Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dumitru Isac – Profesorul taciturn şi rigid

Profesor universitar la filozofie, Dumitru Isac avea un trecut bine gardat de o orientare socialistă în tinerețe, fapt ce-i asigura acum… un spate foarte solid, cel puțin pe plan local. Era rigid, cu o ținută oarecum solemnă, sau cel puțin așa lăsa se se creadă, cu privirea opacă, rece în orice caz, cu un țigaret lung veșnic ținut între buze, cu părul cărunțit înainte de vreme, ceea ce-i dădea în plus un aer aristocrat; scump la vorbă, mai precis nu intra în dialog cu oricine, iar atunci când o făcea era scurt și tăios. M-am mirat întotdeauna ce putea discuta cu Grigore Beuran, care era departe, mult prea departe de condiția intelectuală a profesorului. Dar, îmi spuneam că așa se mirau și cei de la Junimea întrebându-se ce fel de dialog putea purta Eminescu, prin tavernele tăinuite ale Iașului, cu popularul Creangă. Situația era oarecum asemănătoare dacă aveai în vedere faptul că profesorul era un mare amator de poker iar Beuran îi ținea… isonul. Nu știu cât și cine câștiga, pentru că de obicei se găseau încă doi parteneri la câte o partidă lungă și de regulă perdanții erau aceștia de pe urmă. Oricum, Dumitru Isac era un intelectual de modă veche, cu principii severe și gusturi… clasice. Scrisese cărți despre Aristotel și Jean-Jacques Rousseau, citea în franceză și fuma țigări scumpe. Era criticul literar al revistei, cel mai arogant. Ceea ce nu i-a prea priit. La apariția romanului Groapa de Eugen Barbu, mai toată critica bucureșteană, în cor, i-a adus acestuia laude, uneori deșănțate – de altfel romanul era, în epocă, o voce distonantă față de literatura pompieristică la adresa succeselor socialismului în industrie, în agricultură etc. care umplea vitrinele librăriilor – ori, tocmai acest derapaj de la morala comunistă, l-a deranjat pe Dumitru Isac. Așa că, în numerele 18 și 19 ale revistei, a scris o cronică lungă, fulminantă în felul ei, în care îl șifona de-a dreptul pe autorul năbădăios ce aspira din capul locului la clasicitate. „Simpatia cu care scriitorul înfățișează atrocitățile eroilor săi – scria profesorul – bucuria cu care simți că freamătă când le reușește o tâlhărie de drumul mare sau siluirea grosolană a unei femei, sau sfruntarea unor oameni – satisfacția cu care se complace în limbajul lor pitoresc și totodată deșănțat, măiestria cu care știe să răscolească zona inferioară în care colcăie instincte primare – toate acestea constituie indiscutabile elemente de periculozitate umană și socială…” Comentariul de acest tip a stârnit atacuri violente din partea criticii din capitală, la adresa cronicarului și a revistei „Tribuna”, care încă din primul ei an de apariție se așeza, iată, în răspăr cu… bucureștenii. Din cauza acestei polemici stârnite, cu valuri dintre cele mai învolburate, au avut de tras mai apoi ponoase toți criticii revistei care, evident, nu și-au pus cenușă în cap ci au sărit la atac pe alte diverse teme, așa că dintr-odată revista s-a văzut a fi în război declarat cu toată critica bucureșteană. Și așa a ținut-o multă vreme în anii care-au urmat. Dezgustat de felul în care fusese pus la punct, profesorul n-a mai continuat să scrie conici de întâmpinare, decât foarte rar, rămânând în sfera ideilor înalte filosofice.
Monografia Aristotel apăruse în 1959, la Editura Tineretului, în Colecția Oameni de seamă. O serie mai degrabă de popularizare, așa încât orientarea marxistă de interpretare a operelor personalităților prezentate era obligatorie. „Caracterizând dezvoltarea filosofiei în Grecia antică – scria Aurelian Tache, în Prefață – Vladimir Ilici Lenin arată că trebuie subliniate cele două tendințe fundamentale și opuse – materialistă și idealistă care străbat întreaga filozofie a epocii, ca de altfel întreaga istorie a filosofiei”. Dumitru Isac a ținut, firește, seama de aceste tendințe. Fapt remarcat de prefațator: „Metodologia marxist-leninistă explică orice sistem de gândire, orice teorie despre lume și viață, ca fiind, în ultimă instanță și în mod necesar, generată de poziția de clasă pe care se situează gânditorul, artistul, omul de cultură în general”. Așadar, nici Aristotel nu putea fi judecat altfel. „Clasicii marxism-leninismului – spunea încă de la început profesorul – indicând cu precizie limitele de clasă și de epocă ale lui Aristotel, și-au manifestat totodată o deosebită prețuire față de stagirit. Marx și Engels au apreciat știința lui enciclopedică – Marx numindu-l «cel mai mare gânditor al antichității» […] iar Engels «mintea cea mai universală» printre gânditorii antici”. Iar Lenin aprecia că: „critica făcută de Aristotel ideilor lui Platon este critica idealismului, ca idealism în general”.
Luând o atitudinea strategică în urmărirea vieții și operei lui Aristotel, Dumitru Isac ținea să precizeze: „Aristotel, a cărui viață ne-am propus s-o povestim în aceste pagini, are excepționale merite istorice, în domeniul filosofiei și științelor”, pornind metodic de la descrierea orașului în care s-a năsut filosoful antic: „Orășelul Stagiram așezat la granița macedoneană, destul de departe de Atena – centrul culturii grecești antice – era elen ca toate celelalte orășele ale peninsulei, colonii prospere fundate cândva de cetatea Chalicis din Eubeea și Andros”. Este urmărită copilăria, apoi sosirea la Atena, ocupându-se de felul cum societatea acesteia i se prezintă lui Aristotel, desigur zăbovește asupra anilor uceniciei filosofice, ciocnirea cu discipolii lui Platon și evident, rivalitatea cu Platon însuși. Pe larg este detaliată relația cu Alexandru Macedon etc. etc., punând în lumină moștenirea filosofică lăsată de Aristotel, se-nțelege în lumina învățăturilor marxist-leniniste.
Mai lejeră este monografia consacrată lui Jean-Jaques Rousseau, publicată în aceeași colecție a Editurii Tineretului, în anul 1966. Construcția biografiei și prezentarea operei acestuia se fac pornind de la cele două imagini contrariante ale marelui gânditor francez: „Jean-Jaques Rousseau hoinarul, dezmoștenitul și urgisitul, omul ruinat de deficiențe fizice și nervoase, temperamentul certăreț, cu ciudățeniile lui și Rousseau ideologul revoluționar, scriitorul genial, răscolitorul secolului. Unitatea dintre aceste două imagini e secretul înțelegerii lui Jean-Jaques Rousseau pe care vreau să-l prezint aici – scria Dumitru Isac în Introducerea monografiei – nu ca pe-o statuie cu liniamente geometrice împietrite, ci așa cum a fost: viu, contradictoriu, fluid, complex – derutant de complex și contradictoriu”. Deși era de-acum o altă epocă, oarecum mai degajată ideologic, profesorul nu se putea abține a nu preciza: „Clasicii marxism-leninismului au dat o înaltă apreciere ideilor progresiste ale concepțiilor lui J.-J. Rousseau”. Firul biografiei, depănat de Dumitru Isac, este unul, să zic așa, tradițional, didactic. Se remarcă însă… limba de lemn de care nu se putea debarasa prea ușor. Iată, bunăoară, portretul ce-l face eroului său: „Omul Rousseau și gândirea lui au avut de pătimit. În el s-a aruncat cu pietre – și la propriu, nu numai la figurat – a fost întâmpinat în cale cu ocări grosolane, s-a râs de el, a fost acoperit de batjocură și n-a fost cruțat în cele mai intime mizerii sau greșeli omenești. A fost dezmoștenit de dreptul de a avea o țară a lui, și un popor căruia să-i aparțină și cu care să se mândrească, așa cum are și cel mai umil om în lume. A fost martirul ideilor sale cele mai bune, a acelor idei care voiau binele celor mulți, dreptate și libertate pentru ei. Dar ura veacului netrebnic nu l-a nimicit; omul și opera lui măreață au intrat în patrimoniul conștiinței universale”.
În 1961 plecase de la „Tribuna”. I se rânduise un fotoliu de director al Teatrului Național din Cluj. Se dorea, și pe bună dreptate, ridicarea instituției din proletcultismul în care fusese ținut de Eugen Jeleapov, din 1954 încoace, care construise un repertoriu, stagiune de stagiune, alcătuit în bună parte din piese sovietice și românești bine orientate partinic: Într-un ceas bun, Ani cu pribegie, Poveste din Irkuțk, Avansarea șefului, Vacanța fratelui mai mic, Arborele genealogic, Minerii, Cetatea de foc, Scrisori de dragoste, Secunda 58 etc., etc. La care se adăuga și calitatea mai scăzută din punct de vedere artistic a spectacolelor. „Anul trecut – spunea Dumitru Isac într-un interviu acordat la instalarea sa ca director – a fost depășit planul premierelor, numărul spectacolelor este în continuă creștere. Totuși problema principală în Teatrul Național Cluj rămâne cea a calității spectacolelor. Există multe greutăți care țin de lipsa unor genuri de actori, caracterul insuficient aprofundat al muncii regizorale, cazurile de vedetism, carierism sau înfumurare. De asemenea, vehicularea unor tineri actori de la un teatru la altul, tineri dintre care unii manifestă o ciudată aspirație spre Capitală”. Repertoriul a primit o nouă orientare dar interesant de reținut e faptul că pentru stagiunea 1962-1963, noul director l-a chemat la el în birou pe Constantin Anatol, un excelent actor al teatrului, de o mare popularitate și unanim apreciat, care făcea și regie, și aceasta de foarte bună calitate, dar care își alegea spectacolele după voia bunului său plac. Dumitru Isac, cu morga sa de om superior, i-a întins lui Constantin Anatol textul piesei lui Eugen Barbu, Să nu-ți faci prăvălie cu scară. Era semnul reconcilierii cronicarului literar de odinioară cu prozatorul care avea de-acum un statut consolidat în literatura actuală. Ai aici piesa pe care trebuie s-o montezi în stagiunea actuală, i-a spus lui Anatol. Până mâine te gândești și vii să-mi spui când începi repetițiile. Constantin Anatol, cu care nimeni până atunci nu îndrăznise să vorbească pe un asemenea ton și în asemenea termeni, i-a aruncat textul pe masă și a zis că el nu obișnuiește să monteze asemenea elucubrații. Sau cam așa ceva. Dumitru Isac nu și-a pierdut cumpătul și a continuat pe aceeași linie tonală a vocii: Bine, atunci dacă nu vii mâine cu propunerea pentru începerea repetițiilor să vii cu demisia, gata scrisă. La revedere. Constantin Anatol a ieșit din birou pufăind ca un samovar și după ce a dat o reprezentație de isterie prin cabinele actorilor aflați la ora acea în teatru, a plecat ca din pușcă direct la regionala de partid, unde avea sprijin la cele mai înalte foruri. Se zice că secretarul cu propaganda de atunci, după ce l-a ascultat l-a sfătuit să se apuce de treabă pentru că lui Isac nu i se putea încontra nimeni în Cluj: avea susținere de mult mai de sus. Se zice că s-ar fi dus chiar la primul secretar care, după ce l-a ascultat, l-a sfătuit și el să se apuce de treabă, pentru că nu era de glumit cu Dumitru Isac, pe care îl instalaseră acolo tocmai pentru a face ordine în Teatru. Ar fi păcat să înceapă chiar cu dumneata, se zice că l-a sfătuit tovarășul prim. Probabil Constantin Anatol a avut o noapte albă dar a doua zi dimineața s-a prezentat directorului nu doar cu propunerea datei de începere a repetițiilor ci și cu concepția spectacolului. Premiera a avut loc la 12 ianuarie 1963. Spectacolul s-a bucurat de real succes fiind încununat cu Premiul ATM pe anul acela. Dumitru Isac se reabilitase în fața lui Eugen Barbu care a devenit, dintr-odată, un prieten declarat al criticului de odinioară.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg