După aproape cinci sute de ani de la Noaptea Sfântului Bartolomeu se pare că dorinţa de a se prezenta istoria acelui oribil măcel într-o formă mai suportabilă pentru publicul larg este mai puternică decât interesul de a prezenta o descriere fidelă a întâmplărilor tragice din acea noapte. Interpretările istoricilor sunt fie contradictorii, fie partinice. Oscilaţiile reginei mamă Caterina de Medici legate de eternul conflict dintre catolici şi hughenoţi au fost evidente. Ele au pus-o cu siguranţă într-o postură cel puțin neclară. Aceste oscilaţii l-au făcut pe fiul ei, regele Carol al IX-lea, să fie tentat, sau sfătuit, să devină mai vizibil în ochii nobilimii şi ai poporului. Va fi atras de această idee şi va deveni tot mai vizibil, mai independent şi mai voluntar. Evitând-o pe Caterina de Medici, Carol al IX-lea se va lăsa dirijat de Amiralul Coligny, şeful hughenoţilor, duşmanul declarat al catolicilor. Presiunea între catolici şi hughenoţi va creşte astfel tot mai mult.
Amintind de masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu din 23 august 1572, timpul nu a putut şterge, nici după sute de ani, imaginea cruzimilor săvârşite de catolicii aflați în acea noapte la Paris, asupra protestanţilor care erau invitați la nunta regală. A devenit un adevărat coşmar pentru istoricii Franţei să găsească o explicaţie și o scuză istorică a acestui măcel. Subiectul a fost evitat și de cei mai mulţi dintre scriitori din acelaşi motiv. Căci şi scriitorii, care s-au inspirat şi şi-au construit subiectele romanelor pe baza datelor luate din perioada lungii domnii a Caterinei de Medici şi a Dinastiei de Valois, au fost puși în mare dificultate de volumul imens de informaţii istorice şi de date dovedite a fi contradictorii. Viaţa particulară a suveranilor şi a oamenilor politici care au condus sau au influenţat în mod decisiv istoria Franţei a lăsat în urmă un imens volum documentar ce se referă la perioada istorică cuprinsă între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea.
Evident, nu putem vorbi despre genul literar de capă şi spadă fără a aminti de Alexandre Dumas. Nimeni nu a scris mai mult şi mai bine despre toate intrigile şi iubirile de la curţile regale şi despre duelurile sau crimele generate de acestea. Biografia lui Alexandre Dumas – tatăl pare la rândul ei o aventură comparabilă cu subiectele romanelor sale. O primă notă biografică interesantă ar fi faptul că tatăl lui Dumas, Thomas Alexandre Dumas – Davy, a fost un general în timpul Revoluţiei Franceze. Ceea ce ar fi de subliniat în plus e faptul că generalul era mulatru, fiind copilul unui nobil francez care a trăit în Haiti și a fost căsătorit cu o sclavă africană. Se pare că Thomas Alexandre Dumas – Davy ar fi singurul general de culoare menţionat în analele armatei franceze. Rolul său în educaţia fiului său Alexandre Dumas a fost cu siguranţă determinant.
La începuturile carierei sale de scriitor, Alexandre Dumas – tatăl a scris o serie de piese de teatru de succes. Cea mai importată piesa a sa, Henric al III-lea, a fost scrisă în anul 1829. Apoi a trecut la proză alegând să scrie romane istorice cu subiecte din perioada istorică în care Franța a fost condusă de reprezentanții dinastiei Casei de Valois, romane grupate în seria „Romanele Valois“, avându-i ca eroi pe Caterina de Medici, Francisc al II-lea, Henric al II-lea, Carol al IX-lea, Margareta de Valois (Margot), sau regi ai Casei de Burbon prin Henric al IV-lea, regina Ana de Austria și implicit cardinalii Richelieu sau Mazarin.
Este cunoscută puterea neobişnuită de creaţie a lui Alexandre Dumas, volumul imens de creație (circa 300 de romane, peste 3000 de texte diferite apărute sub semnătura sa, aproximativ 100.000 de pagini scrise). Dumas ne-a lăsat o operă uriaşă care îl plasează între marile genii literare precum Balzac sau Hugo. O astfel de opera întinsă, scrisă într-o perioadă de timp limitată, circa 40 de ani, scoate în evidenţă pe de o parte puterea sa de creaţie iar pe de altă parte ne sugerează colaborarea obligatorie cu alţi scriitori, apropiați lui (de exemplu Paul Meurice, coautor al romanelor Ascanio şi Cele două Diane). Mai impunea și colaborarea cu spadasini instructori ca Augustin Grisier, cunoscut maestru de scrimă, şi cu istorici cu care a discutat despre documente deţinute de arhive. Pe de altă parte, indiscutabil, a te întinde cu subiecte istorice pe zeci de mii de pagini înseamnă să-ţi asumi un risc. Riscul unor erori de natură istorică sau de interpretare.
Pornind de la perioada istorică descrisă anterior, alegem să vorbim, în rezumat, despre cunoscutul roman al lui Alexandre Dumas ce tratează măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu, roman care face parte din grupul romanelor Valois. Titlul romanului este Regina Margot, publicat ulterior și sub titlul Marguerite de Valois. Acţiunea romanului are loc în timpul domniei lui Carol al IX-lea care conduce Franţa împreună cu mama sa, regenta Caterina de Medici. Asistăm la descrierea nunţii lui Henric de Navara, viitorul rege Henric al IV-lea al Franței și al Navarei, cu Margareta de Valois, soră a regelui Carol al IX-lea, o catolică din familia regală.
Personajele lui Dumas, Margot şi Henric, doi oameni căsătoriţi fără voia lor, nu se iubesc dar nici nu au nimic unul împotriva altuia. Margot îl are ca amant pe Ducele de Guise iar Henric e amantul doamnei de Sauve. Deşi nu îl iubeşte pe Henric, Margareta este ataşată de el ca soţ şi, aflând de planurile criminale puse la cale contra lui (conform viziunii autorului de mama sa, Caterina), va face un acord cu Henric şi îl va ajuta să scape cu viață. Noaptea vine și măcelul hughenoţilor începe. Amiralul Coligny e omorât. Ca să scape cu viaţă, Henric de Navara va accepta trecerea la catolicism. Tinerii La Mole şi Coconas, eroi ai romanului, vor trece și ei prin multe întâmplări şi necazuri, în final devenind buni prieteni deși aveau religii diferite. La Mole este îndrăgostit de Margot iar Coconas de prietena ei Henriette. Cei patru tineri vor forma împreună un grup nedespărţit reușind să depăşească, uniți, toate necazurile. Margot înţelege rapid că a fost folosită drept capcană pentru a atrage la Paris hughenoţii care urmau să fie sacrificați. Din acest motiv ea se va răzbuna și va acţiona împotriva mamei sale. Astfel, Margot și Caterina vor fi de-a lungul romanului pe poziții opuse ca interese și acțiuni.
Caterina va dori să ştie care va fi viitorul familiei regale. Ea cere unui ghicitor să-i arate viitorul fiilor ei în viaţă, regele Carol al IX-lea al Franței şi Henric al III-lea D’Alecon, al treilea fiu al său care este propus de nobili pentru a fi rege în Polonia. Află însă de la ghicitor că niciunul din fiii ei nu va domni mult timp pentru că vor pierde tronul în favoarea lui Henri al IV-lea. Ca urmare, Caterina va pune la cale arestarea sau uciderea lui Henric al IV-lea. Însă acesta, deși este prevenit de Margot asupra pericolului de a fi omorât, refuză să părăsească Parisul.
Un eveniment petrecut la vânătoare, face ca regele Carol al IX-lea să fie în pericol după ce este atacat de un mistreţ. În timp ce D’Alecon, frate regelui, nu poate să îl protejeze pe Carol al IX-lea, Henric îl salvează omorând mistreţul. Ca răspuns, Carol îi este recunoscător lui Henric. Iar Caterina înțelege că nu se mai poate aştepta. Uciderea lui Henric devine o urgență. Intriga va fi pusă în scenă. Lui Henric i se face cadou o carte otrăvită să o citească. Carte care, prin jocul destinului, ajunge în mâna regelui Carol care devine victimă în locul lui Henric.
Finalul cărţii respectă istoria. Ultimul fiu al Caterinei se întoarce din Polonia şi devine rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea. Caterina a mai fost astfel fericită pentru o vreme. Nu pentru mult timp însă pentru că istoria avea să îl aducă peste câţiva ani la tronul Franţei pe Henric, cel care, scăpat de măcelul nopţii blestemate şi din toate cursele întinse de familia Medici, ajunge până la urmă rege al Franței. Destinul, sau poate alianţa cu Margot, l-au salvat pe Henri al IV-lea în momentele decisive. Şi astfel profeţia florentinului Rene s-a împlinit.
Nu vom comenta mai mult textul romanului şi felul în care Dumas a construit acest subiect în raport cu istoria. În cazul Reginei Margot istoricii, în mod excepțional, nu l-au criticat pe Dumas pentru eventualele sale erori iar criticii literari chiar l-au lăudat pentru stilul şi subtilităţile literare. Probabil că Dumas nu ajunsese încă la etapa în care producea romanele în serie şi aduna banii cu lopata trecând uşor şi grăbit peste datele istorice din lipsă de timp. Regina Margot rămâne unul dintre romanele sale considerat perfect pentru genul de roman istoric de capă şi spadă. Încă din acel moment, gloria adusă de romanele sale crescuse peste măsură, Dumas fiind un scriitor tradus, citit şi apreciat de întreaga lume.
Viaţa personală a lui Alexandre Dumas a fost la fel de aventuroasă precum cea a eroilor din romanele sale. A fost căsătorit cu actriţa Ida Ferrier, căsătorie din care nu au rezultat copii. A avut numeroase amante şi urmare a acestor relaţii a avut cel puţin cinci copii recunoscuţi oficial.
Iubirile extraconjugale nu au fost singurele aventuri sau extravaganţe ale lui Dumas. Ca membru al Clubului des Hashischins (Clubul celor care consumau hașiș) era unul dintre consumatorii recunoscuţi alături de alte nume celebre ca Hugo, Baudelaire, Delacroix, Balzac sau Nerval. Privind la numele membrilor clubului, ne întrebăm desigur câte mari subiecte se vor fi născut în acele lungi discuţii la o ţigară de haşiș. Influenţele născute din atracţiile sau viciile comune nu puteau lipsi. Volumul mare de romane, povestiri, texte istorice sau piese de teatru îl aseamănă pe Dumas cu Hugo şi mai ales cu Balzac, extravaganţele cu Baudelaire, iubirile sale pătimaşe cu Nerval şi numărul mare de aventuri trăite îl apropie de toţi aceştia la un loc.
Alexandre Dumas a murit în 5 decembrie 1870, la 68 de ani, se spune printr-o moarte naturală. A fost iniţial înmormântat în satul său natal. La centenarul din 1970, Parisul l-a omagiat şi a dat numele său unei staţii de metrou. Casa lui Alexandre Dumas de la ţară a devenit muzeu.
Prin intervenţia preşedintelui Jacques Chirac, rămăşiţele lui Dumas – tatăl au fost aduse la Paris și depuse la Pantheon. Cu această ocazie, în cuvântarea sa de omagiu, președintele Jacques Chirac a spus celor prezenți: „Cu tine, toți am fost D’Artagnian, Monte Cristo și Balsamo, mereu călări pe drumurile Franţei, călătorind pe câmpuri de luptă, vizitând palate şi castele, mereu cu tine, mereu visând“. Prin acest gest, spunea preşedintele Jacques Chirac, se corectau acele erori de judecată pur rasiste făcute despre Alexandre Dumas, unul dintre marii scriitor ai Franţei, care poate sta alături de Hugo, Voltaire, Andre Malraux sau Zola în Pantheonul Franței.