Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

După 30 de ani

După 30 de ani

Muzeul de Artă din Cluj-Napoca găzduiește o nouă expoziţie-eveniment, Abstacţii metafizice. Ea marchează reîntâlnirea, după 30 de ani de absolvire a Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”, Secţia de Pictură, a șase artiști din promoţia 1983-1988, împreună cu trei profesori, dintre care doi nu pot fi prezenţi decât prin arta lor, din motive metafizice care implică părăsirea acestei lumi. Această manifestare exprimă, așa cum s-a subliniat în cadrul vernisajului, ideea de școală, în acest caz una puternică, profundă, care a înflorit în punctul de inflexiune istorică marcat prin schimbarea de regim politic și, ne putem gândi în ce măsură, artistic. Îndrăznesc să merg chiar mai departe și să afirm că dacă nu este neapărat vorba de regăsirea unui timp pierdut, cu siguranţă se poate vorbi de pregătirea unui timp bogat ce va să vie.
Teodor Botiș, singurul profesor care mai poate fi și fizic alături de studenţii săi, deschide expoziţia cu piese robuste, răsunătoare ca vocea de stentor a culorilor ghintuite, apăsate fără ezitare, care stau de strajă oceanelor de bucurie pură exrimată cromatic. Tablourile sale răscolesc și aduc în lumină „zonele primare, unde ochiul nu mai percepe varietatea cromatică”, după cum se exprima însuși maestrul cu ocazia vernisajului. Formele nu contează în pictura botișiană în măsura în care ele presupun limite, hotare între câmpurile fertile în care cresc culorile ca lanuri, ca păduri, ca fluvii sau ca vulcani. Penelul maestrului lucrează undeva sub pojghiţa subţire de materie formală și se înmoaie în esenţa organică a principiilor vitale, pe care le împinge înspre privire cu siguranţa unui obstetrician al luminii cărnoase feliate în culori dinamice.
Tóth László, un alt profesor, absent în persoană, este însă prezent prin tablouri cu forme masive, aparent definite, ordonate. Dar jocul culorilor se impune ca partitură și doar întâmplător putem identifica figuri, deoarece planurile și liniile dobândesc expresii saturate în interpretare individuală și mai ales în concertul lor sincronizat. Jocul în care suntem atrași este înșelător, căci fiind obișnuţi să identificăm contururi pe care să le umplem cu culori, uităm să privim din sens invers și să realizăm că viaţa culorii nu ţine cont de imperative externe, ci că palpită imanent, generând forme sau, dimpotrivă, lăsându-le în potenţialitate.
Cel de-al treielea profesor, Veress Pál, în lucrările „Pământul natal” și „Valea iezilor” clădește, într-un registru aerian umed, verticalităţi în toate direcţiile, ceea ce poate părea indiferent, dacă nu ar exista regula care nu afirmă nimic. Libertatea de creaţie se manifestă în aceste tablouri prin absenţa unui punct originar, culoarea voalată așezându-se pe pânză cu delicateţea gesturilor suspendate, acoperind ca o ceaţă șopotitoare un relief incert. Asperităţile realităţii sunt netezite, rănile materiei sunt pansate, iar ochiul plutește molcom pe fluxul mareei tihnite a verdelui discret și nelimitat.
Fekete Miklós, decanul de vârstă al generaţiei de studenţi, realizează astracţiuni agresive, ca urmele unor biciuiri ale pereţilor din pânză jupuită. Dacă adăști și te lași pătruns de vocile șfichiuirilor cromatice, ele îţi cântă în geometrii adimensionale și te primesc parte a lor, transformându-te în cerc colţuros din roșu dominant și dement, care nu distruge formele, fiindcă le precede.
Simon Zsolt exploatează motivul aviar, realizând în „Self-picture” o serie de păsări pătrate, care conţin oglinzi din care privirea ricoșează înapoi înspre tine, deoarece arta vie te sfredelește vizual la rândul ei. Astfel, visul dintotdeauna al omului, de a avea aripi, se împlinește la nivelul ochiului, care se eliberează de constrângerile biologiei și o ia razna, în fantezii cu unghiuri drepte. În „Atracţie”, o altă pasăre, de data aceasta o găină friptă, se pregătește să plonjeze într-un vortex de sânge pentru a deveni pigment în supa din care am ieșit și în care ne vom întoarce. În „Visul păpușilor”, un copil cu un iepure, fantomatici, lasă să transpară prin conturul lor fondul culorilor groase în rătăcire reverberantă, o ţară a minunilor evadată dintr-un vis grotesc al formelor goale și al conţinuturilor preapline. În „Card Life II”, obsesia declarată a dualităţii apare explicit în îmbinarea a două registre în serii paralele, diurn/nocturn, pasăre/pește, solar/selenar, aerian/acvatic, feminin/masculin, înger/demon bulgakovian, în imaginea unui filcău captiv în oglinda care suspendă identitatea multiplicând-o. Artistul propune și o altă serie ornitologică, din păsări fractalice, cărora nu le pasă prea mult de forme, de spaţiu, de proporţii matematice sau logice, frângând pe genunchi limitele și rupând ramele tablourilor în excrescenţe care reiterează naraţiuni cromatice volatile. În lucrarea „Vânător”, mai multe cadre sunt prizoniere sub sticlă, ca fragmente ale simţurilor îmbucătăţite și exprimate prin alfabete stranii care ne spun povești de coșmar, de glumă sau întotdeauna de dragoste, pentru că undeva apare figura unui sfânt și a unui tip căruia i se zburătăcesc idei din capul explodat.
Simona Copoţ realizează minuni în ceramică, în farfurii pictate care conţin feluri de mâncare spirituală, dispuse într-o coloană a infinitului în echilibru instabil, în ascensine spre fleica principală, care este absentă, sau cel puţin invizibilă. Culorile ei dulci și preparate cu iubire de bucurie și invers, curg ca sosul gustos pe privirea care își linge degetele după festinul senzorial.
Dana Constantin, în ciclul „F.L.O.T.E.s”, alătură 12 cadrane care tratează elementele plastice preponderente, suprafaţa și linia, așa cum recunoaște ea însăși în catalogul expoziţiei. Cadranele imense cu irizări subţiri ca instantaneele pe cerul limpede al nopţii apar ca 12 apostoli ai verdelui tăcut, pașnic, care acoperă pânza ca un strat de vegetaţie în care se naște viaţa unei culori sau a alteia.
Balogh Csaba folosește sticla și compune vitralii, ferestre, porţi, bârne, greutăţi ale unui ceas cu cuc imaginar, piese separate, dar nu disparate, în care culorile moi sunt surprinse în momentul ieșirii înăuntru, magmă blândă din picături care dau năvală pentru a compune lumina într-o liturghie a tăcerii.
Balogh Erzsébet, în ciclul „Before-After”, realizează fotografii ale curbelor unui cablu de transmisie de date între spaţii fără margini, din care nu surprindem decât momente care nu au sens singure, ci doar împreună. Ele nu sunt înlănţuite într-o serie, însă, ci descriu o pre-realitate întâmplătoare, ca în cazul oricărei comunicări. În lucrarea „Pink 1, 2, 3”, avem secţiuni în persici, ca moduri în care percepem un obiect care este același, dar armând puncte de vedere pe care le locuim în mod diferit. În piesa „Color” lipsesc tocmai culorile, jocul realizându-se exclusiv din albul pânzei, care așteaptă, prin crăpături, ca acestea să se ivească și să se impună.
Această iniţiativă are ca rezultat nu doar alăturarea unor artiști excepţionali și a operelor lor, dar și recuperarea unui traseu și al unor resurse imense pentru suflul artistic al Clujului și al României. Dacă ar merita ca astfel de iniţiative să devină obișnuinţă, nici nu mai poate fi discutat. Dar dincolo de bucuria estetică pe care acest eveniment o garantează, există certitudinea construirii unui continent uman care se oferă peregrinărilor spiritelor care percep arta nu ca pe un lux, ci ca pe o necesitate. Citându-l pe Nichita Stănescu, maestrul Botiș afirma, în cadrul vernisajului, că „tabloul este privirea unei singure clipe”. Dar la sclipirea acestei clipe pune umărul întreaga eternitate sădită în vârfurile degetelor artiștilor noștri.

n

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg