Stăteam în ceață, viermișor în cocon de borangic. De câteva zile tot stăteam și mă uitam tulburată. Că și ceața stătea. Nu se vălurea ca peste Styx, nu te absorbea amăgitor ca în Solaris. Nu te momea spre Neștiut. În Valhalla lui Odin nu știu ce făcea. Dar aici, se așternea în urma ei când brumă, când chiciură, asta dacă puteai zări ceva. Prin ochiurile norilor de jos ce se despicau uneori… Țepi de cristal pe ierburi necosite și pe crengi goale. Ființe bizare, tufele. Bărci cât căușul palmei, în covorul de frunziș. Frunze scorojite încărcate cu argint în găoacea lor. Pluteau în liniște, o liniște spăimoasă, spre Nicăieri. De la mine din curte. Părea a se deschide chiar aici un culoar… Dealul cel plin de copaci din cleștar era mai straniu decât cu zăpadă. Când își dezvăluia brusc ființa prin perdele de ceață. Și mai frumos, mult mai frumos, din altă lume. Mirific, feeric și… ireal. Îți lua respirația de admirație și te înfricoșa.
Ce m-am gândit? Ia să aprind o bobiță de tămâie pe-un tăciune. Că Zgrumbirul asta a binevoit mai demult să-mi aducă, într-o hârtioară de la cuiele speciale pentru șiță, câteva „boambe”, cum le zic la țară. Fără vorbe, m-a îmbiat din ochi să le folosesc, doar zisesem c-o să fac „feștanie”, chit că nu era întru totul gata lucrarea lui, ce părea să devină perenă, că n-a mai dat pe aici să-i pună capăt. Cuvenitul capăt.
Acum s-ar cuveni să spun, la rândul meu, – zis și făcut. Doar și bunica alunga așa duhurile rele. Și-n cețuri ce nu poate fi? Am găsit un căpăcel de metal, am scos jar, dar boamba îmi tot aluneca, de parc-o frigea. N-o puteam potoli. E de înțeles că m-am mocofănit, pân-am reușit s-o aprind și să pornesc prin casă cu fumegarea. Am făcut doi pași, atât, c-a răsunat un bubuit. S-a cutremurat totul și mai multe nu.
Hait, profilată pe ceața din spinare, de parc-o purta ca pe o șubă, o siluetă întunecată bătea cu un ciomag. Prin geamul ușii părea o dihanie. Din altă lume. Sau un urs ridicat în două labe. Bătea cu forță pe canatul de sus, cu o botă înaltă de apostol. Gest măreț. Aproape cumplit în netulburarea ceții. Nu i te puteai opune. Ar fi fărâmat. Dar de unde știa că-i cineva aici? De obicei, iarna nu e. I-o fi mirosit a fum din horn, că de văzut nu-l putea vedea prin ceață. Fumul. Oare de câte zile nu dăduse nimeni, nimeni, niciun om străin, pe la poartă? Și acum?!
Eu cu tămâia și el, hopa, ca djinul din lampă. Abia am aprins-o c-a apărut pe mătură, pe vălătuci de nori. Măi să fie! Că n-o fi dracul! Bulgakov la munte și Woland al lui, ba și Berlioz, aici, pe prag. Mâța mea nu se cheamă Behemoth și nu-i motan. Dar despre Pilat din Pont îmi vine a vorbi. Chiar cu oricine?
Omul negru de la ușă era slab, slab, scofâlcit, zbârcit cu șanțuri adânci pe toată fața, întunecate și întortocheate, legat cu sfoară peste cojocelul din care flencăneau smocuri de lână. Pur și simplu smolit. Parcă îl știam și nu-l știam. Arătase cândva a brigand, chiar și băgase cuțitul în cineva. Își lăsa pe atunci pleată de haiduc, avea câini fioroși tot timpul, cât vițelul de mari. Câți ani să fi trecut? Acum, îi rămăseseră doar cinci lațe slinoase și ochii-i deveniseră mai răi, mai roșii. Îi ardeau. Te frigeau.
— Mi-ai văzut calul?
— Să trăiești, Carol.
— Nu vezi că trăiesc? Și-o s-o mai fac. Uite-mă. Sunt cu oile lu’ Iulian ciobanul, că, cică, i-a murit mama. Ce, io n-am familie?
Aha, pe Iulian ăla îl văzusem deci zilele trecute, când m-a lătrat un dulău de stână. Era departe, sus pe deal, și tot se răstea la mine, să mă avertizeze, când, deodată, s-a săltat din iarbă un cioban. Sforăia trântit pe pajiște, în frig, răpus de Bacchus pesemne, și oile-i fugiseră de mult. Câinele îi stătea de strajă sub cerul liber. Scenă de toți banii, dar de spus, n-am spus asta, ci:

— Mă bucur. Deci ai pe cineva în lume?
— Am două surori, una în București, alta…
— Mă bucur (încerc să scurtez, dar pe el cine să-l asculte?)
— Nu le-aș mai avea…
— Știu surorile de tine, nu? Nu ești, aici, argat de izbeliște…
— Mă sună, da’ ce, io le răspund? Aș. Nu-s tâmpit.
— Păi, de ce?, nu mă pot abține.
— Așa, uite așa, nu-s sătul de proști? Și de prostii? Ca la televizor? Că am televizor, să bagi la cap… În coliba mea.
— Mă bucur.
— Da’ o țigară ai?
Plec s-aduc, c-aveam! Ieri îmi adusese un fiu al meu, în drumu-i scurt… Să știi că-i totuși dracul, de unde a aflat? Că eu de zece, douăzeci, treizeci de ani m-am lăsat de fumat. Le cerusem, firește nu pentru Carol, ci pentru o vecinică pufăitoare, care și cu grebla, la fân, avea un chiștoc în colțul gurii.

— Să trăiești, Carol (și dau să închid, că se făcuse frig și-i spun, dar el îmi pune un picior în ușă)
— Bagă lemne, ce stai! Auzi, frig…
— Irosesc căldura…
— Și zi mi-ai văzut calul? Să nu mă iei cu ceața…
— Nu.
— Îi dau sfeclă și mere. Ai văzut ce mare și frumos e?
— Chiar nu.
— Taica e născut în 34, tanti în 39, „patronii” ăștia ai mei, așa că io-s stăpân în gospodărie și pe cal și pe cinci vaci și pe turma de oi, și pe tâmpitul de cioban. Au fost și cinci măgăruși. E clară?
— Mă bucur.
— Și ce mai faci? (cu ochii-n ochii mei)
— Bine, ca tine, precum spuneai, tu nu faci bine?
— Da’ ce mai faci?
— BINE. (ferm, așa că dă a lehamite din mână)
— Mă duc la Radu, să-mi caut calul. P-ăștia nu-i iert, nu-i las, că pe terenul lor s-ascunde și Nebuna. O fi și calul.
— Cine?
— Una de care nu reușesc să dau. Se topește, cum îi dai de urmă.
— ??
Dispare în ceață ca și cum nici n-a fost…

Peste două, trei zile, cum ceața nu se mai isprăvea, ce-mi zic, ia să văd dacă se mai petrece ceva ciudat? Se pare că nu prea aveam de lucru. Nici de scris. Iau ultima boambă de tămâie, că atunci, cu Carol, am ars mai multe. Și după plecarea lui. O aprind mult mai ușor și mă pun pe fumegat. Dar, deodată, o bufnitură de sticlă spartă. Cu clinchet mare. La aceeași ușă. Teribil. Alerg, cercetez geamurile, să văd ce s-a spart și de ce. Plin de gheață pe jos, o grămadă, dar numai acolo. Gheața aia sunase ca sticla. În jur limpede, curat, doar frunzele și covorul lor. Nu era grindină, c-așa crezusem întâi, ci forme bizare, geometrice, ca de meteorit. Că și ăla asta e, gheață cosmică. Numai că mult mai fumurie, de la focul cu care a străbătut până aici, de. Acum, parcă mi-ar fi venit un pui de frică. Târziu, am realizat că vântul purtase pe sus și aruncase chiciura de pe o creangă mare, ditamai. Dar de ce atunci, îndată ce am aprins tămâia, de ce acolo, pe pragul unde stătuse Carol? Avea coadă de cometă Omul negru? Și coada de cometă tot din gheață pietrificată e…
Iar calul lui cel uriaș, l-am zărit peste trei zile. Când se ridicase ceața. Alb, de la crusta de chiciură de pe spinare. O purta ca pe-o hlamidă. De felul lui însă, murg închis. Cu coamă și coadă negre, cu picioare făloase tot negre. Și copite învelite în păr, smocuri de păr. Cu niște coapse largi, cum nici n-am mai văzut. Coapse dintr-alea de cal de circ, să-i poată sta pe spinare o întreagă trupă de acrobați. Îl mânau trei dulăi de stână flocoși, trei, lățoși rău, cu hămăituri la gleznă și mârâituri. Aprige. Iar el punea pasul rar, cu liniște mare. Unul după altul, încet, înadins, tacticos, nepăsător. O arătare, o himeră, o statuie umblând… Comandorul.
Peste alte două zile, chiciura s-a scuturat. În jurul copacilor mari, cu ramuri goale, era pe jos câte un cerc alb, gros, sfărâmicios. De-ai fi crezut c-a fost o ninsoare bizară, doar sub pomi. În rest, pajiște verde încă. Sau că sunt, răsturnate, păpădii uriașe, dintr-o grădină cu giganți. Căzute-n bot. Eh… Hotărât, ceața aia pritocise firea lucrurilor. Arătase la vedere porți neștiute…
Iar pe Carol l-am mai zărit o dată. A trecut lent, nefiresc de lent, fără să arunce o singură privire încoace. Și doar totul era limpede, neîncețoșat, cu fumul din coșuri vălătucit spre înalt, semn că-i locuită casa. Că e căldură de om înăuntru. A defilat măreț prin dreptul verandei. Își imita calul sau îi intrase în mațe trufia animalului? Nu cumva invers?
Materialul e îmbâcsit de imaterial, asta e chestia. Imaterialul se pitește prin material ca găurile din cașcaval. Cică e materia întunecată și energia dark – că alt nume nu s-au priceput să le dea astronomii. Când au aflat cât de rarefiată e de fapt textura cea consistentă, palpabilă, reală. Un șvaițer tot universul. Văzut și nevăzut torc la foc scăzut… Așa spunea popa, în versuri. Când a venit, c-a venit.
Popa zicea astfel, când a răsărit la „feștania” lui, adică a mea, adică a căscioarei. Că-l chemasem mai demult și zăbovise. El știa de ce.