Cătălin Stanciu propune, în proaspăt încheiatul volum Deliruri (ed. Eikon, 2017), o poezie care irupe în parcursul așezărilor din precedentele două volume, Cearta cu îngeri, Ed. Pastel (2007), respectiv Viața e un drum pe jos, Arania (2014). O desfășurare interioară, dublând un parcurs al emisiei lirice rezonant cu spațiul cultural care l-a produs, părea să consfințească o zăcere, a așezare molcomă, o interogare de sine și o exprimare de sine totodată. Dar această stare de vibrație în care acțiunea exterioară nu putea să se producă decât după frecvența locului ființei, după frecvența unei copilării prelungite prin memoria afectivă, prin ritmurile inimii, în călătoria spre un orizont spațio-temporal (așa cum găsim în Viața e un drum pe jos, de pildă), se schimbă brusc în Deliruri. O lume altfel, ale cărei vibrații sunt străine, în care parcursul îmbietor al culturii așternute în ființă este profund zdruncinat, produce o stare confuzională născătoare de idei, prelungește raportarea orizonturilor spațio-temporale inconștiente (ca imersiune în inconștientul cultural, colectiv și ca amestec al vârstelor). Doar că ideile într-o asemenea stare delirantă sunt lipsite de limpezime. Dubla constrângere se impune și adâncește disonanța dintre lumi: „Nebunia e un deal/ cu fantome și brazde de fân,/ sau poate,/ doar un fir de iarbă/ ce-ți trece prin suflet/ când îți uiți cărările” (3). Uitarea cărărilor din precedentul volum, în așezarea lui spre orizonturi lirice blagiene, naște nu numai idei delirante, stări confuzionale, ci și relații verbale disonante cu norma. Nebunia e atunci când „Dumnezeu a început/ să nu-mi mai înțeleagă limba” (4). Un veac schizoid naște prăpastia între lumi. O societate schizoidă, deopotrivă viețuind lumi reale și virtuale, produce starea confuzională, ideile false pe care le propagă, în nevoia interioară a fiecărui individ, tot mai izolat într-o asemenea societate, de a obține consistența cognitivă necesară, de a depăși tensiunile interioare care produc neliniștea. Izolarea e resimțită acut și negată doar prin ideile false, ideile delirante care încearcă să reducă decalajul dintre vibrațiile disonante ale ființei și mediului ei: „ Mă simt singur în orașul/ în care oamenii ies pe stradă/ fără nici un motiv/ deghizați în propria viață/ în care nu-și găsesc tihna,/ și nu au pe nimeni și nimic/ în dreapta lor/ pe care să se sprijine” (6).
Aceste prime poeme au rostul de a descrie cadrul emisiei – aceleiași pe care o regăsim în precedentele volume –, completamente diferit de cel anterior. Aici, în noul cadru în care emisia e disonantă, ideile care se nasc nu corespund realității, ci construiesc realități. Duc la convingeri. Omul se înstrăinează de sine. „Toți oamenii sunt la fel”, rezonează undeva, un vers izolat, un gând nivelator, într-o lume construită a izolării, inclusiv din propria viață: „Trăiesc în afara proprie-mi vieți/ ca un mim pe un perete cu var/ ca un spectator/ indiferent și anost” (8). Viața și cel ce o trăiește se separă. Sunt diferite, se manifestă diferit, au parcursuri și emisii diferite. Delirul e născut din această separare, din această stare confuzională provocată de vibrația diferită a propriei ființe de cea a locului, a drumului pe care ar fi trebuit să pășească. De aceea trecutul sperie: „Privim temători spre trecut/ în oglinzile retrovizoare/ ale conștiinței/ uitând că/ viața/ e un drum cu sens unic” (16), nu liniștește ca în precedentul volum, de aceea așezarea cuminte și încercarea de reorganizare a emisiilor, în situația în care ideile delirante n-au devenit încă certitudini, nu poate fi decât a altora, cu care s-ar putea însoți: „Femeia/ își bea cafeaua amară/ pe-ndelete și fără grabă/ să-și ajungă viața din urmă/ să o străbată umăr la umăr” (21). Ritmurile vieții și ființei diferă. Se produce înstrăinarea. Lumea însăși devine străină de ea. Se nasc profiluri de femei, mai întâi (20-24), apoi profiluri de bărbați (30, 32) care populează lumea disonanței. Sunt profiluri pe care societatea le modelează și care, fie și în ceața ideilor disonante, se disting cu claritate, care poartă încrustate tarele societății. Voința rațională a societății cioplește aceste chipuri. Sunt ființe care, în profilurile lor amintind de lucrările lui Hyeronimus Bosch, sugerează ruptura și obosesc. Acest nou cadru al emisiei abolește naturalul, diferențele de gen, orice ar putea însemna normalitate și amplifică manifestarea convingerii în ideile delirante.
De aici, de la pierderea oricărui reper, de la întărirea convingerii în ideile care amestecă lumile, începe să se instaureze emisia rezonantă, prin suplinirea diferențelor. Rezonanța emisiei prelungite, a vibrației consistente în frecvență și fază cu spațiul cultural potențator, devine rezonanța schizoidă, a înlocuirii legăturilor raționale cu legături stabilite prin relații verbale, făcute după asonanță, după rimă. Poezia schizoidă se naște de aici. Delirul în și prin poezie devine calea prin care tensiunea interioară este înlăturată, chiar dacă realitatea imaginată se proiectează diferit de realitatea palpabilă.
Psiholog clinician și consilier de cuplu, este un ardelean (aparent) așezat precum poezia din volumul de față, dar deschis spre inovare. De aceea, poate, aceste poeme molcome (deschizând dimensiuni interioare, însă) disonează față de ceea ce coagulează proiectele imediate ale lui Cătălin Stanciu – un volum de versuri aflat sub semnul Delirului. Capacitatea de a performa în registre diferite este un plus consistent, pentru că în cazul lui Cătălin nu avem decalcuri stilistice sau imagistice după clasicii literaturii române, ci doar exprimarea de sine căutându-și, în forme și registre diferite, curgerea. Să revenim la Viața e un drum pe jos (titlu sentențial, fără putința negocierii asupra implicării auctoriale): în afluxul de emisie lirică „digitală” în decadismul românesc actual, începând cu generația ’80 – în înțelesul „digitalului” pe care îl dă Școala de la Palo Alto, privitor la comunicarea reductibilă la logica binară sau, depășind limitele acestei proiecții, în limitele unei logici formale bivalente, slăbite din interior de ironie și pastișă – Cătălin Stanciu revine la polivalența și adâncimea unei emisii rezonante cu spațiul cultural care l-a produs. Ar fi o angajare aparent paseistă, care nu ar da șanse în raport cu criterii diferite ale judecării poeziei în raport cu canonul literar actual, adică în raport cu normele estetice românești en vogue, ale unei actualități care nu reclamă excederea timpului prezent. Dar poezia lui Cătălin Stanciu este adâncă – nu poate fi vorba despre nimic altceva decât de o angajare „analogică”, plurivalentă, urmând liniile unui orizont blagian (un orizont al ființei, așadar), fără imitarea stilului. Dicțiunea lui Cătălin Stanciu e naturală, vine de dincolo de angajarea auctorială individuală și imediată și, de aceea probabil, rezonează profund acolo unde acordarea receptării se face la spațiul cultural, la un anumit tip de existență (Volkgeist) și nu la imperativele timpului (Zeitgeist). Să înțelegem, deopotrivă cu Blaga, că din stilul culturii nu se poate evada și că acest stil nu este doar emanație a esteticului, ci o intrare din afara acestuia, din cultură, din sistemul de valori ale locului și locuirii. Cătălin Stanciu nu încearcă, prin urmare, să se dezbrace de stilul culturii în care a fost legănat și propune excederea canonului actual (al unei estetici în sine și pentru sine) prin intrarea dinspre cultură, ca emanație extraestetică, dar estetizantă. Iată câteva exemple (rămânând, tematic, în trăirea iubirii, crez poetic al lui Cătălin):
Drumul satelor noastre/ miroase a mirodenii/ a voaluri de mătase albă/ sub care deslușim mistere/ a ceai cu rom/ a țărâna dintre dealuri// Femeie smarald (Femeie smarald, p.15); Am trecut dealul și fânețele/ spre casa părintească/ să facem dragoste/ în așternuturile uscate/ de sub rădăcini (Rădăcini, p.41); Drumul spre clopotniță/ e știut doar de genunchii/ țărăncilor bătrâne/ pe când dragostea/ se vinde în târg/ ca o desfrânată (Genunchi, p.70)
Până și elementele de „agnosticism neînțelegător”, cum numea Vasile Băncilă modalitatea etnică de a defini misterul la Lucian Blaga, se întrezărește într-un etnic tipic, de decor al parcursului ca ființă, un etnic mereu chemător și căutător de sine: „Mă prind de coama dealului/ ca de singurătate/ cu disperare și crudă plăcere/ caut/ în fiecare dimineață/ noaptea pusă pe fugă” (Allegro, p.83).
Viața e un drum pe jos e o călătorie spre orizonturi: pe de o parte spre orizontul spațial, inconștient (ca o chemare prin inconștientul colectiv), pe de alta spre orizontul temporal, inconștient și el, în care timpul fizic sau psihologic, conștient receptate (grație unei sensibilități conștiente a receptării) nu e cel ordonator și nici cel ordonat. Aici un timp înzestrat cu accente, cum ar spune Blaga, este cel care domină, un timp inegal, uneori amorf și aparent fără tensiuni în întinderea spațială domoală, complexă și tulbure în adâncimea sa. Și dacă timpul stătut, băltit, se întinde între cotele de nivel ale unei geografii locale frământate doar în interior, acest timp va fi fost doar în ipostaza de amintire, de depărtare spre orizont, după smulgerea de trup timpului: „Vlăstar/ din pântec de sânge/ ce smulge timpului/ trup” (Smulgere, p.51), amintind de clamarea blagiană Dați-mi un trup, voi munților, după „pe-trecere”. În rest, timpul are o dinamică incertă, de „animal hăituit”; „copitele timpului” lasă doar amintiri regulate (în urmele pașilor), nu și ritm ușor de îmblânzit. Timp și curgere devine doar ființa:
Descântec cu ierburi amare/ pecete/ între cuvânt și tăcere// Te dezleg de iubire/ lasă-mă să curg/ în josul râului (Descântec, p.23); Trupul tău/ miroase a înserare/ a răscruce de viață/ ca strugurii din vie/ pe care fecioarele/ îi strivesc (Răscruce, p.46).
Aici e măiestria poetului-psihoterapeut, care nu caută „povestea terapeutică” pentru angajarea față de cititorii săi, ci caută să dozeze emisia în raport cu un orizont temporal deschis, amintind doar rareori și vag de valențele timpului-havuz. În Viața e un drum pe jos Cătălin Stanciu a lăsat poezia nevrotică pentru următorul volum, esențialmente diferit, a dezbrăcat de dizarmonie orice emisie lirică și a uzat de armonicele secundare ale acesteia pentru a produce efecte în adâncime, răscolitoare, dar bine înfrânate în plan auctorial. Statornicia aparentă împachetează teama de transcendent: „Către Tine/ ridic sufletul meu/ ca un porumbel/ între jgheburile morții” (Rugă, p.77), dar Marea Trecere își anunță ritmul: „Am început să ne uităm/ răsturnați/ spre marginea singurătății// Apoi/ viața e un drum pe jos” (Ritual, p.17). Parcurgerea drumului, în întoarcerea la spațiul rural care i-a dat identitate, la Zăvoiul hunedoarean al copilăriei, spre un orizont pe care nu-l controlează însă, îi permite să viseze la un capăt al drumului, unde:
Cel mai de preț îmi pare a fi liniștea. Nu o tăcere surdă, ci liniștea realizării de sine, de împăcare cu sine, cu cei din jur cu cu Cel de Sus. Împăcare cu Dumnezeu în sensul dogmatic și religios, prin care și poezia coboară în odaia ta ca o rugăciune rostită în taină (pp.90-91).
Tot ca o rugăciune, poezia luminează trecerea, pasul pe jos al vieții cu strigătele ei profunde îngropate adânc.