Lecturile de poezie sunt din ce în ce mai numeroase. Într-un dialog public, poeților li se adresează mai mult întrebări „existențiale” și tot mai puțin „literare”. Societatea cere poeților săi un cuvânt diferit de cel hipertrofic al comunicării globalizate și al propagandei, ce contrazice mereu pe cine contrazice, fără să atingă acea emanație a materiei numită „suflet”. Fiecare societate, mai ales cea occidentală, dezorientată de bombardarea cu fake news, cere poeților săi un cuvânt adevărat și cu un semnificat bogat. În țările arabe, în Africa, în Estul Europei, printre armeni, poeții au continuat să vorbească îndeaproape popoarelor respective, descoperind și încurajând sentimente, dorințe și drepturi, asumându-și responsabilitatea de a susține durerea persecuțiilor, a foametei, a războiului și asupririlor.
În schimb, poezia noastră, după Pasolini, aproape că nu a mai reprezentat o voce a lumii: în afara unor excepții onorabile, s-a întors asupra sieși în investigații ombilicale, sau a lansat bombe de limbaj strict formal, pe jumătate în armonie cu realitatea înconjurătoare de 70 de ani de pace inegală prin care Italia a trecut de la al doilea război mondial și până astăzi.
Dar acum avem o altă situație, la țărmurile noastre cere să ajungă melanjul dureros și plin de speranță din care s-a hrănit mereu creșterea popoarelor și noi trebuie să facem socoteala cu „capacitatea” noastră de înțelegere și în sensul geometric de „ansamblu”. În zilele noastre, filosoful Jean-Luc Nancy încredințează din nou poeților sarcina de a susține „posibilitatea precisă și actuală a infinitului, reîntoarcerea sa eternă”, făcând apel la cuvântul „neconsumabil”, lent asimilat, ce se poate aduce în profunzimea sinelui, deoarece amintește lucrul de care aparținem. Deci nu un cuvânt care să distragă atenția de la lume, ci unul care să ne țină în ea, mai siguri și puternici, dezvăluind reversul invizibil, aura colectivă a „așa-zisei realități”.
La primul nivel, lingvistic doar, putem deci să spunem că cel rezervat poeziei este un cuvânt opus comunicației, ce ne traversează în orice direcție fără să lase nicio urmă. Limba poeziei este conținut imediat, muzică moleculară, ce aduce liniștea și obține, de la cine citește, încrederea că poate să lase să i se deschidă rana îndoielii despre realitatea contingentă, contrazisă de ceva originar, ce precedă și coexistă împreună: poezia poartă sunetul stelelor și al moleculelor. Sunetul dintâi al vidului din care s-a făcut întreaga materie. Precum noi. Este viziunea universalului în detaliul său cel mai neputincios. În mod inevitabil, această viziune filosofică și materială a istoriei omenești, ce leagă lucrurile între ele, devine asumarea lui „noi”, de care, omenește, noi avem nevoie, cu atât mai mult în această epocă lichidă și precară de rătăcire.
Poezia se propune ea însăși ca liant contrariu liantului social al urii, este vocea din fundal împotriva urii, defăimării, construirii dușmanilor imaginari și fricii de a ne fi inoculate la scară largă otrăvuri ce divizează oamenii între ei, după vechea strategie politică „divide et impera”. Se înțelege, așadar, faptul că relația pe care poezia o întreține cu viața noastră fundamentală și profundă, cu fluiditatea dorințelor noastre, este una politică, pentru că ne amintește cât de mult ne asemănăm în adâncurile noastre, ne scoate afară din capsula mefitică a ego-ului. Trecând peste diferențele psihologice și culturale, știm că, la urma urmei, fiecare ființă, fiecare corp vrea doar să trăiască. Și fiecare are drepturi egale. De aceea, cultura este în mod strategic hărțuită: un om care citește poezie este un om liber, adică un om care știe că celălalt are aceeași valoare ca și el.
Nu trebuie să uităm că „frumusețe” și „bunătate” înseamnă efort și muncă cotidiană, rezultatul opoziției constante față de „fascismul natural” al nostru: în fața unei schimbări, instinctul reptilian (azi numit „burtă”) sugerează oricui, mai degrabă să îndepărteze și să reducă la tăcere, decât să primească și să asculte. Dar poezia stă în picioare lângă noi, ca o santinelă în deșert, ca să amintească despre cum era lumea înainte de a fi separată. Singura modalitate prin care putem fi fericiți este să fim incluși într-o comunitate afectivă, să fi trecut dincolo de singurătatea în care ne aruncă abandonul de la naștere. Fiecare poate să dea numele pe care îl cunoaște memoriei primare și pierdute, infinită și invizibilă, noi toți, însă, avem în fiecare limbă memoria timpului în care am fost fericiți, amintirea bucuriei, a vechiului „Intelect al Dragostei”, atunci când lumea se înfățișa doar ca ceea ce este: un spectacol emoționant și încântător, din care și noi facem parte, suntem o particulă vie.
Poezia nu se construiește ca să apere limba națională, dimpotrivă, este o antenă pe frontiera noului, o antenă ce acoperă spațiile deschise din afara noastră, ce primește vibrațiile pașilor ființelor care vin spre noi, le capturează limbile, stările, numărul lor cu mult mai mare decât al nostru, deoarece ariditatea ce zdrobește Occidentul este singurătatea. O deosebită lecție de filosofie existențială ne ajunge tocmai de la tinerii africani, care se joacă cu mingea în periferiile urbane, acolo unde i-am limitat. Se joacă, râzând cu corpurile pline de cicatrice, urmăriți de invectiva romană, recent (re)inventată, „du-tesămoriînmare”. Pentru că ei știu să „primească puținul”. Dacă Pasolini, la jumătatea anilor ’50, vorbea cu vehemență despre Republica Italiană ca despre o „natură ce trebuie să se transforme într-o națiune”, după mai mult de șaizeci de ani cred că a venit timpul ca națiunea să se transforme din nou în natură, înțelegând prin natură splendoarea de a exista pur și simplu, fără frontiere, împreună cu cine își amintește și ne amintește cât de prețios este a trăi. Aici. Acum.

(Maria Grazia Calandrone este scriitoare și jurnalistă, trăiește la Roma, scrie pentru Corriere della sera, realizează emisiuni culturale pentru RAI Radio 3, precum și documentare și videoreportaje pentru Corriere TV.)

 

Traducerea din limba italiană de
Claudia Albu-Gelli