Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Dragul meu, șarpele”

„Dragul meu, șarpele”

 

 

Dumitru Branc
Dragul meu, șarpele
Oradea, Editura Aureo, 2018)

 

 

În această cea de-a patra sa carte de versuri, poetul orădean cu origini arădene, Dumitru Branc, se dovedește a fi consecvent până la… autopastișă liber consimțită, cu precedentele întruchipări poeticești apărute la interval de un an, începând cu 2015. Deliberat, desigur, el nu schimbă registrul – unul mai mult intimist decât evenimențial, prin care adie un vânticel călduț, parcă înfășurând diafan și retractil mareele gândurilor – doar motivele (ca și motivația) lirice par a fi altele, în cazul de față pregnant și tușant- aproape sfidător fiind cel al șarpelui, cu o simbolistică pe care o și explicitează în primele pagini ale volumului: ,,Un psihanalist spune că șarpele este un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceea ce este rar, tainic de înțeles”.
Nu-i mai puțin adevărat, că auster- ,,criptofila” târâtoare poartă cu sine însemnele definitorii ale însingurării umane, făcându-se referire la aceasta încă din primul poem al volumului, acesta având și o inserție livrescă dintr-un roman de Steinbeck, personajul Pat Humbert, cel ,,înspăimântat de haina albă a singurătății”. Iar în poemul care dă titlul volumului, poetul nu ezită să se identifice, plenitudinar și apoftegmatic, cu acea ființă deferită orizontalității și vălurindu-și enigmaticele potențialități, în perpetuitate ontic – cauzală cu actantul proteguitor al liricității: ,,te simt și te port/ cum aș purta o altă viață/ căreia îi dau puțin câte puțin / din viața mea/ în fiecare poem te aștept/ să văd sângele care te poartă/ dimineața, gândul meu se trezește / odată cu tine/ eu îl trimit departe/ îmi aduce tot felul de vești/le iscodești, îți este frică/ dacă somnul mă cuprinde / și nu te mai știu/ mai slăbește-mă uneori/ din strânsoarea ta/ dragul meu/ și rămâi numai tu/ în poem” (dragul meu, șarpele).
Poetul nu își ,,gestionează” însă atributele devoțiunii reptiliene la modul acaparant, nu există, adică, tentația integralității în conlucrarea cogitativ- empatică, cu toate că tocmai citatul de mai sus pare să mă contrazică. Și bine face, iar asta o spun fără vreo umbră de ironie… colegială ; fiind bine știut faptul că orice poet care se respectă are o întreagă recuzită de ipostazieri când volitiv- ludice, când vag sau chiar profund epatante, histrionice în măsura cuvenită, de repliere atent studiată, abrevieri dubitativ- onirice etc. Așa se face că luăm la cunoștință, în multe alte pagini, dincolo de simbolul- etalon, despre ,,pisica mătăsoasă a iscusitului somn”, ”paiața iubită a noimelor”, dar și ,,stigmatele din care vor tot crește/ spinările din scări de pește ”, ”copacul desfrunzit în lume/ abis pierit în cer de spume” – adie pe-aici un ,,aer” barbian, cum se vede. Sau, în continuare, ” beteșugul învolburărilor”, ” iedera ostenită a speranței”, ”întunericul sălbăticit sub stele”, ”capriciul unei umbre/ sub tăișul trufaș de brici” (insolită formulare!), iar la un moment-dat, poetul D. Branc este de părere că ,,ar trebui să căutăm/ o energie nouă/o navă cu velatură/ care străbate prelins/ primejdiosul somn adânc/”; în fine, gingaș ca o gâză rătăcită-n iarbă, un fior eroticesc, ”sub crusta magiei ochilor tăi/în iureșul vântului/ peste aparența lucrurilor”. Revine, înspre finalul volumului, simbolul ce s-a vrut emblematic, dar căruia poetul i-a atrofiat, cu bună știință, însăși structura esențializată, oarecum prematur: ”sunt copacul locului din viața mea/ energia mea nouă s-a învechit/a căzut în fântâna unui somn adânc/ în care doar șarpele lung al amintirilor/ mai cuibărește singur”, apoi, încă un ,,element” simbolistic: ,,viața are un singur sezon/ sub solzii odioși ai fericirii”(epatant oximoron!) (autobiografie). Este de subliniat faptul că poetul Dumitru Branc reușește, în unele poeme, să surprindă cititorul mai conformist și… comod, printr-un ton și o pregnanță morfo-sintactică de acută originalitate, insolitând echivocul și ambiguitatea, chiar și la modul polifonic-semantic: ”chipul tău aburește fereastra zilei/ cotropit de lumina unor bijuterii/nervi descompuși în ghiare/în anotimpuri picotesc/ tăcute cutremure/ nostalgia unor sezoane/ cu sperietori mai sărace/(…) alfabetul unor ierburi hoinare/otrava leandrului/ spuma stătută/în care au ostenit/ flecarii” (au ostenit flecarii). D.B. este un poet aflat la deplina maturitate poetică, de la care sunt de așteptat încă multe alte reușite și confirmări poeticești.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg