Wikipedia definește succint: Realismul magic este o mișcare artistică abordată mai ales în domeniul picturii, filmului și literaturii, în unele țări europene precum și în America de Nord și de Sud, încă din anii 1920. Aceasta nu se dorește a fi o considerație istorică a artei. Aici magia nu trebuie înțeleasă ca ezoterism superficial – ca vrăjitorie – sau ca un pas înapoi de la Iluminism, ci doar ca dorul secular al omenirii de a racorda înălțimile și adâncurile, cerul și pământul, exteriorul și interiorul. Magicianul este cel care – pentru a o spune într-un termen tehnic – încearcă, ajutat de un ștecher, să găseasca priza către supranatural, transcendent, pentru a obține noi energii, pentru a înfrânge dârzenia realului. Deoarece așa-numita realitate nu este în niciun caz suficientă pentru a descrie veridicul oamenilor.
Așadar, în pictura mea mă ocup și de ceea ce se ascunde misterios în spate, ceea ce mocnește sub suprafață. Spre deosebire de realismul fantastic și suprarealism, în pictura mea ceea ce este reprodus și constelațiile sale sunt logic imaginabile și realiste. Dar ele sunt încorporate într-o atmosferă care pare să releve, dincolo de realitate, splendoarea, dar și riscul care se ascunde în viața de zi cu zi, tot ceea ce este posibil să nu înțelegem, dar să ne fascineze sau să ne sperie.

 

 

Cariera mea artistică
De fapt, de când aveam 18 ani, am vrut să pictez ca Salvadore Dali. Am descoperit într-un lexicon de artă o mică ilustrație a așa-numitei „girafe aprinse”, care m-a fascinat. Absurdul, visul, era reprezentat acolo cu acuratețe fotografică. În călătoriile mele prin Europa l-am întâlnit apoi pe Salvadore Dali în casa lui din Cadaques, pe Costa Brava, în Spania, în 1987. Călătoria a fost ca un pelerinaj pentru mine. Întâlnirea cu Dali a fost scurtă, dar pregnantă. „Kapitano”, un fel de maior Domus, care își avea postul în fața casei lui Dali, a încercat să scape de mine cu o semnătură, scrisă cu un stilou roșu, pe care am recunoscut-o drept o falsificare. Dar nu m-am lăsat și, după o vreme, m-am alăturat unui grup de hippies care dădeau târcoale în jurul casei și am urcat cu ei o scară. Am ajuns în bucătărie. În acel moment s-a deschis o ușă și Dali a intrat semeț în cameră îmbrăcat cu o mantie albastră regală – plin de emfază, ca o primă balerină. În mod curios, în ciuda numeroaselor fete hippie atrăgătoare, el s-a îndreptat direct spre mine iar eu mi-am bâlbâit în engleză admirația pentru el și i-am cerut un autograf. Patetic, cu gesturi de anvergură, a căutat un creion, pe care l-a găsit apoi pe frigider. I-am întins pașaportul iar el l-a înhățat și a desenat în pripă ceva în el: o mică navă, în care se odihnea semnătura lui. Apoi, întorcându-se către admiratorii săi hippie, le-a spus: „Iată-mă, eu sunt drogul!” La acea vreme, cartea lui Aldous Huxley „Ușile percepției” nu circula doar în cercurile hippie. Am părăsit fericit casa lui Dali luând cu mine impulsul de a deveni pictor.
În acel timp, la Viena realismul fantastic își sărbătorea apogeul. Rudolf Hausner, unul dintre reprezentanții Realiștilor fantastici, a primit în 1969 un master class la Academia de Arte Frumoase din Viena și am decis că vreau să studiez la el. Am putut vorbi cu el chiar înainte de examen. „Lasă-te de importanța de sine și de acrobația asta intelectuală”, mi-a spus el după ce s-a uitat la unele dintre lucrările mele pseudo-suprarealiste. Dar, în fața comisiei de examinare, el a pledat pentru picturile mele, chiar le-a apărat și m-a acceptat în clasa sa de master. Pe atunci acest fel de pictură a fost absolut modernist și, astfel, la sfârșitul anilor 1960, mulți tineri din SUA, Japonia și Germania au studiat la Hausner. Dar la Hausner, spre deosebire de suprarealism, programul nu era automatism psihologic sau „paranoia critică”, la fel ca în cazul lui Dali, ci mai degrabă descrierea stărilor psihologice prin pictură. Activiștii de stânga ai mișcării din 1968, care ne vizitau uneori, au clasificat pictura din clasa noastră ca fiind mai puțin desfătătoare: „Sunteți pictori mic-burghezi care vă cultivați neurozele!”. Pentru ei totul era politic, iar artistul ar fi trebuit să se concentreze asupra conținutului politic în conformitate cu ideologia lor. În plus, arta ar trebui să fie „progresivă” … așa-numita avangardă a fost populară. Dar, conform ideilor avangardei, realismul fantastic nu era nici progresist, nici politic. Mai degrabă, s-a dezvoltat din suprarealismul clasic din anii 1920 și a fost de fapt o floare târzie din Viena, la fel ca acționiștii vienezi și grupul vienez care a urmat dadaismul. La scurt timp după prăbușirea celui de-al Treilea Reich, mulți studenți, precum Brauer, Hutter, Hausner, Lehmden și Fuchs, au frecventat „Americahaus”, instituții care nu mai sunt cunoscute astăzi, unde pentru prima dată au fost confruntați cu reviste de artă și cu modernismul clasic. Congresul pentru libertatea culturală, o organizație culturală anticomunistă finanțată de CIA, care a finanțat casele Americii prin fundații din 1950 până în 1969, a propagat „modul de viață american”, dar și mișcările de artă americane precum expresionismul abstract, ca un contrast la pictura de propagandă rusă, lipsită de delicatețe. Hausner spunea atunci: „Nu lăsăm să ni se prescrie niciun plan Marshall cultural.” El se referea la Congresul privind libertatea culturală care urma să modeleze noua viață culturală a Austriei și a Germaniei și care era conceput ca o contrapondere la pictura de propagandă obiectivă sovietică.

 

 

Artă
Hausner nu a vrut să fabrice un duium de mici Hausner. În clasa lui programul și-l stabilea elevul însuși, în convingerea că prin experiențe creative se vor dezvolta personalități artistice. Așadar, cel puțin la început, s-au adunat cele mai diverse personalități în clasa sa, până când și-a dat seama că si-a propus prea mult. Chiar la începutul semestrului, Hausner a spus: „Nu am un program academic pentru voi, voi vă sunteti propriul program!” Fără indicații, fără dogmatism, ca în Biserica creștină, pentru a-l îndruma pe călugăr spre cunoaștere. Mai degrabă un „joc-întrebare-răspuns” (Mondo), care este menit să-i sugereze călugărului, ucenicului, situația sa. Uneori complet ilogic. De exemplu, un călugăr îl întreabă pe maestrul Zen: „Ce trebuie să fac pentru a obține iluminarea?” Maestrul Zen răspunde: „Taie lemne și adu apă!” Călugărul întreabă mai departe: „Și ce ar trebui să fac după iluminare?” Maestrul Zen răspunde: „Taie lemne și adu apă!” Maestrul Zen cunoaște nerăbdarea călugărului, dar vede în asta doar energia neînfrânată care luptă pentru o formă. Un alt exemplu: călugărul (studentul) nu știe ce să facă în continuare. Maestrul vede acest lucru și răspunde cam așa: „Un țăran aleargă după un bou cu disperare. Dar cu cât aleargă mai repede după el, cu atât mai mult se indeparteaza boul până când se vede doar ca un punct mic la orizont. Țăranul, epuizat de fugă, se întinde sub un copac și adoarme. În toiul nopții, luna strălucește, țăranul se trezește și vede boul păscând liniștit lângă el.” Un exemplu ambiguu de care artiștii aspiranți ar trebui să țină cont. La acea vreme, budismul zen era popular în cercurile intelectuale.
Într-o zi, Hausner a intrat în clasă și ne-a vorbit despre cartea „Zen și cultura Japoniei”, de Daisetzu Suzuki, care descrie influența Zen asupra culturii Japoniei – aceasta se referea atât la artele marțiale, cât și la arta luptei cu sabia, de tir cu arcul, dar și ca arta picturii cu cerneală și ceremonia ceaiului. Concluzia este că sensul vieții este viața însăși și, prin urmare, problema sensului nu ar trebui deloc pusă. Relația maestru-călugăr are o importanță deosebită. Dar maestrul, Hausner nu s-a amestecat niciodată în pictura studenților. El a fost interesat doar de dezvoltarea personalității artistice. Asistenții au fost responsabili pentru întrebări tehnice. Lectura despre budism și zen m-a ajutat de asemenea și în curând am terminat prima mea pictură. Contactul cu Zen a fost motivarea pentru preocuparea privind această cultură din Orientul Îndepărtat. În cele din urmă, în 1975, un student japonez, din clasa noastră de la Viena la acea vreme, m-a invitat să vizitez Japonia. Patru ani mai târziu am aplicat pentru o bursă din Japonia, pe care am primit-o. Așadar, din 1980 până în 1982 am studiat pictura japoneză la Tokyo cu intenția de a învăța arta pictorii japoneze în cerneală, la care m-a fascinat spontaneitatea și atitudinea mentală. Dar, recunosc, îmi lipsea fundalul filosofic la acea vreme. De fapt, această artă este modelată de cultura omisiunii. Această atitudine contrazice tradiția europeană a adăugării, a spus profesorul meu de japoneză de la Tokyo Academy. Dar șederea mea în Japonia m-a făcut conștient de originile mele europene și, de fapt, influența japoneză nu s-a reflectat în niciun fel în munca mea artistică, dar a lăsat urme atât în gândirea mea, cât și în viața mea privată. După întoarcerea din Japonia, am încercat să găsesc o galerie în Viena, dar realismul fantastic pe care l-am cultivat devenise neatrăgător între timp și în galeriile vieneze erau expuse în mare parte picturi abstracte. Asta m-a pus pe gânduri și m-am întrebat dacă poate nu m-am profilat suficient, deoarece nu am fost niciodată un reclamagiu. Unii dintre colegii mei artiști s-au impus pe piață între timp și au reușit să trăiască din arta lor. Alții, ca mine, au mers în învatamant, au țesut o rețea socială și au lucrat ca profesori de artă. Dimineața predam la școală și după-amiază, dacă viața de zi cu zi o permitea, pictam – în fiecare zi, dacă era posibil. Tensiunea dintre dorinţă și necesitate, pasiunea de a dori să pictez și necesitatea de a câștiga bani pentru a susține familia au fost apăsătoare. Dar realul nu mi-a fost niciodată suficient. Deoarece nu am putut găsi o galerie care să mă reprezinte și am fost și sunt convins de arta mea. Am înființat-o eu impreuna cu Manfred Arndt, în care am găsit un partener bun, dar care din păcate a murit mult prea devreme. Din 2000 până în 2005 am condus la Viena o mică galerie numită „Akum”, limitându-ne la expoziția de artă fantastică reprezentativă. Am întâlnit și am expus personalități artistice necunoscute și interesante din scena artei vieneze. Pe lângă tinerii pictori austrieci și est-europeni, am prezentat și artiști mari precum Roman Haller, Peter Proksch și suprarealistul Edgar Ende (tatăl lui Michael Ende). În plus, din 2009 până în 2016 am lucrat în calitate de curator la Schloss Riegersburg, unde am avut ocazia să observ că există mulți artiști care corespund programului fantasticului sau magicului. Mai presus de toate, artiștii din țările est-europene au documentat că există o tendință în continuă creștere în acest gen de artă. De obicei, grupurile mici active își produc picturile în afara pieței de artă. Legăturile mele cu lumea networking-ului au dovedit că nu sunt singur cu pictura mea. Concepția mea despre pictură a rămas neschimbată de zeci de ani. Poate s-ar putea constata că opera mea a evoluat de la realism fantastic la realismul magic. Dar acestea sunt doar sloganuri. Am devenit conștient de faptul că expresia de realism este ascunsă în ambii termeni, în așa fel încât se pare că și magicul are o pretenție la realitate. Acesta a fost și crezul meu ca profesor de artă, deoarece adevăratul măsurabil singur nu poate corespunde întregului. Abia acum, după decenii de activitate artistică, știu de fapt unde mă aflu și ce fac. Pentru mine este întotdeauna un proces creativ de a surprinde un motiv de imagine realist care se pretinde a fi realitate. În ciuda fidelității imaginii, continuu să constat că lipsește ceva. Imaginea începe să dezvolte o viață proprie și solicită mai mult. Aici începe magia, imaginea mă constrânge deoarece realul nu-i ajunge. Consecința este atunci realizarea misteriosului, dar și a amenințării ireale care se ascunde inconștient în viața de zi cu zi reală, în obiecte banale, dar și în peisaje lipsite de orice senzație. Tocmai banalul și senzaționalul sunt cele care susțin succesiunile mele artistice. Mag. Carl Aigner, fostul director al Muzeului de Stat al Austriei de Jos, a declarat că decenii ale „Zeitgeistului” au trecut în zbor pe lângă pictura mea. Nu contează, m-am gândit și mi-am amintit de cuvintele geniului Axel Corti care a declarat odată că „Zeitgeistul” este trecător, în timp ce doar spiritul este suficient. Mag. Carl Aigner a remarcat binevoitor într-un discurs de deschidere că Caspar David Friedrich, marele romantic, a spus în urmă cu mai bine de 200 de ani că pictorul nu pictează ceea ce vede în față, ci ceea ce vede în el însuși. Dar dacă nu vede nimic în el însuși, atunci ar trebui să se oprească din pictură. Concepte precum fantezie, magie, esoterism, dar și romantismul sunt privite destul de abil în viața de zi cu zi de astăzi și sunt înțelese ca filare, sentimentalism, kitsch sau comerț. De exemplu, este captivant atunci când cauti în internet „romantism”. O intrare marginală pe Wikipedia este urmată de aproximativ 20 de adrese web pentru „hoteluri romantice”. Romanticii din jurul anului 1800 s-au străduit să se emancipeze, căutând egalitatea sentimentului cu mintea, pentru a găsi un act de echilibrare. Dacă privim în jur, putem vedea că evoluțiile și relațiile pe care nu le înțelegem, irită și ne lasă nedumeriți. Dar este bizar că, pe de altă parte, suntem fascinați de evenimente și lucruri pe care nu le înțelegem! O situație hibridă ciudată. În orice caz, ceea ce este măsurabil și rațional nu este în mod evident suficient pentru noi. Oricine crede că noi gândim doar cauzal și rațional, adică în limitele propriilor noastre posibilități, greșește. Mai degrabă, simțim că există ceva dincolo de aceste bariere: irațional. În consecință, există ceea ce eu numesc realism magic și care cuprinde atât amurgul nopții în creștere, cât și umbrele, precum și zorile, interfața dintre noapte și zi, lumea regatului intermediar, în care se ancorează inexprimabil misteriosul, legende, basme: lumea realismului magic.

 

 

(Despre lucrările mele găsiți mai multe informații pe: https://www.hanno-karlhuber.at/)

 

 

Traducerea din limba germană de
Tünde Lassel