemat un procuror.
„David, să-mi duci nevasta acasă”, am spus. Aşa a şi fost.
„Ai ceva de declarat?”, m-a întrebat procurorul.
„Rien, monsieur”, am spus eu.
Şi m-au băgat la puşcărie. Nu mai eram pe arest la poliție. În fiecare săptămînă ceream să fiu dus la procuror. Nimeni nu mă întreba nimic. În puşcărie totul devine uşor cînd afli ce pedeapsă ai primit. Începe numărătoarea inversă. Timpul trece şi tu te îndrepți către libertate. După şase luni m-a chemat acelaşi procuror. M-a întrebat: „Ai ceva de declarat?”. „Spun tot ce trebuie, orice, domnule, dar dați-mi o pedeapsă”, i-am cerut procurorului.
Mi-a dat şase luni, m-a dus la judecător şi în douăzeci şi patru de ore am fost liber. M-am întors în Baia-Sprie. Bani aveam. Nevastă aveam. Casă ne-am cumpărat în oraş. A țigan nu arătam.
Nu suportam frigul. Dormeam la treizeci de grade căldură cînd alții se sufocau.
Stăteam la soarele cel bun fără să mă ardă. Trăiam din adusul maşinilor şi vînzarea lor în tîrguri. În anii aceia, tata Bartolomeu Rostaş s-a îmbolnăvit de plămîni. I-au apărut două găuri. Respira greu. Stătea cîte trei luni neîntrerupte în spital. Venea acasă. După o jumătate de an era internat din nou.
M-am dus cu treabă în Satulung. O babă cocoşată m-a oprit pe drum. Venea din țigănie. M-a întrebat: „S-a auzit, Carol, că Bartolomeu are probleme cu foalele, e drept?”. „E bolnav cu plămînii”, i-am răspuns.
„Tot aia e”, mi-a zis cocoşata. „Fă-i rost, de aici din hotar, de un borcan cu untură de cîine, dă-i treizeci de zile, în fiecare dimineață, cîte o linguriță.” „De unde untură de cîine?”, am întrebat. „E plin hotarul, spune-i unuia să omoare o javră şi să topească untura”, mi-a zis cocoşata. Aşa am făcut. Untura aia mirosea a untură de porc.
Mama Kala a pornit tratamentul. Tata Bartolomeu n-a bănuit nimic. Lua, fără să ştie, linguriță după linguriță, din untura de cîine. Lua şi medicamentele pe care i le dăduse doctorul. Au trecut treizeci de zile. Au mai trecut şaizeci pînă cînd s-a dus la control. Doctorul a citit filmul cu plămînii lui Bartolomeu Rostaş. S-a frecat la ochi. A cerut să se repete analizele. Plămînii aceia erau întineriți. Găurile din ei erau închise.
„Ce-ai luat, Bartolomeu?”, l-a întrebat doctorul pe tata.
„Medicamentele”, a răspuns Bartolomeu Rostaş.
La o săptămînă m-am dus la doctor şi i-am spus povestea cu untura.
„Se poate, Carol”, mi-a zis doctorul.
S-a apucat de atunci să-şi trateze pacienții cu untură de cîine şi cu medicamente. Rezultatele au fost foarte bune.
„Untura de cîine vindecă toate bolile de plămîni, Carol”, mi-a spus doctorul.
„În țigănimea din Satulung, toți ai tăi, de la mic la mare, umblă dezbrăcați şi la minus zece grade şi n-au nici pe dracu’”.
„De la untura de cîine, domnule doctor?”, l-am întrebat.
„Foarte probabil, Carol, adică sigur”, mi-a răspuns domnul acela.