Un festival de teatru cu un profil distinct și original a ajuns anul ăsta la a 12-a ediție, la Odorheiu Secuiesc, organizat de Teatrul „Tomcsa Sándor”. Intitulat dráMA, el coagulează producții din cele mai inovative ale teatrelor și companiilor – predilect – de limbă maghiară din România, găzduiește un redutabil concurs de dramaturgie (cu derulare bilingvă și participare impresionantă – peste 130 de texte înscrise în 2021) și are o atmosferă destinsă, profesionistă și prietenoasă. Am ajuns pentru prima dată la Odorhei la finalul lui septembrie, în ciuda numeroaselor invitații primite în anii anteriori, din păcate neonorate. Și pot să spun că am avut contact cu o parte dinamică, dar mai puțin itinerată, deci mai puțin cunoscută, a montărilor teatrelor de limbă maghiară din Ardeal – o experiență profesională folositoare.
Teatrul „Tomcsa Sándor” este un teatru mic, dar deloc provincial. Dimpotrivă, cu o echipă bine sudată, dedicată și disciplinat-profesionistă, reușește aproape în fiecare an să atragă atenția cu câte o producție spectaculoasă. Anul trecut, de pildă, a făcut-o cu Shorts, un spectacol-film, în format adaptat condițiilor de lockdown, de fapt un colaj extrem de ingenios după mai multe piese foarte scurte (unele abia schițate, de-a dreptul) ale lui Beckett, în regia lui Zalán Zakariás, premiat la Gala Premiilor UNITER 2021. Construit în diverse spații de interior sau exterior – de la scena teatrului, ateliere sau birouri la parcul din apropiere – spectacolul surprinde și redă perfect acel fragmentarism onomatopeic, i-aș spune, de un absurd aproape ermetic, tipic beckettian, în egală măsură sumbru și extrem de ludic. Asta e amprenta cea mai frapantă și cea mai remarcabilă a montării care (re)aduce în prim-plan aproape toată echipa de actori, în roluri interpretate cu precizie, finețe și poftă de joc. Un spectacol care marchează nu doar un moment cultural pregnant, ci și un moment de reconfigurare a formulelor teatrale.
O să punctez câteva producții care mi-au atras atenția prin elemente artistice originale, chiar dacă unele mi-au fost accesibile doar prin rezumate ale „poveștii”, deci receptarea n-a fost întrutotul fluentă. Cred însă că nu exagerez și nici nu mă înșel apreciind în Desigur, de Tamás Boglár & Tamás Gyopár (Teatrul „Figura”, Gheorgheni) performanța interpretării, naturalețea și minimalismul plăcut, mișcător al jocului de scenă, scenografia asimetrică, foarte plastică – e un fel de confesiune/ocheadă în viața unei mame singure cu un copil mic. Scurt, puternic și convingător.
Interpretarea, respectiv rafinamentul și geometria coregrafică, a fost punctul forte și în experimentala propunere a Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe – Destin(s), cu Elena Popa și Fatma Mohamed. Cele două excelente actrițe au construit un discurs hibrid, pe mai multe planuri – de la cel fizic la cel vizual și cel auditiv – oarecum disjuncte și parent deconcertante, dar unite de tema-umbrelă a titlului. Între dialogul Liiceanu-Pleșu care se aude din televizor, fundalul video cu animale sălbatice și peisaje naturale și coregrafia din prim-plan se edifică o relație subtilă, dar care presupune un mic efort de decriptare din partea privitorului. Aceasta e de fapt provocarea acestui exercițiu artistic – tot o formă, cred, de a re-formula tiparele discursului artistic după heblul din prima jumătate a lui 2020. Un spectacol-eseu, aș spune.
Prin scriitura inteligentă și „croită” pe personalitatea celor trei protagoniste excelente a cucerit publicul Julieta fără Romeo de Bogdan Theodor Olteanu și Alex Mircioi, în regia primului (Teatrul Odeon, București). Pe canavaua scenei balconului din piesa shakespeariană, textul sondează de fapt, într-o manieră totodată ludică și dramatică, traumatice relații de familie și intime prin devoalarea destinului a trei femei de vârste și condiții diferite. O scriitură inteligentă, cu trimiteri culturale subtile și mult-mult, bine dozat umor, a permis celor trei interprete – Elvira Deatcu, Ruxandra Maniu și Ioana Bugarin – să facă roluri-bijuterie, cu un firesc și o virtuozitate a stăpânirii rolurilor care a smuls exclamații de emoție și hohote de râs audienței. Un spectacol atât de bine calibrat din toate punctele de vedere n-am mai văzut de mult.
S-a jucat la dráMA și o producție pe care o văzusem cu câteva zile înainte la ea acasă:
Tigrul sibian de Gianina Cărbunariu, regia Tóth Tünde (Teatrul „Szigligeti”, Oradea). Un spectacol în care textul este abordat într-o cheie atipică – dar foarte validă semantic – față de montările în limba română. Uzând de abilitățile notabile ale colegilor săi de la „Szigligeti” (încă o echipă actoricească de primă mână), regizoarea mizează pe elementul ludic-burlesc, chiar dark, al narațiunii, edificând un aproape-musical parodic și ironic, foarte jucăuș dar foarte sarcastic în subtexte, totodată, cu un efect final în spiritul textului, empatic adică. O propunere diferită, proaspătă, a unei piese cu mare impact social la vremea scrierii sale.
Opulent, dar nu strident, cu un formalism apropiat de cel al operei, dar nu uscat și nici găunos-declamativ, catchy în pofida duratei sale de 4 ore s-a dovedit Rasputin de Szőcs Géza, în regia lui Sardar Tagirovski (Teatrul de Nord Satu Mare, trupa „Harag György”). Piesa lui Szőcs este un fel de amplă frescă trans-istorică (întrucât abordată în cheie postmodernă, contemporană) a perioadei de zenit a țarismului rus, cu profețiile crunte și influența bizară a călugărului Rasputin asupra familiei imperiale. Interesant este că autorul nu demonizează personajul principal, așa cum s-a întâmplat de-a lungul timpului, ci îl așează într-o grilă ambiguă, undeva între salvator și demiurg malefic. Cu apetența lui pentru plasticitatea vizuală și amploarea scenică, Tagirovski preia perfect această frescă literară și o transpune monumental în scenă, într-un spectacol cu destule provocări pentru privitor, dar care, cu siguranță, e o experiență teatrală pe care o recomand! Remarc dintre excelenții actori sătmăreni pe Rappert-Vencz Gábor, titularul rolului principal, pentru echilibrul și anduranța interpretării.
Acuratețea jocului scenic și combinația reușită dintre text, coregrafie și muzica live au fost de notat în aritmia.doc, regia Kolcsár József (Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe & Udvartér Teátrum Târgu Secuiesc. Un spectacol-compozit, inteligent articulat, dinamic, cu un text adesea auto-referențial și o atmosferă ca-n filmele lui Woody Allen.
În fine, două vorbe despre alte două montări ale gazdelor. Savuros s-a dovedit Perkucigó de Székely Csaba, montat/jucat de Fekete Zsolt. Actorul și-a construit monologul din povești despre propria viață, din condiția de minoritar confruntat cu temerile familiei și etniei sale dar și cu prejudecățile majorității (titlul e un calc între „percuție” și „țigan”, după cum și spune Zsolt la un moment dat). Un recital excelent articulat ca scriitură și interpretare (interactivă) actoricească și muzicală, cu mult umor și multe jocuri de cuvinte, creând o senină apropiere
inter-umană.
Într-un registru nu foarte îndepărtat, Pe perioadă nedeterminată, în regia lui Vladimir Anton, propune mai multe secvențe/monoloage de câte șapte minute, fiecare spunând câte o poveste. Spectacolul se joacă în vitrinele magazinelor din oraș, publicul fiind astfel un „intrus”. Scurtele istorii sunt din cele mai diverse, de la mica idilă cu baloane colorate a unui băiețel de grădiniță cu o colegă la problemele de memorie ale unei femei, de la capcana „gloriei” online la supărarea unui măcelar pe vegetarieni sau la povestea unui pantof al Madonnei ajuns într-un second-hand odorheian. Un demers artistic atrăgător și plin de haz, care pune în valoare actorii și captează publicul și în afara sălii de teatru.