Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dramatismul actualității

Mai mult decât alți poeți din generația sa, Ștefan Damian este un rezoner dramatic al actualității, pe care o observă lucid, pe care o trăiește poetic, reținând imagini „conjuncturale” dintr-un univers cotidian al acesteia, pe care le comentează eseistic cu o deschidere metaforică oarecum austeră. În acest fel se recomandă cel mai recent volum al său de poeme: Mici intimități conjuncturale (Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2016). Deschiderea ciclului se face printr-un soi de asumare biografică a trăirii frisonului provocat de atmosfera și contextul ființării în actualitate: „Ceața curge prin noi/ ne străpunge suntem locuim/ miezul de umbră/ punem punct o luăm de la capăt/ nu mai știm când și cum/ devenim suntem dorim/ dar uităm clipa care/ temporar/ ne scrie pe frunte trădarea./ De la o clipă la alta parcă vrem și nu vrem/ să fim altfel și suntem atât cât putem” (Țel). E o atitudine mai degrabă sumbră („Când ești – ești durere./ Când nu ești – ești durere./ Și, astfel, mereu. Rămân în urmă/ resturi din zilele anului nepetrecute” – Vin sărbătorile) decât una entuziastă.
Lumea reală din imediata ambianță e monotonă și deprimantă: „Se prefăcea lumina în cartier/ o vagă apă gălbuie o mlaștină/ strigau copii străzii […] «dar, munca mai înainte de toate»/ le striga câte unul/ încovoiat sub sabia vremii/ a vremurilor/ din care ei erau prea puțin siguri/ că făceau parte” (Din cartier). Structural vorbind, e o poezie de notație în care spectatorul, poetul însuși e obiect al unei contemplări lăutrice severe, căutând mereu a se defini/autodefini denunțând deopotrivă sensul rostirii sale lirice, într-un discurs reflexiv privitor la destinul în timp al creației sale, al rostului angajamentulu său artistic: „Ești un poem în care locuiesc/ ca miezul în coaja de nucă./ Îmi crești aripile de acvilă tăbăcită/ de ploaie și vânt./ Păduri fi-vor când nu vom mai fi./ Bucurii fi-vor când fi-vom/ verbe și vorbe trăznite/ ale unor ligviști fără imaginație./ Vom fi ceea ce am crezut/ că s-ar putea să fim/ să fii tu care locuiești în mine/ și îmi sfâșii carnea în fiecare zi” (Definiție).
Acest tip de dialectică existențială în rostire aduce rezonanțe de bună vecinătate cu performanțe din actualitatea liricii contemporane universale din care, de altfel, traduce frecvent (mai cu seamă din cea italiană), având asumată, de asemenea, și viziunea de concretețe asupra realității proprie prozatorului care s-a dovedit a fi însuși, în timp, la fel de bine fixat într-un tumult factologic al istoriei actuale pe care o trăiește și o simte ca trăire asumată individual.
Construcția poemelor are adesea un nucleu anecdotic în care metaforicul coagulează sensuri de cuprindere ideatică asupra sensului efemerității umne: „Ființele de carton lăsau pe asfaltul spălat/ de ultima ploaie rahitică/ o mică pată de rugină./ «E ceea ce ar trebui/ să fie sufletul lor dacă ar avea vreunul»/ zise un glas adevărat/ semăna cu al vântului/ frânt printre copaci cu nume ciudate./ «Au demnitate știu să moară/ mai frumos ca oamenii/ atârnați în ștreangurile istoriei/ tot mai obosite!»/ Și iar începea să țiuie/ pasărea rămasă doar glas/ în timp ce omul îi arunca în zadar/ boabe de grâu putrezit” (Pasărea). E în totul în această poezie crispată, practicată de Ștefan Damian, o atmosferă terifiantă din care se distinge, ca o dominantă a vitalității sale, tocmai crezul în propria devenire: „sunt/ un servitor neîmpăcat cu destinul” (Lucrurile). De aici meditațiile grave asupra capacității dăinuirii prin fapte a omenirii: „Când nu a mai rămas nimic/ pe urme au rămas urmele. Ne duceau/ undeva duceau altundeva/ mai sus chiar decât s-ar putea/ crede. «Uite, ți-ar fi putut spune ceva/ urma asta care duce nicăieri?»/ Întrebarea căzu anapoda./ Bâigui:«Când ești tânăr/ nu te sperii dacă apa îți îmbătrânește/ imaginea. Este altceva atunci când/ nu va mai fi nici o diferență/ între ceea ce se vede și cel care ești!»” (Linie de demarcație).
Viața și moartea, creația și dragostea, risipirea în timp, conștientizarea istoriei umane ca fiind una oarecum caducă, căutarea de sine – sunt tot atâtea teme de meditație asupra cărora zăbovește, se apleacă văzându-se pe sine ca un coagulant a multipleor ipostaze în care orice om își supraviețuiește sieși: „Pot să-ți răspund cine sunt când mă privești/ văzându-mă în zeci de feluri ca și cum/ amalgamându-le/ aș fi eu/ recompus din toate aceste fațete colțuroase./ Ele se iau la pumni se strâng în brațe/ cu dușmănie./ Doar o iluminare adevărată poate/ le-mpiedică să se sfâșie le arată calea/ adevărului ce se rostește singur și senin/ că sunt tot eu/ mereu mai mult un semn ce-și duce casa în/ spinare” (Un semn). Întreagă poezia sa este tocmai despre acest semn, despre prezența lui dramatică în febra sau moleșeala angajamentului vital. Contextul evenimențial în care se definește, un context ambiant înțeles în detaliile lui metaforice, vibrează grav pe coarda emoțională a unei dialectici a decăderii ființării în banal: „Dimineața de luni/ zile moarte ale săptămânii trecute/ fac loc altor zile/ sfioase ca niște ciuperci abia răsărite./ Se trag la o parte/ în groapa de vest a orașului unde/ se aruncă lucrurile de care nu e nevoie./ E un fel de sărbătoare a bețivilor/ ziua de luni: dacă vor/ pot s-o înfășoare e un steag/ s-o anine în crengile deja desfrunzite/ ca anii care nu îi interesează./ Doar lunea/ știu bine că le-au aparținut/ și i-au ținut într-un echilibru roșcat” (Dimineața de luni).
Lirismul dramatic al poeziilor lui Ștefa Damian pune în evidență o conștiință acută a actualității, văzută în culori gri, dacă nu cumva chair în culorile unei apocalipse… discrete, minore, ce învăluie lucrurile și ființele din anturajul său, a creatorului care se contemplă, se investighează pe sine într-o atare împrejurare, iluminându-și trăirile puternic marcate de platitudinea unei istorii contorsionate, chiar fatale: „Arhitectura unei stări e ca/ a unei străzi: se merge pe ea/ se salută se observă în jur/ cu bucurie cu durere/ te împiedică să fii degajat/ și dintr-odată se ajuge la capăt./ Te uiți mirat: acolo e o râpă ca la cetățile/ vechi/ se ocolește ori se cade în ea/ după cum îți e datul” (Râpa). O poezie de rezonanță dramatică în actualitatea unui timp al derizoriului.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg