Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Duhul” comunismului care încă mai bântuie

„Duhul” comunismului care încă mai bântuie

Intenționam de multă vreme să scriu despre ceea ce a rămas activ din comunism, dar acest subiect care nu-mi dă confortul necesar scrierii mi-a amânat exprimarea gândurilor. Unii dintre cei care s-au maturizat în comunism continuă să gândească în limitele ideologiei roșii, fără să conștientizeze neapărat afilierea, dar și fără să fi fost capabili să abandoneze lentilele. Ei fac parte mai degrabă dintr-o generație pierdută, care n-a înțeles ideologia comunistă, apoi nici logica tranziției parcă fără de sfârșit, dar care continuă să pună în practică ceea ce ritualic a transmis comunismul și care nu se mai poate șterge. Printre aceste norme ale adaptării se numără și raporturile individului cu statul: națiunea suntem noi, statul sunt ei. Pentru egalizarea în jos (pe care o propune comunismul) statul trebuie să dea, iar „poporul” trebuie să beneficieze. Guvernarea este cu atât mai bună cu cât statul dă mai mult, nu cu cât oferă facilități de dezvoltare personală și exprimare liberă într-o lume a concurenței deschise. Iar acest lucru se resimte peste tot. Statul trebuie să dea ajutoare sociale cât să descurajeze munca, dacă se poate, statul trebuie să intervină în agricultură cât să nu fie nicio problemă lipsa de implicare a investitorului, statul trebuie să acorde pensii speciale și condiții de pensionare la o vârstă cât mai redusă, statul trebuie să ofere bani în cultură (dacă se poate evenimentelor festiviste, cu mult public – nostalgia marilor cenacluri și mai ales a Cântării României încă mai bântuie mințile multora) iar instituțiile de cultură să nu fie nevoite să se adapteze unor cerințe ale pieței de profil. Probabil că ar fi rămas să tac despre comunismul remanent dacă nu m-ar fi alarmat lectura cărții de interviuri intitulate Comunismul de apoi, o excelentă provocare pentru a vorbi despre rămășițele, urmele, rănile, fantoma comunismului lansată de Cristian Pătrășconiu unor personalități de la noi: Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia și Dragoș Paul Aligică, respectiv unora de aiurea: jurnalistul, scriitorul și istoricul francez Thierry Wolton, autor printre altele al unei incredibile Istorii mondiale a comunismului, istoricului francez Stéphane Courtois, autor al Cărții negre a comunismului, profesorului britanic Dennis Deletant, invitat al Catedrei de studii românești „Ion Rațiu” de la Georgetown University din Washington, DC și istoricului, eseistului și disidentului polonez Adam Michnik, autor al cunoscutei lucrări Restaurația de catifea. Dacă e să rezum rămășițele comunismului la o simplă expresie din culegerea lui Cristian Pătrășconiu, atunci „moralitatea depravată” de care amintește Adam Michnik ar rămâne referința. Chiar dacă unora dintre cei ce s-au bucurat de realizările Epocii de Aur li s-au șters cumva din minte cântecele patriotice, salutul pionieresc și altele, sistemul de pile, cunoștințe și relații (adevăratul PCR al ultimilor ani de comunism) nu are cum să se șteargă vreodată. Nevoia de a cunoaște pe cineva în vreo instituție de stat, care să te ajute în schimbul unei modice atenții, n-a dispărut din comportamentul firesc al celui instruit în spiritul comunismului răspândit ritualic la noi. Rețeaua de cunoștințe funcționează neatinsă și astăzi. Promovările la vârf au la bază această rețea de cunoștințe. Individul care muncește pentru a atinge o poziție în ierarhia socială nu are nicio șansă în fața unui sistem al relațiilor care continuă să producă așezări în societate în ciuda principiilor, normelor, sistemelor de valori. Iar această rămânere în marginalitatea unei gândiri deformate se datorează nevoii celor care beneficiind de capitalul relațional nu-l pot abandona conștient pentru a intra într-o competiție care să aibă la bază principii. Această înclinație maladivă spre solidarizarea în rău a rămas, probabil, cea mai vizibilă formă a unui comunism care n-a fost alungat de toate încercările (reale sau aparente) de exorcizare a sa. O spune apăsat profesorul emerit în studii românești Dennis Deletant ca răspuns la provocarea lui Cristian Pătrășconiu: „Avem deci destul de mult comunism în postcomunismul românesc. E ca un soft mental, ca un fel de duh, de spirit care a rămas”.
În raport cu acest duh rău, al așezării societății după relații și fidelitate (există o fidelitate asumată în raport cu un presupus „cod de onoare” în solidaritatea la rău – evenimentele din 1989 au demonstrat că există chiar o incredibilă solidaritate la crimă –, o solidaritate reductibilă la un „cod al tăcerii” de tipul Omertei siciliene care creează fidelități față de indivizi și de sistemul corupt și nu față de valori sau față de țară), rămâne o singură soluție, a răspunsului prin onoare: „(…) onoarea este ultimul bastion, ultimul zid care te apără. Onoarea este (…) o excelentă busolă. Te ajută să știi ce nu ai voie să faci” (Adam Michnik). Dar această onoare, care dă de regulă confortul interior în raportarea la propria conștiință, nu salvează, nu schimbă societatea. În raport cu malaxorul comunist, individul cu onoare continuă să fie strivit sistematic, iar statul continuă să rateze în a forma cetățeni, continuând să producă cel mai adesea indivizi predispuși să accepte regulile transmise prin „duhul” comunismului și, rareori, „eroi”. Prin această ratare, statul eșuează și în a expune modelul „societății deschise”, în termenii popperieni la care face constant trimitere Thierry Wolton, în a expune principiile democratice firești. La întrebarea inteligentă a lui Cristian Pătrășconiu, „Dar democrația are nevoie de eroi?”, Adam Michnik dă un răspuns antologic: „Nu cred. Doar dictatura are nevoie de eroi, doar vremurile dictatoriale au nevoie de eroi, de oameni cu onoare, de oameni care să se opună cu vehemență. Democrația are nevoie de cetățeni. Brecht spunea că îi e milă de popoarele care au nevoie de eroi; dacă este așa, atunci e ceva profund în neregulă cu aceste popoare.”

Iată cum, prin apel la termenii lui Michnik, înțelegem adevărata cauză a nevoii de vehemență a statului român în lupta împotriva corupției – principala vulnerabilitate națională în precedenta strategie națională de apărare a țării – și abandonul complicității explicite sau implicite a cetățeanului încă needucat ca cetățean în raport cu amintitul „duh” al comunismului (că, slavă Domnului, sunt încă destui „idioți utili” comunismului, spre a migra spre termenii lui Thierry Wolton).
Jurnalistul francez este contagios în optimismul său privitor la dispariția definitivă a comunismului. Argumentele sale sunt solide: „Eu sunt convins că nu există nici un viitor, dar niciunul pentru comunism. Dar vreau să precizez ceva important: el nu are nici un viitor în forma în care el a existat plenar, și anume în sensul marxism-leninismului. Și în această privință, lucrurile sunt, după părerea mea, cât se poate de clare: infrastructura – ca să folosesc un termen marxist – s-a schimbat total. Această ideologie are la bază realități – unele realități – care au decurs din revoluția industrială de la începutul secolului al XIX-lea. Ceea ce trăim acum e cu siguranță o nouă epocă, inclusiv din unghi de vedere economic.”

Dar eu continuu să mă tem pe de o parte de transmiterea comunismului din generație în generație (ca și cum o mutație genetică s-ar fi produs odată cu implantul ideilor roșii), pe de alta de formele potențiale, de mutațiile pe care virusul comunist le poate îmbrăca spre a da naștere unei noi pandemii ideologice. În fapt, judecând similar totalitarismele secolului trecut, nazismul și comunismul, cum a făcut-o, de pildă, Hannah Arendt, cum o face în Comunismul de apoi, Ana Blandiana împreună cu toți ceilalți intervievați, provocați abil de Cristian Pătrășconiu, putem observa că lecția istoriei e alta: nici naziștii în Germania, nici comuniștii în România nu au fost aleși majoritar. Și atunci, dacă democrației (unui sistem „care își tolerează dușmanii”, după cum observă Adam Michnik), i se răspunde printr-o formă de asimetrie morală, oare comunismul nu are șanse să se întoarcă? Cine poate afirma cu certitudine că această maladie totalitară a secolului trecut a murit sau că nu poate reveni?
La finalizarea studiilor, unul dintre studenții mei prezenta o teză despre limba de lemn. „Când dispare limba de lemn?” a fost întrebat studentul de unul dintre cadrele didactice din comisie, aparținând generației instruite în comunism. Studentul a răspuns riguros din punct de vedere științific: „Limba de lemn dispare odată cu generația care o utilizează”. Evident, răspunsul studentului, corect din perspectivă epistemică, nu a satisfăcut ideologic profesorul.
Oare comunismul va dispărea odată cu limba de lemn care l-a consacrat? Sau duhul său va produce mutații? Cred că lucrarea lui Pătrășconiu, intenționat incompletă, are tocmai această menire de a ridica semne de întrebare pe marginea unei stări de fapt. „Dialogurile adunate în acest volum, spune intervievatorul, dau seama – fatalmente incomplet, dar onest, și dintr-o perspectivă tranșant-critică (și, deci, sănătoasă) – de resturile comunismului, ale comunismelor mai bine spus”. Citind-o cu atenție, într-un anumit context al interacțiunilor mele cu realitatea nevindecată de duhul „fericirii cu orice preț”, cum se vrea comunismul, am temeri. Și poate că doar aceste temeri ale fiecăruia vor conduce la o igienă sănătoasă pentru împiedicarea răspândirii în masă a virusului ideologic roșu.

 

Note:
1 Cristian Pătrășconiu. (2020). Comunismul de apoi. Interviuri. Timișoara: Editura Universității de Vest. 142p.
2 Thierry Wolton. (2018). O istorie mondială a comunismului. Vol. I. Călăii. București: Humanitas. 1016p; Thierry Wolton. (2019). O istorie mondială a comunismului. Vol. II. Încercare de investigație istorică – Când moare corul. Victimele. 928p.
3 Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek și Jean-Louis Magnolin. (1998). Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune. București: Humanitas. 795p.
4 Adam Michnik. (2001). Restaurația de catifea. Iași: Polirom. 340p.
5 Cristian Pătrășconiu, op.cit., p.73.
6 Idem, p.85.
7 Ibidem.
8 Administrația Prezidențială. (2015). Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2015-2019. O Românie puternică în Europa și în lume. București. 23 p. „Corupția, se subliniază în strategie, vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei și afectează potențialul de dezvoltare a țării, buna guvernanță, decizia în folosul cetățenilor și comunităților, precum și încrederea în actul de justiție și în instituțiile statului” (p.16).
9 Cristian Pătrășconiu, op.cit., p.24..
10 Cristian Pătrășconiu nu ezită să întrebe tranșant: „(…) de ce astăzi, când știm foarte bine cum au stat lucrurile, când știm despre comunism și despre comuniști că au fost și ei criminali, de ce avem această inegalitate de percepție între nazism și comunism?”, v. op.cit., p.50
11 Idem, p.7.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg