Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Drumul „pietricelelor”

Drumul „pietricelelor”

 

 

Adriana Ungureanu
Urma pașilor ei. Iulia Hasdeu între viață și nemurire
Editura Eikon, București, 2019

 

 

Cartea, despre care va fi vorba în rândurile ce urmează, mi-a adus aminte de un basm, în care unu băiețel presăra pietricele pe un drum din pădure, pentru a putea apoi, în baza acestor semne, să găsească drumul spre casă. Numai că autoarea volumului nu presară doar ea „pietricele”, ci le urmează și pe cele lăsate ca indicii de, poate, cea mai misterioasă figură feminină a literaturii române din toate timpurile: Iulia Hasdeu. O tânără scriitoare de la care ne-au rămas prea puține „urme” literare, dată fiind vârsta fragedă la care a părăsit viața pământească, dar care s-a păstrat în mentalul colectiv, mai ales din cauza a ceea ce s-a întâmplat după moartea ei, atunci când se spune că i-ar fi transmis tatălui său, Bogdan Petriceicu Hasdeu, în mai multe ședințe de spiritism, planurile a două edificii arhitecturale unice în lume, la momentul construcției lor: cavoul tinerei din Cimitirul Bellu, din București, și Castelul de la Câmpina, considerate a fi primul monument, respectiv primul templu, dedicate spiritismului.
Dovedită ca autoare prin scrierile postume, publicate la început prin grija celebrului său tată, Iulia Hasdeu redevine o personalitate literară prin publicistică, odată cu apariția, în traducere românească, a corespondenței sale din perioada pariziană, o ediție îngrijită de către regretata directoare a muzeului câmpinean, Jenica Tabacu1. „Când a apărut, îngrijită și editată de Jenica Tabacu, fascinanta corespondență dintre Iulia Hasdeu și tatăl ei, am scris că literatura noastră se îmbogățește cu un nou personaj feminin” – spune Christian Crăciun, în prefața volumului Urma pașilor ei. Iulia Hasdeu între viață și nemurire. Putem afirma, astfel, că destinul literar al Iuliei Hasdeu este marcat de trei etape: prima care cuprinde apariția postumelor, a doua care se concretizează prin publicarea corespondenței sale în limba română, iar a treia prin personajul care devine în acest roman. De fapt un docu-roman de peste patru sute de pagini, în care ficțiunea se îmbină armonios cu cercetarea, fie ea de arhive, sau pur și simplu de teren, de documentare în chiar locurile prin care a trecut tânăra în scurta sa existență.
Să ne amintim că Iulia Hasdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869, ca unicul copil al soților Iulia și Bogdan Petriceicu Hasdeu. Un copil precoce despre care se spune că la doi ani a început să citească, iar la cinci ani scria deja poezii. După cursurile începute în țară, și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut bacalaureatul, fiind admisă la Sorbona la o vârstă pentru care a fost nevoie de aprobări suplimentare și modificarea regulamentelor: șaisprezece ani! Boala de plămâni, instalată înainte de începerea facultății, se agravează în cel de-al doilea an petrecut la Sorbona, ceea ce face imposibilă continuarea studiilor. Întoarsă la București, se stinge din viață la 29 septembrie 1888. Hasdeu nu se va împăca niciodată cu această situație, motiv pentru care, din dorința de a ține cumva legătura și dincolo de mormânt cu Iulia, își dedică ultima parte a vieții lumii spiritelor, prin preocupări concretizate în lucrarea Sic Cogito, dar și în construirea celor două edificii mai sus amintite.
Viața savantului, în special cea petrecută după moartea fiicei, a suscitat mereu interesul cercetătorilor, atrași, cu precădere, de latura ocultă a existenței sale, de misterele țesute în jurul Castelului câmpinean, considerat a fi, așa cum spuneam, primul templu spiritist din lume. Fără îndoială că poveștile stranii cu fantome fac mult bine unui muzeu, aducând vizitatori, iar figura centrală a acestor istorisiri este, desigur, Iulia. Ea a reușit să „trăiască”, în ciuda celor 19 ani, neîmpliniți, petrecuți pe Pământ, în toate timpurile și în atenția tuturor generațiilor care s-au succedat de la moartea ei și până în zilele noastre. De-a lungul vremii, relatările despre spiritul ei întors din morți să-și consoleze tatăl, iar apoi, să bântuie monumentele ce i-au fost închinate, a aprins curiozitatea și imaginația multora. Astfel, Iulia Hasdeu nu a fost și nu va fi, se pare, uitată. Cel puțin nu atât timp cât vor exista persoane dispuse să se îngrijească de „urmele” ei și să dăltuiască, mai departe, altele noi.
Din această categorie, din capitolul celor mai fidele am putea spune, face parte și autoarea volumului de față, pentru care personajul, construit ca alter-ego al său, Rebeca, maschează prea puțin convingerea conform căreia ar fi reîncarnarea Iuliei. De fapt, în prima parte a volumului sunt destul de frecvente situațiile gen mise en abyme, găsindu-se similitudini între particularități care țin de istoriile familiale ale celor două personaje. Mai târziu însă, atunci când Iulia îi „vorbește” Rebecăi prin diferitele coincidențe, întâmplări neașteptate, concursuri de împrejurări, transmițându-i mesaje cifrate din lumea de dincolo, aceasta din urmă ajunge să creadă că mult mai plauzibilă este varianta conform căreia ea este, de fapt, o bună prietenă a Iuliei, ajunsă la o nouă întrupare. Prietenă care este „folosită” ca un canal de transmitere a informațiilor, și căreia, în lumina descoperirilor, i se trasează misiunea de a scrie o carte, ca „urmă” nouă care să ducă numele Iuliei Hasdeu mai departe, prin timp. Scop atins, după cum se poate vedea.
Pentru Adriana Ungureanu însă, nimic din ceea ce se întâmplă nu este lipsit de semnificație. La fel ca în cazul personajului său Rebeca, pentru care se ivesc indicii la tot pasul, în permanentă legătură unele cu altele, îmi amintesc cum am ajuns eu în posesia acestui roman. M-a anunțat autoarea, la un moment dat, în prima jumătate a anului 2019, nu mai știu data exactă, că mi-a trimis cartea pe adresa redacției. După mai multe săptămâni de așteptare, am ajuns amândouă la concluzia că aceasta nu va mai ajunge vreodată la destinație, fiind evident faptul că s-a rătăcit undeva pe drum. Adresa fusese corectă, și a fost repetată pe un alt colet, cu un alt exemplar, care purta pe prima pagină o dată din luna iulie, „o lună care sper să ne poarte noroc și această carte să fie primită” – după cum apărea scris, ca autograf, pe prima pagină. Și a fost. În luna Iulie, de la Iulia, firește.
Întorcându-mă la tema cărții, consider că, în ciuda unei susținute pledoarii pentru senzorial, personajul Rebeca fiind ghidat în permanență de comunicarea în astral cu Iulia, lucrarea convinge atât prin respectarea studiilor anterioare cât și prin îmbogățirea lor. Și mă gândesc, de pildă, la relatarea vizitei la Colegiul Sévigné, unde directoarea din prezent promite să revizuiască istoria liceului și să cuprindă în categoria personalităților care au studiat acolo numele Iuliei Hasdeu: „[…] mă gândesc să refac istoria completă a acestui liceu, să identific foști elevi și să creez un colț cu cei care au devenit cineva în viața lor. Iulia Hasdeu chiar merită un loc de onoare la noi! […] Să știți că îmi doresc mult să-mi trimiteți volumele ei, poate le introducem în lista de opțiuni pentru lucrarea finală, care se susține la noi înainte de examenul tradițional de bacalaureat!” Dar la Paris mergem și, grație descrierilor autoarei, pe străzile pe care a pășit Iulia, pătrundem în clădirile în care a locuit ea, atingem balustrade și uși pe care le-a atins ea, intrăm în bisericile în care a ea intrat. O investigație de teren care vine și completează, în mod fericit, cercetările întreprinse de-a lungul timpului privind traseul pământean al fiicei familiei Hasdeu. Chiar dacă nu s-a urmărit, după cum declară autoarea, realizarea unei lucrări științifice, cartea are o reală valoare de document: „Nu mi-am propus sub nicio formă elaborarea unui produs intelectual perfect, am urmărit doar să lămuresc și să-mi potolesc curiozități printr-un efort pe cont propriu, să mă lumineze dincolo de fanteziile ori speculațiile celor care «le știu pe toate»”. Mărturisirea vine în contextul încercării de a formula un răspuns corect la întrebarea des vehiculată: a fost, sau nu, Hasdeu mason? Un capitol incitant, alcătuit, după cum lesne se poate observa din multitudinea de citate și trimiteri la surse, din concluziile consultării documentelor de epocă și a unei bogate bibliografii, care fac din această parte a volumului un studiu în sine. „Condimentat” cu un așa zis interviu, luat sub protecția anonimatului, desigur, unui membru al acestei confrerii, care conchide în legătură cu artizanul Castelului de la Câmpina: „Nu are legătură cu masoneria, dar ar fi putut face parte dintr-o societate inițiatică. Dacă s-a inspirat din masonerie, atunci din dorința de a comunica cu fiica sa a construit un templu, având credința că fata lui a trecut în nemurire și poate comunica cu ea prin practici masonice. Mai mult ca sigur, Hasdeu nu a fost mason, dar, din disperare, a încercat toate variantele care l-ar fi ajutat să înțeleagă mai bine viața de apoi. …] Masoneria crede în nemurirea sufletului. Acesta putea fi un sprijin moral pentru Hasdeu. Dacă monumentele sale ar fi respectat mitul lui Hiram, «ucenicii» săi stăpâneau apa, metalul, lemnul și piatra – elemente obligatorii în construirea unui templu.”
Scoaterea la lumină, din Arhivele Naționale, a scrisorilor Iuliei, în traducerea integrală a Jenicăi Tabacu, din care Adriana Ungureanu citează ample fragmente, facilitează „cunoașterea mai în profunzime a aceleia care ar fi putut deveni – dacă destinul nu i-ar fi fost defavorabil – una dintre marile figuri ale culturii române”.2 Dar cine ar putea să garanteze ce ar fi devenit Iulia Hasdeu, dacă existența ei pământească ar fi numărat mult mai mulți ani? Știm doar cu siguranță, din epistolele sale, că tânăra iubea viața mai presus de orice. Absolut surprinzător însă, ea părea conștientă de neobișnuita accelerare cu care i se scurgea existența, întristându-se la aniversări, regretând mereu fiecare an pe care îl împlinea, dorindu-și să mai poată zăbovi în copilărie. Toate acestea ne arată de fapt un copil trist, lipsit de bucuriile vârstei sale și terorizat de ambițiile nemăsurate ale părinților săi. Genialitatea Iuliei Hasdeu, vehiculată mereu în scrierile cu referire la ea, poate să fi fost, până la urmă, rezultatul educației exigente de care a avut parte, ca urmare a pretențiilor tatălui și a cerbiciei mamei, ambii părinți având propriile planuri și așteptări în ceea ce privea viitorul fiicei lor. Nemulțumirea tinerei, care suferea de încorsetarea părintească dincolo de suferințele fizice generate de boală, răzbate și din paginile volumului de față, unde nu întâmplător se preia, înspre finalul textului, un fragment din Jurnalul Fantezist: „Oh, dragilor mei părinți, să vă fie rușine veșnică! Sunteți oameni care niciodată nu ați iubit altceva decât ambiția voastră limitată și meschină, să vă fie rușine! Ah! Ați vrut să stingeți în mine flacăra arzândă care să mistuie, raza de soare care ar fi putut să strălucească în întreaga lume, dacă ați fi lăsat-o liberă!”3
Ce rămâne fabulos la Iulia Hasdeu, este fascinația pe care numele său reușește să o exercite și la peste 130 de ani de la moarte. Cu alte cuvinte, cu cât se scrie mai mult despre ea, cu cât se încearcă apropierea de biografia ei și de personajul straniu care a devenit după moarte, cu atât figura-i devine mai misterioasă și intrigă mai mult. Ceea ce nu face decât să ducă la perpetua construire a „urmelor”, la presărarea „pietricelelor” prin timp, cum este și aceasta, lăsată pe cale de Adriana Ungureanu.

 

 

Note
1 Jenica Tabacu, Iulia Haseu – Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu, Editura Vestala, București, 2015
2 Jenica Tabacu, op.cit.
3 Iulia Hasdeu, Jurnal Fantezist, Editura Vestala, 2010

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg