Flavia Topan: – Dle Petru Popescu, spuneați, la un moment dat, că publicul și timpul sunt criteriile de verificare a valorii literare. Rămân ele și astăzi valabile? Aveți certitudinea că redescoperirea dumneavoastră este completă în literatura română contemporană?

Petru Popescu: – Publicul și timpul sunt aceleași criterii ale valorii ca și înainte, dar operează diferit de acum 30-40 de ani, pentru că cifra umană a planetei s-a triplat.
Avem azi de sute de ori mai multe subculturi decât aveam în anii ´70, și în fiecare din ele există staruri. Ca nume și ca operă. Eu, prozator, sunt mai puțin cunoscut decât un actor ori un rapper. Succesul unei opere și al unui nume include azi o valoare care nu era recunoscută în literatură când am debutat eu: calitatea de a fi „pop” (în România se folosea termenul de „comercial”, pe care l-am auzit spus despre mine de multe ori). Comercialul/pop-ul de azi, ca valoare de atracție, e mult mai iubit de publicul larg decât era romantismul ori chiar realismul. Modelul avant la lettre al prozatorului pop a fost Hemingway.
Când am scris Prins, n-aveam decât un scop: să mișc emoțional cititorul. Am făcut-o. Când am scris Supleantul, am avut același scop. Da, cred că redescoperirea mea e completă pentru anii în care trăim, pentru că scrisul meu și biografia mea creează nu numai satisfacție artistică, ele creează și acea vioiciune bârfitoare pe care o suscită scriitorii de tipul meu – eu mă doresc important, firește, dar n-am fost pompos ori solemn, nici în română, nici în engleză, și nu sunt nici azi. Cine rămâne un timp mai îndelungat? Scriitorul cu războiul civil din Spania, cu luptele cu taurii, cu exploatarea vieții personale – adică Hemingway? Ori cel cu moartea eroului tocmai când apăruse iubirea, cel cu confruntarea omului de azi cu pitecantropii, cel cu atenția fiicei faraonului (de care am fugit cu mare spaimă) – adică eu?

— Prins, Oaza ori Înainte și după Edith, pentru a enumera doar câteva titluri, îmi par construite în jurul ideii de iubire ca refugiu. Este dragostea singurul sentiment care ne apără în fața agresiunii realului?

— Adevărat, aceste cărți sunt construite în jurul iubirii ca refugiu. Dar numai în una, Oaza, îndrăgostiții sunt comparabili și, deci, sortiți să creeze un cuplu. În Prins, moartea îl smulge pe inginer din scurta fericire cu neașteptata femeie frumoasă și luminoasă, care îl urmărise de mult. În Înainte și după Edith, ambii eroi sunt deja injectați cu o mare doză de neîncredere în soartă, și de cinism – Edith e o psihopată a răzbunarii, iar detectivul e un psihopat al riscului și al sinuciderii. Deci, chiar dacă iubirea e visată, ea nu garantează protecție față de real. De altfel, stând strâmb și judecând drept – e iubirea un sentiment calm, protector, odihnitor? Da’ de unde! Cei pe care-i iubim sunt și cei de a căror judecată ne temem cel mai mult.

— Dacă „suntem/ infinitșiunstropdeculoare” (suntem/ infinit și un strop de culoare), este rațiunea morții noastre viața?

— Sensul acestei metafore este, iarăși, moartea fratelui meu geamăn. Nevăzut înseamnă smuls de lângă mine, dus înainte de vreme, și deci înotând într-un timp etern, total neaccesibil mie, celui care a rămas în viață.

— Care este, pentru dumneavoastră, povestea din spatele poveștii din Prins?

— Povestea din spatele lui Prins e partea cea mai puțin cunoscută a biografiei mele, și, totuși, e liantul și baza a tot ce am scris. Fratele meu geamăn, Pavel, a murit de poliomielită la 13 ani, și era sută la sută de așteptat să mă fi molipsit și eu. Poliomielita bulbară paralizează creierul, respirația etc. Dar, după săptămâni de carantină, miracolul a fost declarat – deși am fost în aceeași cameră și în același pat cu Pavel, soarta lui a fost să se ducă, iar a mea să nu mă duc.
Deci, a murit egalul și identicul meu frate, adânc iubit de mine. Tristețea mea, și năzuirea aberantă de a înțelege soarta, infinitul, viitorul, sunt cele două emoții formate foarte devreme, la 13 ani, care s-au revărsat în tot ce am scris.

— Cât de importantă a fost re-introducerea citadinismului în lirica românească a anilor ´70?

— Re-introducerea citadinismului, pe care mi-o revendic, a schimbat proza românească. Lirica, a schimbat-o mai puțin. Trebuie să acceptăm că, deși poezia e teoretic mai admirată decât proza, proza e genul care satisface persoana noastră zilnică. În orice caz, a fost super-incitant să pot crea o asemenea diferență, dar cât de greu a fost, nu știe nimeni, decât eu. Și dacă aș fi știut dinainte cât va fi de greu, cred că m-aș fi descurajat repede. E mai bine să nu știi cât de aprigă va fi bătălia pe care o vei da mâine.

— Cât de dificilă (ușoară) a fost integrarea dumneavoastră în cultura de adopție?

— Dificilă, dar, ca toate alegerile extrem de adânc dorite, dificultatea n-a contat atunci, ci mai târziu. Azi, când emoțiile pe care le am față de ambele culturi sunt egale, mă felicit că nu m-am gândit bine și temeinic înainte să sar prăpastia. Am sărit, am aterizat pe malul celălalt – destin!

— Ce explică lipsa progresului în conștiință al românilor, cum ar fi spus Titu Maiorescu, dezobișnuința noastră de libertate sau neînțelegerea libertății ca respect al legii? Cât de netrecut a fost, pentru dumneavoastră, după 1989, hotarul dintre realitate și vis, dintre iluzie și decepție? Cei mai mulți cred că România de azi trăiește într-o eroare! Dacă acceptați această nefericită realitate, cum explicați obișnuința românilor de a trăi, atâția ani, în comoditatea înjosirii și a dezastrului?

— Chiar dacă dezamăgirea de care vorbești are o bază, și are – nu știu dacă am dreptul să vorbesc despre ceea ce mă întristează pe mine, că dezamăgirea e atât de adâncă și de globală, încât îmi amintește de generația mea. Dar probabil n-am dreptul să vorbesc, pentru că… am fugit, m-am salvat. Mi-am refăcut cariera, m-am salvat. Am trăit cincizeci de ani, și în România și aici, numai din scris, m-am salvat. Norocoșii nu-i frumos să dea lecții.
Celălalt aspect al acestei probleme e că sentimentul de eșec față de „ce-ar fi trebuit să fie” e foarte vechi în România; e clasic. A existat pe timpul lui Maiorescu și înainte de acel timp și după – și asta mă face să mă întreb, din ce vine acest sentiment? Ce barem ideal n-a îndeplinit România ca nație? E mai mult optimism în Estonia ori în Bulgaria? Pe câte știu, nu.
Iar larga și bogata Rusie, care a avut întotdeauna și petrol, și lemn, și cărbune, și manpower, Rusia a avut întotdeauna și tristețe. De ce? Așa e sufletul lor. Gogol, mi se pare, a spus: în maica noastră Rusie, orișice lucru are trei însușiri: e mare, e murdar și e trist!
Cred că așa cum rușii sunt hiper-triști, românii sunt hiper-critici și se plâng cu multă ușurință.
— Cum se poate corecta, inteligent și eficient, imaginea deteriorată a României în lume? Care considerați că este rolul culturii în această dificilă re-construcție de civilizație a țării?

— Imaginea deteriorată în lume e deteriorată în ochiul românilor, întâi. Poate că aici e problema.

Interviu realizat de
Flavia Topan

n