Consiliul
Județean Cluj
Drăcia dracului
Civilizația, bătând în lung şi în lat pământul, a cadadicsit să mai treacă şi prin satul nostru încătuşat în creierii munților, e drept, s-a ivit tot cu paşi nesiguri, cum ar veni cu oferte nu tocmai îndestulătoare şi nici variate, suficiente însă pentru a bulversa mințile oamenilor, stârnind controverse celor îndreptățiți la opinie, curiozitate şi neînțelegeri nouă, celor mici, şi reticență babelor puse față-n față cu noul de care se apărau cu ocări, cu cruci scurte şi dese şi cu scuipături în sân. Cu alte cuvinte, e vorba de apariția primului televizor la noi în sat şi mai ales pe ulița noastră, că era cel dintâi în comună nu aveam îndoieli cum nu ne îndoiam că cele mai însemnate şi memorabile întâmplări se petrec întâiaşi dată pe prăfuita, dar inegalabila noastră ulicioară.
În ziua în care domnul Macidon, singurul domn de pe uliță, om de vază în sfatul popular, a adus televizorul acasă, într-o cutie uriaşă de carton, trăgându-l de-a lungul drumului într-un căruț cu patru roți, noi, pierduți, ca de obicei, în colbul ulicioarei şi în zbenguiala jocurilor, am reacționat cu oarecare întârziere la marele eveniment, huruitul căruciorului neatrăgându-ne atenția, cu asemenea mijloc de transport părinții şi vecinii cărau cartofi, saci de făină, bostani, cucuruz, snopi de cânepă, gunoi şi altele de prin bătătură, nicidecum o cutie enormă, misterioasă, pe care cei cu şcoală puteau citi Fragil. Abia când badea Florea, taragotistul, aflat veşnic pe lavița la drum, l-a întrebat, Da ce aduci acolo, Macidoane, unii dintre noi, reacționând la interesul moşului stârnit de ceva neobişnuit, au părăsit reduta jocului şi au alergat înaintea vecinului ce opintea la căruț, normal, ce să te mai joci când ai în fața ochilor o aşa ditamai cutie ce poate ascunde înlăuntrul ei cine ştie ce mare grozăvenie. Că a fost grozăvenie nu mai încape discuție, a confirmat-o, imediat, înseşi spusele domnului de la consiliu, Un televizor, bade Flore, doar un televizor, a confirmat-o şi aparatul în sine, mai apoi, precum şi toată tevatura iscată printre vecini în acea după-amiază şi în zilele următoare, până ce lumea a înțeles ce şi cum cu această nouă invenție.
Domnul Macidon, fiul lelii Zamfira, locuia cu soția în jumătatea din spate a casei mamei sale, ocupând o încăpere ce ținea loc de cameră de zi şi de dormitor şi o cămară pe post de bucătărie. În bucătărie, loc pentru proaspăta achiziție ar fi fost, dar nu încăpeau toți vecinii, mari şi mici, curioşi şi dornici de emancipare, aşa că televizorul a fost instalat pe masa din cameră, cu precizarea tăioasă şi fără drept la replică a doamnei Victoria că e doar o soluție de compromis, normal, i-au dat dreptate nevestele tinere venite şi ele nu să ajute la instalare, că ce ar fi putut face, ci să dea o mână de ajutor cu gura, doar nu era ca biata femeie, pardon, doamna Victoria, să aştearnă masa pentru musafiri ocolind cu farfuriile
şi cu tacâmurile corpul masiv al televizorului, unde mai pui că n-ar fi încăput platouri, supiere, coşul cu pâine sau cârpătorul de mămăligă şi câte altele, iar mesenii, aşezați vizavi unul de celălalt, ca să se vadă, ar fi fost nevoiți să se ridice în picioare.
Cum nimic interesant nu se putea întâmpla fără ca noi, copiii, să fim de față, de față am fost cu toții şi la punerea în funcțiune a misteriosului aparat. Deşi credeam că instalarea presupune o operațiune sofisticată, aceasta a fost destul de simplă, dar tot neînțeleasă pe de-a-ntregul de către cei mai mulți dintre asistenți, simplă am spus, de unde, instalarea antenei s-a dovedit a fi, în fapt, extrem de dificilă, dacă nu cumva un eşec. Să o luăm însă pe rând. Domnul Macidon a deschis cutia cu ajutorul unui cuțit adus, în ciuda îmbufnărilor şi a unei uşoare şi vizibile revolte, de consoarta lui, şi, ajutat de un bărbat aflat în preajmă, a scos, sub privirile noastre alungite de curiozitate şi de uimire, televizorul şi l-a aşezat în locul lui provizoriu, pe masă. Era, după cum vă puteți da seama, un aparat tv într-o carcasă de lemn maroniu şi lucios, al cărui ecran, în mod explicabil, pentru întreaga asistență nu părea să aibă vreo noimă. Stăpânul casei, arborând o mină serioasă şi doctă, cu mişcări precise şi calculate, a introdus ştecherul în capul unui prelungitor conectat la singura priză din odaie, a băgat mufa cablului de antenă într-un orificiu din spatele aparatului, orificiu de existența căruia doar el, magicianul, ştia, a scos cablul pe fereastra deschisă şi, ieşind roată prin tindă şi prin târnaț, l-a legat la o antenă lungă şi lată cât o scară de urcat în podul şurii, pe care a agățat-o într-un piron bătut din cu vreme într-un stâlp al cerdacului. De unde cablu, de unde antenă, de unde prelungitor, de unde pricepere erau întrebări pe care ni le puneam doar noi, copiii, adulții ştiind că marele domn de la sfat era de formație profesională electrician. După ce a fixat, în fața ecranului, într-un stativ, o sticlă dreptunghiulară, albastră-verzuie, stârnindu-ne uimiri şi mai mari, dar repede înlăturate, vorba vine, E pentru protecție împotriva radiațiilor şi pentru o imagine color, fostul electrician, urmărit cam de două duzini de perechi de ochi curioşi şi temători, a apăsat unul dintre butoanele panoului din dreapta ecranului cum priveam noi la el, declanşând, prin apăsare, o armată de purici albaştri-verzui ce a cotropit instantaneu şi cu mare zgomot ecranul, spre marea noastră satisfacție. Da, gândeam noi, o minunăție mai mare nici că se putea, cu toate că unii dintre cei umblați cel puțin o dată pe la cinematograf, aveam şi asemenea emancipați pe uliță, şi-au arătat dezamăgirea printr-un oftat nedisimulat.
Damian, tânărul vecin din jos de lelea Zamfira, s-a oferit să urce pe balustrada pridvorului şi să mişte antena, operațiune fără de care, după câte am înțeles, toată ziua şi toată noaptea, dacă nu cumva tot timpul de atunci încolo, ecranul nu ne-ar fi oferit altceva decât acele hoarde de purici bicolori, zgomotoşi şi extrem de zglobii. Mişcă spre stânga, Mişc, Degeaba, mişcă spre dreapta, Mişc, E şi mai rău, dă invers, Dau, E rău de tot. Aşa şi era, cum zicea proprietarul, rău de tot, deoarece ecranul se învăluia într-o lumină cețoasă şi tăcută, ce nu dădea voie nici măcar puricilor să joace tontoroiul pe suprafața lui. Mă, şi-a dat unul cu părerea, n-ar strica un par lung, care să ridice antena deasupra streşinii. Că bine zice cine zice, dar de unde par, rudele de fasole, adică aracii pentru cei cu pretenții, rămase nefolosite şi depozitate în picioare într-un colț de gard, nu doar că erau insuficient de lungi, dar erau şi prea subțiri, sub greutatea antenei s-ar fi rupt ca nişte vreascuri uscate, cel mai bun, după supoziția unui asistent binevoitor, dar nesăbuit, ar fi fost parul pe care badea Traian, tatăl vitreg al domnului Macidon, îl folosea pentru a stabiliza fânul din car pe timpul transportului de la fâneață până în podul şurii, numai că, vigilent şi deloc interesat şi cooperant, soțul lelii Zamfira şi-a exprimat dezacordul mai mult decât convingător, Cine se atinge de par are de-a face cu mine. Cum nimeni nu s-a arătat dispus să aibă de a face cu omul recalcitrant şi nici să aducă un par din bătătura proprie, în cele din urmă, noi, telespectatorii, după cum ne-a numit stăpânul televizorului, el ştia de ce, ne-am mulțumit cu umbre şi cu siluete omeneşti mai mult sau mai puțin evidente, cu vorbe şi acorduri muzicale mai mult sau mai puțin desluşite, după cum puterea brațelor lui Damian reuşea să susțină enorma antenă într-o poziție ce-i convenea cât de cât ei înseşi. Altcineva pe post de susținător al capriciosului obiect în formă de scară nu s-a oferit, de înțeles, mai bine stai aşezat pe duşumea şi urmăreşti umbre vălurite şi figuri nedefinite decât să-ți oboseşti brațele şi să înțepeneşti susținând antena cocoțat pe balustrada târnațului. Cam pe când a obosit Damian şi nu a mai vrut în ruptul capului să-şi rupă brațele, ne-am dus cu toții acasă, unii satisfăcuți, alții nu.
Cu mare lucru nu ne-am ales, cel puțin nu în acea zi, dar, ca să fiu recunoscător pentru bunăvoința domnului Macidon şi a doamnei Victoria, care, ceva timp, au îndemnat-o pe mama să ne mai lase, pe mine şi pe sora mea, la televizor, fără succes însă, refuzul mamei fiind susținut de argumente doar de ea ştiute, deci, ca să fiu recunoscător, trebuie să mărturisesc că unele câştiguri am avut, unu, am dobândit calitatea de telespectator la o vârstă fragedă, chit că ani buni la rând nu m-am putut folosi de ea, doi, vreme bună am avut subiect de discuție în cercul de prieteni şi motive de laudă la grădiniță sau când aveam curajul să ne aventurăm până în strada mare, strada principală, cum i se spunea, unde ne întâlneam cu cei de teapa noastră, trei la mână, ulterior, fiind în vizită la oraş cu bunica, la unul dintre cei doi fii ai săi, a doua oară, când unchiul era deja mutat la bloc, atunci când verişorii mei m-au invitat să vizionez la televizor filmul Fanfan la Tulipe, întrebându-mă cu ironie şi cu îngâmfare infantilă dacă ştiu ce-i ăla un televizor, eu am putut replica satisfăcut, plin de sine şi victorios, Da, am văzut, nu-i mare scofală, deşi mare scofală era, puricii albaştri-verzui de pe ecran, cu toate că pot avea farmecul lor, nu se compară cu imaginile alb-negru fără cusur afişate de televizorul de la oraş.
În seara zilei cu pricina, după ce bunica s-a pus la curent cu noutățile de pe uliță, şi eu, şi sora mea am rămas dezamăgiți de neîncrederea ei în progres şi în civilizație şi descumpăniți de apelativul folosit de ea la adresa acelei minunății, Ei na, televizor, nu-i altceva decât o altă drăcie de-a dracului. Mai târziu, când Nelu cel mare şi-a cumpărat la rândul său năstruşnicul aparat şi mai ales când popa şi-a adus unul în casa parohială, m-am gândit că, de vreme ce şi alții îl preferă, nu poate fi drăcia dracului, o fi el dracul dat dracului, dar nici până-ntr-atât, încât mai toată lumea să se lase ispitită. Să zicem că lumea de rând se lasă atrasă în cursă, mai treacă meargă, e de aşteptat, că lumea e păcătoasă şi înclinată spre rele, dar un preot nu poate cădea în păcat, cel puțin nu preotul din viața unui copil crescut la munte în acele vremuri.