S-a stins, la începutul acestui an, „uitatul” Dumitru Radu Popescu, una din marile personalități ale literaturii române postbelice. Prolific și original, în frenezie imaginativă, complex și încâlcit, aproape neobservat de critică după ’89, în pofida avalanșei editoriale, atacând toate genurile, Dumitru Radu Popescu și-a văzut de treabă, pe același (singular și necanonic) calapod stilistic, încastrând oniricul, grotescul și tragismul pe structura policier-ului, prea convins că „personajul nu trebuie să aibă o singură față”. Două linii epice par a interfera în scrisul său, regăsind calea spre arhetipuri; fie rememorând „adolescența dionisiacă a gojdiștilor”, în spațiul bihorean, fie explorând geografia sudică, având ca reper Dănceul, o așezare „de lângă Dunăre”, unde părinții săi, Maria și Traian Popescu erau învățători. Dacă înainte, inversând rolurile, „răsucea” temele oficiale (întoarse împotrivă-le, coborând în deriziune), ca „mod de rezistență la antigeneza comunismului” (Codreanu 2020: 47), labirintul său prozastic, de o bogată rețea simbolică, recitind miturile, îl așează, fără tăgadă, în plin spectacol postmodern, ca reprezentant timpuriu chiar. Să ne amintim că, întâmpinând debutul lui Dumitru Radu Popescu (Fuga, ESPLA, 1958), un tânăr cronicar al vremii făcea, cu o intuiție de zile mari, două observații esențiale, adeverite imediat. Mircea Tomuş nu se înşela: noul prozator dovedea un suflet de poet și era interesat metodic de „tehnica dezvăluirii adevărului”. Filonul liric, „latent” în comentariile lui I. Vitner, i-a pricinuit şi reproşuri, vizând inadecvarea la realitate. Al. Oprea, de pildă, nu ezita a-l considera „un rătăcit” pe cărările naturalismului, defilând, însă, cu grupul stelist, o revistă-fanion în acei ani, prin programul antiidilic. H. Zalis, în dispută cu E. Simion, denunța „fragilitatea” şi lipsa coerenței epice, iar Paul Georgescu constata, îndreptățit, alunecarea spre tragic. În fasta epocă clujeană, fiind la instituția Tribunei (1970-1982), De.Re-ul (cum era alintat de prieteni) a deschis porțile multor tineri; autorul-orchestră (cf. Ștefan Damian) a dobândit, în pofida numelui comun, o largă popularitate, înnoind proza noastră, ieșind din dogmatismul partinic și schematismul tipologic.
Dumitru Radu Popescu (1935-2023) a scris enorm, trezind „spaima bibliografilor”. Dezvoltând, cu „inventivitate sadică”, subiecte insolite, pe schelărie mitologică, insertând fantasticul şi cultivând invazia maleficului, prozatorul, ieşit, după ’89, „din cărți”, cum crede N. Manolescu, incapabil să-şi organizeze ficțiunea, livrând – în avalanşă – piese de teatru „ilizibile”, a impus un stil. De un experimentalism frenetic, colocvial, destrămând şi refăcând realitatea prin „refracție deformatoare”, ca „totalitate ascunsă”, cum sesiza Mirela Marin, interesată de tehnicile narative, el problematizează, căutând tiparele ontologice. Realismul de fond, supus tratamentului parodic, sfârşeşte în farsă, pulverizând perspectiva narativă. Discontinuitatea, fragmentarismul, prolixitatea, ludismul se pliază, cu frenezie barocă şi fantezie neistovită, fluidității lumii, în degradare / desacralizare. Iar potențialul alegoric, exploatat abundent, sfidând incoerența realității, încearcă a asigura coezivitatea; fiindcă, prin problematică, teme, motive etc., proza şi dramaturgia lui D.R. Popescu par a comunica, constata Mircea Iorgulescu, închipuind „un adevărat sistem”. Fireşte, labirintic, sub cupola moralei, dincolo de medii şi epoci, întreținând confruntarea, prelucrând, în proiecție simbolică, teme eterne. Putem afirma că personajele sunt esențe, că, în creuzetul epic, prozatorul reface, amalgamând, o scenarită mitică, de extracție alegorică sau parabolică, vădind creativitate mitopoetică. Realitatea plurivocă a operei intersectează, teatralizant, codul poetic şi cel realist, plasată, prin onirism „controlat”, în atemporal sau, dimpotrivă, în prezentul căzut în derizoriu, caricaturizat, satanizat, cu eroi suciți şi farse sinistre. Evident, astfel de texte, provocând şi întreținând, prin jocul măştilor naratoriale, confuzia esență / aparență, impun un pretențios cod de lectură, solicitând, se înțelege, un cititor avizat.
Deşi Dumitru Radu Popescu „nu este un scriitor comercial”, atrăgea atenția, cu ani în urmă, M. Ungheanu, ochiul său cinematografic exploatează nemilos şi savuros resursele excentricității. Prozatorul ştie prea bine că arta este o alchimie şi, în consecință, e preocupat de tehnică. În fond, în repetate ocazii, el şi-a recunoscut „strategia”: pleacă, sondând arhetipalul, de la adevărurile eterne (ale grecilor, preciza), acceptând fixitatea tipurilor şi o umanitate canonică, pentru a se plia / mula pe eveniment. Acordă credit ficțiunii pe care o propune chiar inepuizabila realitate, dezvoltând o intrigă bogată, supusă dislocărilor, „re-montării” faptelor, reinterpretărilor. Eroii săi, volubili, intervenind corectiv, îşi confruntă versiunile; proza are obstinația bizarului, vorbeşte, cu un realism atroce, despre inocența jertfită şi vinovăție, despre candoare şi cruzime, într-o viziune grotescă şi „abuz de macabru”. Ne întâmpină un şir de crime, o avalanşă de întrebări, provocând dezbaterea. Adică, prin problematizare şi carnavalizare, o confruntare a „istoriilor”, în reformulare continuă, deformate şi degradate din unghi parodic, golite de sacru, decăzând într-o istorie tribală. Totuşi, o literatură aluzivă, ermetică, stranie, iubind parabola, în corespondență cu adierile mitologizante. Fiindcă, spunea D.R. Popescu, o literatură fără parabolă este sociologie; iar directețea, alungând esopismul, ne scoate din literatură. În fond, prin polifonie narativă, încercând a dezvălui adevărul, D.R. Popescu ne invita într-un hățiș romanesc, cu personaje bizare, multiplicând perspectivele; oferea, prin comentarii divergente și depoziții aluvionare, o mărturie despre tragedia satului românesc, obscurizând – prin ambiguizare – mesajul politic. Astfel de adevăruri parțiale asigurau „o relativizare convenabilă tuturor” (Negrici 2002: 335), adumbrind vocația etică. Dar cititorul rafinat descoperea imediat impulsul justițiar, prozatorul folosind, prin rescriere, fondul patrimonial (recognoscibil), prelucrând „tipuri codificate de conflicte” (Negrici 2002: 332).
Poate că intră în ecuație şi eschivele omului, care, curios, ca autor, se consideră „lipsit de fantezie!” Culegând întâmplări din viață, Dumitru Radu Popescu era interesat, însă, nu de evenimente, ci de înțelesurile lor. Întâmplările trecute nici nu sunt sigure; „eternizate” prin povestire, adunând probe şi opinii „încrucişate”, ele propun, extrase dintr-o „mâzgă informațională groasă”, interpretări ipotetice asupra unei materii „în destrămare”, dezvăluindu-i partea morală sau cea întunecată. Vorbind, adică, cum spune procurorul Tică Dunărințu (în ipostaze diferite) despre un trecut „vag şi tulbure”, încercând a desluşi „misterul acelor cauze”, deslușind „atmosfera ce a făcut posibil acel adevăr”. Prozatorul ne propune, de fapt, deloc linear, o lungă şi stufoasă dezbatere morală, cu iz justițiar, avertizându-ne, prin vocea unui personaj, că „numai echilibrul are viață lungă” (v. Împăratul norilor); că patimile „nu trăiesc mult”, intrând, firesc, în albia lor; că „fugile” în vis, trăind simultan în real şi imaginar, ne împing dincolo de „hotarele vizibilului”, într-o ficțiune despletită, luxuriantă, meandrică, auto-comentată etc., cerând, sub laitmotivul anchetei, istețime detectivistică pentru a auzi şi vedea „ce nu se vede şi nu se aude”, slalomând, printre detalii şi metamorfoze, pentru a ajunge la „morişca” adevărului: adică, o eternă contradicție, irezolvabilă. Cercetând lumea de sus, chiar de pe „acoperişul ei” , înarmat cu faimoasele catalige, judecând-o necruțător în conflictualitatea ei nedomolită, pornit în căutarea adevărului (nuanțat, pulverizat) şi sfârşind, alături de U. Eco, prin a râde de adevăr ca o posibilă, sperată eliberare, Dumitru Radu Popescu ne invită să exersăm „puterea de a vedea”. Evident, dincolo de suprafața descriptivă, complicată, sofisticată, căzând, aparent, în gratuitate, decriptând-o sub pecetea deriziunii şi disoluției, descoperind, odată cu invazia amoralismului şi demonismului, coordonatele morale. Fiindcă oamenii, ne reamintea prozatorul, sunt complicați; ticăloşia şi lumina conviețuiesc sub cupola unei lumi desacralizate, ambiguizarea şi incertitudinea s-au înstăpânit, demonul relativismului este suveran.
Dumitru Radu Popescu a început ca nuvelist şi, ispitit de roman, a rămas un mare nuvelist, eliberând o imaginație debordantă, aglutinantă, sondând fondul arhetipal. Dar nu e vorba doar de o „stilizare mitologică”, afirmație nedreaptă, fluturată repetat, cu încăpățânare, restrânsă la expresivitate. În Duios Anastasia trecea, publicată în Gazeta literară (1966), Vladimir Streinu descoperea o Antigonă „locală”, tânăra învățătoare din acel sat dunărean dorind – pe fundalul unui tragism rafinat – împlinirea datinei străvechi, îngropând sârbul ucis (un „mort al nimănui”). Dar nuvela inaugura „o nouă etapă” în scrisul lui D. R. Popescu, vădind similitudini cu teatrul celor mari (Brecht, Anouilh), cum s-a observat. Leul albastru, o parabolă străvezie, de mare ecou în epocă, un scandal „de vârf” al anului literar, publicată în Luceafărul (1965) și reluată în volum abia în 1981, a stârnit o dură campanie de presă; tonul l-a dat Scânteia tineretului, își amintește C. Stănescu, pe atunci redactor „agrarian”, găzduind intervențiile unor cititori revoltați „la ordin”. Dar și două ședințe la Uniunea Scriitorilor, prima „pe necitite”, sfârșind prin a aduce, la unison, laude celui care urma a fi pedepsit. Probând o solidarizare azi pierdută. În Bâlc şi doctorul pleacă la vânătoare sesizăm o artă poetică (ironică); vorbind despre sine, navigând printre amintiri, învățăcelul, ca exponent al generației, pune în discuție canonul (dăscălesc), alunecând în parabolă: e amintită viața de intern, senzația de claustrare, cu terorizanta imagine a internatului, şi – implicit – speranța evaziunii, a spațiului deschis, replicând coerciției maeştrilor, a „pedagogilor literari” (printre ei, şi Marin Preda, luptându-se cu „făcătorii de cuvinte” şi blamând povestirile „cu mânji albi”).
În fond, barochizantul prozator, aşa cum mărturisea, vrea să găsească tonul în efortul de „recompunere” a Istoriei. Or, ficțiunea, ca realitate suverană şi totală, speră să prindă tocmai „pulsația adevărată a timpului”, să aducă la lumină cazuri mărunte, vieți minore, prinse şi strivite de marele angrenaj, anonimii care stau la „temelia Istoriei”, atentă la „ochii şi urechile lumii” (explică Tiron B.); să lumineze intercondiționarea, determinismul circumstanțelor (plonjând în absurd), vârtejul relativist. Să afle, precum încerca abilul intrigant Moise, ce înseamnă Istoria, „un joc”, după părerea maleficului director de şcoală, împins în grotesc, încercând „să ucidă” picioarele dansatorilor sleiți, victime ale „bătăii (sale) de joc”. Sau să constate, precum în Cămăşile roşii (din Falca lui Cain), întorcând pe dos concluzia basmică, într-o istorie rememorată parodic, că răul învinge; că răul nu poate fi evitat prin boicot, cum spera dezamăgitul Zoli; sau că omul problematic, dincolo de samavolnicii, trăieşte într-o lume dăruită cu miracole. Ceea ce prozatorul, şi un harnic epistolier, colocvial şi vervos, biciuind sindromul autist cu „furibonderie pamfletară” (cf. Jeana Morărescu), chiar asta face prin scrisorile sale deschise. Această magmă epico-lirică, revărsată cvasi-metaforic, prin recurs la operele mari ale umanității, vrea să împiedice „marşul duios al uitării de sine”; publicistica epistolară vorbeşte despre protopărinți, despre eroi, viață şi moarte, despre sublim şi ridicol, despre suferința morală; sau, sarcasmic, despre cei fără memorie, blamând, hilar, balastul cărților. Şi, în fine, din colțul nostru de rai, despre cei ce trudesc pe „ogorul florii de piper”. Cu mare poftă de scris şi minuțiozitate realistă, prolific, „pulverizat” în discursurile personajelor (cf. Dan Culcer), punând în dificultate cititorul obişnuit, de un postmodernism neprogramat (cum sesiza, subtil, regretata Jeana Morărescu, etichetă refuzată net de Ciprian Şiulea, considerată chiar „o fraudă estetică”), deşteptând imaginarul subconştient şi invitând la „interogarea misterului ontologic”. Impresionând prin anvergură, proza lui Dumitru Radu Popescu, dincolo de trama (coaja) policier-ului, îşi dezvăluie structura palimpsestică, aptă de „revelare sacrală” (ortofanică). Cu atât mai nedumeritor, aşadar, slabul interes (postdecembrist), însoțind cărțile d-sale, numeroase. Ca romane „neterminate”, cărțile lui Dumitru Radu Popescu, greoaie, masive, „polițiste”, rămân provocatoare; ori, ancheta întreprinsă de scriitor „trebuie terminată de cititor”, ne îndemna autorul Vânătorii regale.
„Natură” bogată, „o apariție de zile mari”, cum observase, primul, Lucian Raicu, scriitor prolific, polivalent, derutant, un moralist, de fapt, înscenând – sub avalanşa cuvintelor – o viziune carnavalescă (Bahtin ar putea fi o pistă), în vecinătatea spectacolului popular, dezlegând probleme-arhetip, evaluând cotidianul cu fervoare detectivistică, translând concretul şi încifrând / răstălmăcind sensurile, Dumitru Radu Popescu, deşi mitograf cu program, folosind alegoria ca liant, în pofida fragmentarității şi a refuzului coerenței, desacralizează lumea (întoarsă pe dos). Cum miturile „ne scapă printre degete” (avertiza autorul Leului albastru), a le repune în discuție, a le reinterpreta / reintegra în fluiditatea existențială înseamnă, dincolo de armătura teoretică sau rezonanțele folclorice, a descoperi, pe cont propriu, adevărurile eterne, structurile fundamentale etc., mulate, desigur, pe noile „evenimente”, decăzând în istorie. Fiindcă creația – ne reaminteşte Dumitru Radu Popescu – a ajuns „o caricatură”; şi, corectându-l pe Eliade, tot el ne asigura că profanul camuflează nu doar sacrul, ci şi abjectul. De unde bipolarismul textelor sale: spectacolul inocenței şi „trezirea”, nostalgia paradisului şi duhul apocalipsei, realismul fantastic şi farsa bufonă, sublimitatea, grotescul carnavalesc şi monştrii inconştientului, ambiguitatea tragică şi implacabila degradare, pulverizând sensul, amestecând – în coexistența / confruntarea nedomolită a contrariilor – candoarea şi ticăloşia, violența, melodrama, parodia etc., cuprinzând lacom, acumulativ, caleidoscopia lumii. Şi aducând în scenă, prin ipostazierea unor destine, o faună ciudată, dezvoltând entropic drame, conflicte şi obsesii, prinse în cavalcada unor echivoce dezvăluiri succesive, în regimul carnavalescului şi într-o viziune mitic-parabolică, reînviind scenariile primordiale. Totuşi, roiurile de analişti care, de-a lungul anilor, au cercetat cu osârdie