Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

După ratarea sinuciderii

După ratarea sinuciderii

Liviu Ioan Stoiciu este un aricit al propriilor adevăruri, o personalitate care ar trebui să fie un reper oficial în cultura română, din categoria Paul Goma şi Mircea Daneliuc, dau doar două nume cu care am o relaţie specială. Opera sa poetică îl defineşte ca pe unul dintre poeţii de primă mărime ai ţării.
Ca şi omul, poezia pe care o scrie este una contorsionată, nu uşor de digerat de către cititorii obişnuiţi. Nu recurge la niciun truc pentru atragerea simpatiei, îşi este suficientă sieşi, incomodă. Este ca rostogolirea unui bolovan colţuros pe un drum asfaltat. Un spectacol insolit, memorabil prin ciudăţenie şi prin forţa emanată.
Ultimul său volum de versuri, Nous, este, în linia celor anterioare, un popas asupra marilor teme ale existenţei.
Cum a precizat nu o dată, Stoiciu şi-a ratat sinuciderea şi prin Nous încearcă să-şi dea seama dacă şi de ce merită să mai trăiască, când „mormânt îi e memoria şi e mai bine să treci pe lângă morminte fără a spune o vorbă”. „Am rămas atât de singur, că mi-e continuu greaţă”, se confesează, conştient că „E ceva/ aici care ne ţine departe de noi înşine. Acesta e secretul/ frumuseţii”.
Ca orice creator autentic, este nemulţumit de scrisul său şi de ceea ce-l înconjoară: „Restrâns, dând şi primind din ce în ce mai puţin,/ rămas fără nicio ţintă şi fără nicio dorinţă – e posibil? Oricum,/ nu i se mai înfăptuieşte niciun vis. Nu mai are pretenţii,/ lasă lucrurile să curgă de la sine, deşi ştie că/ n-a atins maximum… (sâmbătă, 14 februarie)”, „S-au adunat, fiecare cu mizeriile lui, iniţial, la/ maşina de spălat a satului, pe/ gârlă — la vârtelniţa de piatră, cu găuri, unde au
frecat,/ au stors, au pus covoarele scrise mărunt/ la uscat, în vârful unor pari. Apoi s-au mai împrăştiat:/ unii vor termina de pus şindrila pe toţi pereţii exteriori ai caselor, în timp, alţii pun la uscat/ fânul în grajduri. Aşa-i la noi, până la moarte,/ un delir/ obştesc: n-are cine pe cine să-şi verse fierea. Se/ mai scoală câte unul la masă cu/ gura plină şi trage o înjurătură „la general”: tu-i/ paştele mă-sii de viaţă, după care/ se aşază la loc şi mestecă mai departe, dacă are ce…/ Atunci, pentru trei minute ni/ se face lehamite, ni se pârjoleşte, mistuie, nimiceşte,/ sufletul îşi ia adio de la fiecare/ şi dispare în spatele unor geamuri murdare… (Tu-i paştele mă-sii)”.
Structurarea cărţii pe trei capitole e, de fapt, fragmentarea unui demers unitar, unde variază doar ambianţa, unghiurile de abordare şi persoana la care sunt scrise poeziile. Persistă acelaşi aer aproape irespirabil, de sfârşit de lume, „o răsuflătoare a infernului. Această răsuflătoare unde/ se petrec mari reacţii chimice…”.

Liviu Ioan Stoiciu Nous Cluj-Napoca, Editura Limes, 2015
Liviu Ioan Stoiciu
Nous
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2015

Poetul este într-o relaţie specială cu divinitatea: „S-au împreunat toate drumurile aici, abia acum ai/ înţeles – intri în biserică, te/ închini, cauţi o flacără de candelă, fiindcă lumânările/ au beculeţe aprinse şi n-au legătură cu/ tine, te rogi: Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să/ o iau de la capăt. Am adus/ sticla asta de vin la altar, mă las pe mâinile tale – „când/ mi-a fost sete, mi-ai dat să beau”…/ Eu n-am uitat. Sunt/ o formă desfigurată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru, îngrămădit în mine însumi, ascuns,/ dacă aş putea să ies la un liman! Sunt o amintire? Am/ ajuns să pricep unele lucruri, dar nu/ sunt crezut. Lasă, nu eşti primul. Ia din mâncărurile/ date de sufletul morţilor, ce/ s-au pomenit azi, nu te mai uita în urmă, du-ţi nopţile/ şi zilele la abator – vaci grase,/ mulţumeşte-te cu puţin, fii tu însuţi. Îţi râzi de mine? Te/ urăsc, Doamne, aşa cum mă urăşti şi tu/ pe mine… Se bate cu palma peste gură. Mai bine ar bate coasa./ După judecata omenească. El, care pluteşte/ deasupra solului. Are diferite căderi sufleteşti. Iese din/ biserică: drumul deschis în faţă,/ nevăzut, te duce din nou spre răsărit, în sensul/ invers al acelor de ceasornic. Tot/ mai priveşti cum se roteşte planeta Venus? Nu mai suferi/ atât! De ce nu laşi altuia locul? (Mă urăşti)”.
La capătul poeziilor lui L.I.S., din Nous, nu se întrevede speranţa. Autorul şi versurile sale sunt una, într-o singularitate dureroasă.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg