Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Drama dezrădăcinării țăranilor

 

Ion Moldovan
Ce-o da Blaju’
Blaj, Editura Buna Vestire, 2017

 

După romanele Str. Petru Groza, nr. 3 (2014) și Tănase și a’ lui (2016), Ion Moldovan publică un al treilea episod epic din drama unei familii de țărani de pe Târnave, plecați la oraș de spaima colectivizării, pe care țăranii duși pe front în Rusia în cel de-Al Doilea Război Mondial au cunoscut-o în toată falsitatea ei propagandistică.
Romanul (sau o nuvelă mai amplă?) prezintă această dramă a țărănimii în paralel cu drama Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, o legătură firească între cele două năpaste sociale abătute asupra țării, odată cu înstăpânirea comunismului. De aceea prima parte prezintă într-o desfășurare epică cu secvențe memorabile destinul tragic al unui canonic blăjean, poreclit Popa Coadă; scos din casa lui, arestat și întemnițat, este urmărit și după eliberarea din închisoare și amenințat pentru că își făcuse într-una din camerele casei sale dintr-un sat vecin, pe care o dăruise nepoatei sale, o capelă pentru oficierea sfintei liturghii. Cu inima slăbită de atâtea interogatorii și hărțuieli securiste se duce la Blaj, la un consult medical la un prieten al său medic, dar moare subit înainte de a intra în cabinet. Casa din care a fost alungat venerabilul preot blăjean este repartizată familiei lui „Tănase și-a lui”; în casă și-au găsit adăpost, prin repartiție de la Sfat, mai multe familii, care conviețuiesc armonios, ajutându-se și comentând, cu frică evenimentele orașului la care sunt martori, nădăjduind în revenirea unor vremuri în care lucrurile să recapete vechea și buna și creștina rânduială. De aici și titlul curios al romanului, Ce-o da Blaju’; Blajul cu mitropoliții și oamenii învățați ai lui era un fel de instanță supremă pentru oamenii de la sate; dar evenimentele ce se derulează le dau tot mai puține speranțe: preoți și dascăli blăjeni sunt arestați și închiși, Biserica Blajului interzisă, Școlile Blajului bolșevizate și desfigurate printr-un învățământ ateu până la nerecunoaștere.
Un eveniment care ocupă cam același număr de pagini ca episodul tragic al canonicului blăjean este moartea lui Stalin, în primăvara anului 1953. Există o întreagă literatură despre moartea Generalissimului, cu atitudini contrare; de la regrete în registru tragic (cât de sincere nu putem ști!), până la secrete bucurii cu neputință de rostit, nădejdi de revenire a lucrurilor la „vechea și buna și creștineasca rânduială”. Sunt aici câteva din cele mai bune pagini din carte, căci Ion Moldovan excelează în prezentarea caricaturală, grotescă a unui „doliu” ce „trebuia” să fie unanim; sunt pagini de roman-document, prozatorul reproducând fragmente din presa epocii și din articolele și elogiile bombastice îndurerate și neconvingătoare semnate (mirabile dictu!) de scriitori care au fost trecuți apoi, după ’90 în Antologia rușinii. Dar apogeul grotescului este atins în cuvântarea pe care trebuia s-o țină secretarul de partid, secondat de adjunctul său, aceștia personaje cu nume reale, Szabo și Berkeczy, cunoscute de blăjenii mai în vârstă. Semianalfabet, pe Szabo îl trec toate sudorile la gândul că va trebui să citească pagina primită de la superiorii săi; frica îi sporește atunci, când apropiindu-se momentul când trebuie să citească, vede cu groază ca a pierdut foaia cu textul care trebuia citit. După căutări sisifice, o găsește și reușește să-l citească în așa fel încât nici el, nici cei care-l ascultă nu înțeleg nimic, dar răsuflă cu toții ușurați că s-a isprăvit acest chin; momentul grotesc continuă cu apariția intempestivă a unui tânăr revoluționar, un fel de comsomolist dintr-un roman la modă pe atunci, Tânăra Gardă de Al. Fadeev, pe care cei doi lideri comuniști blăjeni îl privesc contrariați, neștiind ce hram poartă. Ajuns pe scenă, Boris Koslov (și numele este de erou comsomolist) recită cu patos maiakovskian o poezie agitatorică al cărei sens este evident, că „Stalin n-a murit” și că el își continuă lupta alături de marele Lenin. Și ca momentele grotescului să continue până la absurd, ideile „bolșevice”au pătruns și în colindele de Crăciun, improvizate de țigănușii din Barbu Lăutaru, un cartier al Blajului, și care rostite cu accent specific, dau acestor pagini aspect de Țiganiadă contemporană: „Colindăm la Moș Hajun/ Pe la casă de-oameni buni/ La casă de muncitori/ Hastăzi suntem vestitori/ Vestitorii vieții noi/ Spaima haitei de ciocoi,/ De-mbuibați și de-mpărați/ Ia cântați mooo…/Steaua care s-a ivit/ Roșie la Răsărit/ Cale nouă ne-a deschis/ Către mult doritul vis/ Ia cântați …” În acest moment intervine energica Mărioara, soția lui Tănase, care-și dă seama că lumea cunoscută de ea a intrat într-o hidoșenie a tradiției creștine pe care ea nu o poate tolera, și romanul se încheie optimist prin frumoasa și plina de nădejde colindă:„O, ce veste minunată …” Un adevărat laitmotiv al cărții și totodată simbol al dezrădăcinării este dorința Marioarei, mereu repetată, „de a avea o casă a ei”, împlinită în finalul romanului când Tănase o anunță că a cumpărat un loc unde vor începe mult râvnita construcție, atenuând durerea plecării forțate din satul lor.
Cu pagini ce înfățișează, într-un limbaj frust ardelenesc, o dramă a României din primii ani de comunizare a țării, dar și cu replici memorabile ale unor oameni cărora virtuțile creștine le dau nădejdea revenirii la „buna rânduială” de altădată, romanul Ce-o da Blaju’ al lui Ion Moldovan reconfirmă calitățile sale de prozator relevate de celelalte cărți ale sale.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg