Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dumitru Stăniloae – Taina comuniunii, cifrul spiritualității românești

Dumitru Stăniloae  – Taina comuniunii, cifrul spiritualității românești

În această preablândă toamnă românească, avem dubla șansă de a celebra 25 de ani de la plecarea întru cele veșnice și 115 ani de la nașterea Părintelui Dumitru Stăniloae. Supranumit şi mentorul spiritualității româneşti (1903, 16 noiembrie Vlădeni, comitatul Braşov – Bucureşti, 5 octombrie 1993), Profesorul nu putea să nu se pronunțe şi să nu scrie despre ethosul românesc sau despre temele creştine din folclorul nostru. Dovadă stă și această carte, Reflecții despre spiritualitatea poporului român (seria Opere complete vol 9, Ed. Basilica 2018, 504 p.).
Mai actuale ca oricând rezonează în cugetele noastre, în acest an al Centenarului Marii Uniri, contribuțiile unui veritabil cărturar, dublat de un hermeneut al credinței noastre creştin-ortodoxe, dar şi ale unui patriot inspirat de iluminismul transilvan, fiu al unei patrii bimilenare, dublat de un inspirat comparatist al tezaurelor culturale şi lingvistice oferite de Occident şi de Orient. Autorul îşi explică persistența şi rezistența românilor în spațiul propriu ca pe o înrădăcinare, ființa lor însăşi fiind structurată ca o ființă de graniță între Orient şi Occident, un loc ce-i garantează sinteza originară.
Plecat între străini, românul „tânjeşte”, „se îmbolnăveşte” de dor, nu numai de cei dragi, ci şi de spațiul lui originar, de peisajul natal. Între peisajul țării şi sufletul românesc există o corespondență, între formele de relief grăitoare şi îmbietoare şi spiritualitatea locuitorilor (răsfrântă în arhitectura bisericilor, de pildă) există un rapel şi un contrapunct aproape muzical.
Spiritul de sinteză al românilor nu rezistă doar în continuitatea lui imemorială între Occident şi Orient, ci şi în îngemănarea caracterului latin cu creştinismul ortodox. Prin urmare, este o punte între luciditatea rațională a latinității personaliste cu sentimentul de taină atotprezentă, dar luminoasă, bună conducătoare de comuniune. Autorul opune acest spirit de comuniune interpersonală al culturii româneşti, străin individualismului şi orgoliului accentuat dovedit de filosofii, literații şi artiştii Occidentului, începând din Renaştere şi până-n zilele noastre, culturii apusene, panteiste sau individualiste.
Este judecata de valoare a unui lider al bisericii ortodoxe, părtinitoare, în ciuda faptului că îşi ia drept aliați scriitorii bizantini, cum ar fi Dionisie Areopagitul (sec.VI) descriptor al spiralei suitoare (reperabilă, de pildă, în stâlpii porților olteneşti) ca o înălțare fără sfârşit a spiritului prin succesive acte de purificare, iluminare şi desăvârşire. Oricât ar fi ele de frumoase, Varlaam şi Ioasaf sau Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, nu sunt opozabile şi nu pot ține piept, în ciuda eticii lor religioase vădite (pe urmele doctrinei pedagogice umaniste a literaturii bizantine) nenumăratelor capodopere literare ale Occidentului, apărute, să zicem, doar în veacurile XV şi XVI.
Continuându-şi polemica sa antielitistă şi antioccidentală, teologul român face elogiul literaturii bizantine menite să inducă românilor un umanism echilibrat, conform căruia, stăpânirea pornirilor pătimaşe, unilaterale înseamnă valorificarea umanității lor integrale. Echilibrul, un act de conştiință şi voință, este sinonim cu a fi „cuminte”, calitate a omului „cuminte”, care-şi foloseşte mintea. Nu doar în înțeles intelectual, ci şi moral: un simț al discernământului şi al măsurii, al dreptei socoteli, cum scrie Ioan Casian (Filocalia, I, Sibiu, 1947).
Echilibrului (iubirii universale) dintre antiteze i se datorează şi armonia complexă sau grația şi seriozitatea ce se vădesc în creațiile etnice de durată ale românilor, scrie Dumitru Stăniloae, exemplificând prin portul şi veşmintele românilor expresia plastică a sărbătorii şi a bucuriei comuniunii, prin melosul românesc, prin expresivitate şi bogăția limbii române. Consevatoare prin vechime, şi totuşi flexibilă şi ospitalieră, ea cuprinde cuvinte cu înțelesuri unice prin subiectivitatea lor, cum ar fi cuviința sau bunacuviința.
Comparând-o cu conceptul grecesc de kalokagathia, traducătorul Filocaliei, cunoscător până la nuanță al celor două limbi, ajunge la concluzia că „Cuviința” este o bună estetică a ființei umane, nedespărțită de etică. Poporul român este un mare estet al exteriorizării ființei umane. Fie că este vorba de casa de locuit şi de curte, fie de vechile biserici şi mânăstiri care emană grația sintezei de motive orientale şi occidentale autohtonizate (goticul maramureşan, icoanele pe sticlă), duhul de comuniune, marile, strivitoarele catedrale ale Occidentului sugerează unitatea şi ascultarea necondiționată a poporului de credincioşi față de puterea Eclesiei romano-pontificale.
Faptul că biserica răsăriteană a interzis statuile se explică prin surplusul ei de transcendență şi hieratism: chipul identificat cu statuia, putând fi înconjurat sau îmbrățişat, e închis în dimensiunile lumii fizice, în timp ce chipul de icoană rămâne deasupra celor trei dimensiuni ale lumii fizice, afundat în taină.
Un amplu spațiu acordă autorul ironiei şi umorului românesc ca trăsături ale spiritului autohton, învederate în porecle, onomastică, hazul de necaz al supraviețuirii şi comuniunii, al temperării orgoliului şi riscului de a mitiza. Exemple din folclorul literar, dar şi din literatura cultă, vin să ilustreze multiplul rol al umorului în viața comunității româneşti, lipsa aceluia fiind resimțită aproape ca un defect moral. Pagini de o frumusețe „ştiințifică” scrie Dumitru Stăniloae despre dor şi omenie la români, citând versuri ale bardului popular, legende şi basme, care spre deosebire de cele occidentale (Tristan şi Isolda, Lohengrin) sunt expresia structurii dialogice a ființei lor, precum şi a comuniunii finale între cei temporar despărțiți, inclusiv prin moarte. Dorul este pentru români un remediu al urâtului sau al singurătății, o putere de transfigurare reciprocă a persoanelor umane şi de biruire a morții; la rândul ei, omenia este contrariul individualismului, este trezvia românilor de a cunoaşte şi recunoaşte valoarea celuilalt, şi totodată angajamentul de a o respecta şi promova.
Sufletul românesc a îmbrățişat din cele mai vechi timpuri universalul, creațiile spiritului uman de pretutindeni, fie că a fost vorba de iluminism şi redeşteptarea conştiinței naționale, fie de limba greacă pentru a traduce mirabile texte de spiritualitate bizantină, ca să nu mai vorbim de uriaşa deschidere şi sinteză făurită în veacul XIX şi XX începând cu Eminescu şi terminând cu Mircea Eliade, Emil Cioran, George Enescu sau Brâncuşi.
Părintele-Profesor crede că spiritualitatea traco-romano-bizantină a românilor are misiunea să intermedieze între cultura occidentalo-americană care ar trece printr-un moment de epuizare spirituală, şi culturile afro-asiatice, animate de un mare şi haotic elan vital. Spiritualitatea românilor poate da Occidentului forța, iar Orientului, claritatea.
Răsărit parcă din învățăturile evanghelice, din evlavia şi liturghia ortodoxă este studiul Câteva teme creştine în folclorul românesc, în timp ce ultimul capitol al cărții, Spiritualitatea creştină a poporului român, tâlcuită în câteva dintre expresiile şi datinile lui, rezumă într-un fel întregul volum scris de Dumitru Stăniloe, în spiritul faptei săvârşite de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea lui, numită de Sfântul Apostol Pavel chenoză. Cărturarul şi marele teolog român s-a smerit, s-a dezbrăcat de slava exterioară, spre a ne fi aproape, spre a oferi cititorului român referințe despre locul său în lume, dat lui de „Isus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeirea omului”, cum sună cartea sa apărută postum la Editura Anastasia.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg