Oana Cătălina Bucur
Pisicile din cuibar
București, Editura Eikon, 2021

 

 

Oana Cătălina Bucur este profesor de științe socio-umane și doctorand în Filosofia Artei, la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, de asemenea, este membră a Uniunii Artiștilor Plastici. Volumul Pisicile din cuibar, este al patrulea volum de poezie al său, Oana Cătălina Bucur având la „activ” și un roman – În Eden. La numărul 7, apărut la editura Grinta, în 2019. Vocația de pictoriță a autoarei își pune, așa cum vom vedea, amprenta asupra poemelor, cartea de față fiind chiar ilustrată cu câteva desene personale. Ce sunt sau ce reprezintă pisicile la care se face referire în titlu putem deduce încă înainte de a deschide cartea, întrucât citim pe copertă, printre alte câteva versuri sinuoase – „Cuvintele îmi dau târcoale ca niște pisici sătule și simandicoase” (versuri dintr-un poem care de altfel încheie simetric cartea). Ne putem aștepta la ceva jucăuș sau pictural, ceea ce ne propune însă autoarea este o meditație asupra vieții și a sensului ei, pornită nu dinspre observarea exteriorului, ci dinspre interior, într-o reprezentare a sinelui în raport cu ce e jur, într-o încercare de a recrea exteriorul: „Ating colțurile ființei/ și fiecare fragment din/ sticla spartă ce sunt/ se clădește pe sine din nou/ asemeni unui mozaic/ în perpetuă mișcare/ un dans al ritmurilor stelare /un vis al celei care am fost/ voi fi” (din poemul Perpetuum mobile). Avem de a face cu un soi de centru din care se recompune lumea, folosind culorile sau repetițiile pentru a solidifica afirmațiile, la fel cum am vrea să învățăm ceva, pentru a ne integra sau întregi. Centrul este de altfel un laitmotiv al poeziei scrise de Oana Cătălina Bucur. Centrul ca ființă sau ca prezență, precum și figurile din basme folosite ca imagini pentru a recompune freudian senzațiile pe baza subconștientului, corporalitatea: „Un fluture cu aripi mari pe toată pielea ta,/ Pe toată pielea mea./ Îmi pătrund în interiorul venelor/ zgârii cu podul palmelor gândurile tale/ vocea ajunge la sfârșiturile vieților/ răsună din interiorul meu/ ajunge la mine cu întârziere” (din poemul Pătratul albastru); în altă parte aflăm de ce culorile sunt cele mai potrivite pentru a crea: „Doar ele, culorile,/ În timp ce dansează/ vibrează/ la atingerea îngerilor” (Prezicerea unui țigan). Să ne întoarcem totuși la cuvinte. Și la inventarea lor, cum ar fi familia – îngeri/ îngerisme/ îngeritate, termeni pe care îi putem găsi lejer în versurile arcuite uneori sub forma unor mandale.
Poezia Oanei Cătălina Bucur nu este una a stihiilor, nu este una care să te arunce în abisuri, ci este o dorință de a ajunge la un echilibru, folosind cum s-ar spune, în termenii cei mai uzați, inima. De asemenea este o poezie sinestezică, o poezie în care avem de ales între a colora cuvintele sau a cuvânta culorile. Ceea ce pare a fi un joc este un demers serios, seriozitatea însă nu lasă loc dramelor, ci doar unei bucurii de a fi și de a reabilita eventuale traume: „Femeile din inima tatălui meu ca un fum/ în sângele meu/ se perindă cu jind/ otrăvesc/ iarba fiarelor/ din ceea ce sunt./ Brusc/ Drumul Mătăsii/ capătă sens/ și Putere” (Damasc). Considerații asupra timpurilor și actualității sunt și ele prezente, acestea inundă spațiul casnic (cum ar fi în poemul ReSet) ori sunt îmbrăcate într-o formă biblică: „Luați aminte voi cei rămași:/ Dumnezeu a creat omul/ și omul a creat virusul./ Zeii din antichitate au murit/ Ei nu mai pot fi invocați prin rugăciuni./ Zeii cei noi sunt Mass-media/ Știința/ Tehnologia […] Dumnezeu dă reset la fiecare început de secol. /Arca lui Noe se deschide sub piele, oase și sânge” (Evanghelia după C19). Și poezia este tot un fel de Arcă a lui Noe unde se adună cei care vor să supraviețuiască, aleși după criterii prea puțin cunoscute. Volumul Pisicile din cuibar adună în el foarte multă căldură, este o invitație la meditație și deși pe ultima pagină rămân doar două versuri: „tu nu mai ai/ niciun Sens”, este scris într-o manieră absolut pozitivă. Cartea se încadrează cumva în linia unei literaturi terapeutice, care apelează voit la tehnici psihologice și senzoriale, nu în sensul transei, ci în sensul unei stări de bine construite din micile bucurii ale vieții.