harta scrierilor lui Dumitru Radu Popescu, au ajuns la o concluzie inatacabilă: indiferent de gen, insidioasa „invazie de poezie”, scrisă „cu idei”, negreşit, cotropeşte Opera. Mai mult, notația realistă se revitalizează prin „vocile poeziei”, scriitorul – nota cândva Doina Uricariu – regândind poezia prin proză. Să nu uităm că orgoliul de altădată, reactivat, era poezia. Dumitru Radu Popescu debuta cu versuri, în 1953, în Crişana şi credea, nedezmințit, că poezia rămâne esența unui scriitor. Deloc ciudat, unicul său volum de versuri (Câinele de fosfor, 1982) adună poeme antilirice, groteşti-ironice, încercuind cotidianul, pliat, mai degrabă, valului optzecist, fără a fi doar o „recreație”. Evident că şi literatura dramatică, cultivând un teatru „necomplezent”, „liber” (zicea Marin Sorescu), deloc respectuos cu tiparul clasic, fără prejudecăți de formulă şi limbaj, suportă această infuzie poematică. Piesele sale, greu de „descifrat”, „translează” mitul (prometeic, în Hoțul de vulturi, de pildă) şi impun mitul ca revelator, observase Valentin Silvestru, închipuind, dincolo de varietatea versiunilor scenice, o geografie magică. Acreditat ca dramaturg după un spectacol la Târgu Mureş (cu Aceşti îngeri trişti), Dumitru Radu Popescu a produs aluvionar, sclipitor, cu vervă imagistică (şi în ipostaza de eseist sau epistolier) o năucitoare ofertă textuală, de fantezie barocă, protagoniştii săi (închizând drame, aspirând spre puritate) vădind o conexitate subterană. Oricum, scenografia primează asupra textului, nota M. Iorgulescu, recunoscând că avem de-a face cu un prozator de mare originalitate, interesul pentru dramaturgie nefiind doar un nevinovat capriciu. Mai mult, „descoperirea teatralității” a condus la radicalizarea prozei. Iar Laurențiu Ulici, în prelungirea ideii, va constata „acordul intim între genuri”, vălmăşagul lumii fenomenale, cercetată dintr-o perspectivă relativizantă, impunând adevărul multiplu. Morişca fabulațiilor îmbracă, de regulă, o intrigă polițistă, aglomerată epic, de conversie mitologică, chemând în sprijin, sub aparențe realiste, poetica folclorică şi o conştiință arhaică. Nuvelistul, însă, s-a dovedit mai tare decât romancierul, spulberând disciplina clasică şi oferind, în dialog cu opere de căpătâi, comentarii divagante, acut-personale, în cheie morală; înțelegând adevărul ca „memorie a realității” într-o lume maculată, ea însăşi incoerentă, pierzând sensul.
Dar proza lui Dumitru Radu Popescu, s-a observat, nu se bazează atât pe documente (chiar pornind de la fapte reale), ci pe tensiunea dezbaterii. Or, dezbaterea e posibilă chiar şi în absența faptelor; contează – precizează undeva scriitorul – ce credem noi despre ele. O proză fără acțiune se țese prin provocarea consecutivității: enigma sumară se va complica, monoloagele şi limbuția (urmând „retorica ruralului”) radiografiază zbuciumul sufletesc. Pătrundem în interioritatea faptelor, personajele fiind obligate să se dezvăluie. Răscolirea trecutului impune asemenea confruntări, eliberând interioritatea: producând, odată cu proliferarea vocilor, abundența de concret. Spiritul anchetator (la un prim exercițiu asistam în Dor) vizează nu pedepsirea crimei, ci elucidarea cazului. Instanța morală funcționează ca un catharsis, vizând descărcarea adevărului. Anchetele lui Dumitru Radu Popescu nu excavează faptele, ci adevărurile, îndepărtând stratul de insinuări şi dilatând spațiul culpabilității. Îndoiala e suverană, suspiciunea se infiltrează peste tot; şocul epic (crimele fiind „expediate” în trecut) pigmentează un univers dubitativ – produsul unei imaginații delirante. La Dumitru Radu Popescu totul e memorie. Tehnica anchetei, procedeu care a molipsit şi pe alții, conjugă capacitatea judicativă cu libertatea de a nara: povestitorii devin creatori, personaje-prozatori chiar prin grija / grila reconstituirilor, imaginarul proliferează haotic având ca stimulent memoria afectivă. Acest elan confesiv, dezghiocând lumea fenomenală, provoacă o reacție în lanț, implicit un lanț de povestiri. Narațiunea de tip anchetă dospeşte, îşi revarsă aluatul rememorativ; uitarea înseamnă intrarea în neant. Caruselul mărturiilor, alimentat de pofta conversativă este tangent marelui subiect: ADEVĂRUL, ca supra-temă a romanelor lui Dumitru Radu Popescu. Disponibilitatea sa narativă creşte pe solul fertil al cascadei de interogații. Scriitorul iubeşte întrebările; răspunsurile martorilor diversifică arborescent epica, cu fantezie şi forță speculativă; nu elucidează cazul, ci îl complică, reorganizând datele.
Dumitru Radu Popescu, pe toată întinderea prozei sale, stoarce această câtime şi trădează dorința de a re-începe viața; deşi romancier „sceptic”, el face elogiul libertății individului, stăpân pe propria-i conştiință, cucerind seninătatea pe care o îngăduie (şi presupune) singurul absolutism victorios: cel al relativului. Încât obsesia Adevărului se pulverizează în variantele lui. Sondând un trecut „imprevizibil”, scriitorul manifestă un multiperspectivism în desfăşurare: percepția evenimentelor îmbracă versiuni felurite, demonul relativizării stăpâneşte un teritoriu în care – spune autorul – „fiecare are pe undeva dreptate”. Alternarea vocilor şi multiplicarea punctelor de vedere expediază în relativ o epică browniană, dispensându-se de personajul unic. Scriitorul e shakespearolog; pornit în căutarea adevărului, el judecă trecutul cu şirul de abuzuri, violențe, crime, deformând omenescul, dar nu uită că prezentul produce istorie. În spatele necesității istorice, Dumitru Radu Popescu caută tot omul; colecția de fapte abominabile, fixate în memoria colectivă sunt aduse la suprafață pentru „a învăța adevărul”. Procurorul Dunărințu (ciclul F) are convingerea că nici după moarte amintirea unui om nu trebuie umilită. Lumea lui Dumitru Radu Popescu e prinsă într-un vârtej aiuritor, împreunând contrastele: lângă hieratici trăiesc hidoşii, visele coexistă cu pornirile oneroase, istoria se răsfrânge în această vâltoare evenimențială.
Indubitabil, pentru spațiul literar românesc, fostul corector de la Steaua este, prin literatura sa anticanonică, un autor canonic. Tămâiat din belşug când păstorea în vremuri grele (obedient, să recunoaştem) Uniunea Scriitorilor (1981-1989), retras apoi într-o tăcere penitentă, revenind în forță, suspectat de prolixitate, cultivând insolitarea, enigmaticul şi hiperproductivul prozator dezvoltă o creativitate mito-poetică ispitită de ludism. Magma verbală se revarsă nemilos, aglomerând personaje şi fapte (ieşite din comun). Corectând dezvrăjirea postmodernistă prin aluzii mitologice, toată creația sa, de mare originalitate, se vădeşte a fi, nota concluziv Mihai Drăgan (încă în 1970), o „intuiție lirică a lumii”. Acuzat, cu râvnă, pentru nomenclaturism şi, după 1989, pentru apolitism, taxat pentru potopul de laude („peste meritele reale”, zic cârcotaşii) îndatorat „postamentului funcției”, polemist aprig la nevoie şi critic literar „deghizat”, cum crede Constantin Cubleşan, harnicul Dumitru Radu Popescu ne-a oferit „un continent de creație literară”, de o exuberantă şi exotică originalitate. Combinând, după o rețetă unică, adolescența dionisiacă a foştilor „gojdişti”, aruncând hibele în Criş cu debordanta vitalitate oltenească, într-un timp opresiv, „păcălit” prin fixația pentru problemele-arhetip, „retrăite” în fluiditatea lor evenimențială. Şi „luminate” de morişca adevărului / adevărurilor, știind prea bine că viața (oricui) nu mai este proprietate personală. „Desproprietărirea” cade într-un spectacol burlesc, prolix, logoreic, purtând o inconfundabilă pecete stilistico-problematică.
Primul D. R. Popescu a apărut pe scena literaturii într-o vreme în care, mărturisea, „revistele impuneau scriitori”. A început cu poezie și, părăsind medicina, a trecut la proză (inconformistă), reinventându-se prin teatru (ca „școală pentru proză”). Nu credea în curente și în programe, dar iubea romanul „în trepte”, deschizând alte piste, povestirea primă fiind doar un ambalaj; în fine, era convins „de dubla natură a simbolurilor”, cum s-a observat, și scriitura sa, convocând la apel fantome literare, ventilând miturile, pendulând între satul oltenesc al copilăriei (Dănceu) și Păușa bihoreană (unde s-a născut), năzuiește spre arhetip, denunțând, prin mulțimea eroilor suciți, într-o lume demonizată, abjecția prezentului. Trecut prin febrile metamorfoze narative, reinventându-se, prozatorul nu poate fi prins într-o formulă unică, avertiza Răzvan Voncu. Rămâne ca, în timp, exegezele viitoare, prin vocile noilor critici, să-i hotărască locul într-o tipologie a prozei românești (Voncu 2023: 8). Oare? Cel care, dezinhibat, a modernizat proza românească prin invenție tehnică și performanță formală, forțând granițele realismului tradițional, lepădându-se de reziduurile realismului socialist nu are a se teme de „încercarea postumă a operei”. Creator autentic, re-înființând lumea, devoalându-i ascunsul, învingând angoasa morții, el se dovedește un „stăpânitor de adevăr” (Arman 2023: 3). Amalgamând grotescul, ludicul, oniricul, efortul său creator încheagă o lume stranie, dereglată, cu hotar incert între viață și moarte, pentru care Istoria nu mai este / nu poate fi un reazem. Dar posteritatea sa nu se anunță lină. Eseistul însuși, invocând o veche și jalnică îndeletnicire, știa că negaționismul, ispita de „a omorî opera cuiva” (v. Corul morilor de vânt, 2015) ține, la noi, de „protocronismul corectitudinii politice”, practicând cu sârg „scuipatul pe viața, opera și mormântul unui confrate”. Suportând seismele recepției, opera lui Dumitru Radu Popescu (abundentă, denivelată, departe de a aparține unui „expirat”) va rezista acestui asalt, dezvăluindu-și, prin noi contribuții, structura anamorfotică, labirintul oglinzilor, bipolarismul simbolic, propensiunea spre arhetipal etc., consfințind meritele unui autor canonic. Împiedicând, astfel, uitarea, ca „victorie a timpului ucigător”…

 

 

Note:
Arman (2023): Mircea Arman, A murit D.R. Popescu – un „stăpânitor de adevăr”, în Tribuna, nr. 489/16-31 ianuarie 2023.
Codreanu (2020): Theodor Codreanu, Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă, TipoMoldova, Iași.
Cubleșan (2015): Constantin Cubleșan, D.R. Popescu în labirintul mitologiei contemporane, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.
Marin (2003): Mirela Marin, Universul prozei contemporane, I, Antiutopia și utopia valorii, Viitorul românesc, București.
Negrici (2002): Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundației PRO, București.
Popescu (1986): Marian Popescu, Chei pentru labirint, Cartea Românească, București.
Rachieru (2015): Adrian Dinu Rachieru, Dumitru Radu Popescu și demonul relativismului, în Romanul politic și pactul ficțional, vol. I, Junimea, Iași.
Roth (2013): Pușa Roth, Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Ars Longa, Iași.
Roznoveanu (1981): Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, Albatros, București.
Tașcu (1981): Valentin Tașcu, Dincolo și dincoace de „F”, Dacia, Cluj-Napoca.
Ungureanu (2014): Cornel Ungureanu, Zilele și nopțile săptămânii. O introducere în opera lui D.R. Popescu, Scrisul Românesc, Craiova.
Voncu (2023): Răzvan Voncu, Prozatorul în patru ipostaze, în România literară, nr. 1-2/13 ianuarie 2023.